Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Historica Globalizare şi interes naţional - coordonate ale unor paradigme opuse (II)

Globalizare şi interes naţional - coordonate ale unor paradigme opuse (II)

Un articol de: Cătălin Turliuc - 07 Decembrie 2008

Globalizarea e o nouă experienţă aproape pentru toţi indivizii unei generaţii vii, când, aşezaţi în faţa operatorului TV, urmăresc evenimente transmise pe viu din orice loc al planetei, suprimând distanţele. Cel puţin patru motoare au fost considerate esenţiale pentru globalizare: comerţul, producţia, finanţele şi tehnologia. Adepţii curentului idealist văd în globalizare modalitatea perfectă de deviere de la conceptul de interes naţional, ce reprezintă punctul forte al paradigmei realiste. Curentul realist a criticat şi continuă să critice această promovare a globalizării, arătând că, de fapt, tocmai această globalizare generează conflicte.

Modernitatea iluministă s-a bazat pe trei stâlpi: primordialitatea statului teritorial, secularizarea relaţiilor politice între state, inclusiv promisiunea inovaţiei tehnologice pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, misiunea globalizatoare a vestului de a domina lumea nord-vestică. Toţi stâlpii sunt astăzi erodaţi. Statul persistă, dar se globalizează şi el, începând să se uite mai mult afară decât la constituenţi şi operând ca un agent instrumental în numele forţelor pieţii regionale şi globale, manipulat de corporaţii transnaţionale şi bănci şi, în mod crescând, de cercurile financiare.

Statul modern a fost principalul exponent şi apărător al interesului naţional. Primul a fost promotorul celui de-al doilea, care, la rândul său, l-a legitimat pe primul. După unii autori, securitatea, bogăţia, libertatea şi dreptatea sunt aspiraţiile principale ale cetăţenilor, corespunzând unor nevoi fundamentale. Observăm că, faţă de lozinca revoluţiei franceze, lipsesc fraternitatea şi egalitatea. Statul modern a creat instituţii adecvate pentru a răspunde la aceste cerinţe. În materie de securitate, a creat o armată pentru ameninţare exterioară şi forţe de ordine pentru cea interioară, monopolizând uzul violenţei. Statul modern a făcut din mărirea avuţiei naţionale un crez călăuzitor, încurajând corporaţiile particulare care funcţionau mai bine decât cele care erau în gestiunea statului şi stimulând crearea de industrii avansate, reţele de întreprinzători mici şi mijlocii, veghind ca cunoaşterea şi inovaţia să fie larg difuzate în rândul populaţiei. Aceasta cerea forme de redistribuire a avuţiei, asistenţă socială şi medicală, grijă pentru păturile dezavantajate.

Problema este că acest stat modern nu mai este considerat actor principal al globalizării. Cu toate acestea, găsim statele cele mai interesate de procesul globalizării, angajate cu toate resursele de care dispun la rezolvarea problemelor interne, în special economice şi sociale.

Schimbarea atribuţiilor statului-naţiune

Este de necontestat faptul că statul-naţiune, ca expresie a unei modernităţi care e transformată, îşi schimbă atribuţiile. Iată câteva simptome ale acestui fenomen: cedarea de suveranitate în procesul integrării, descentralizarea crescândă şi transferul de atribuţii către organele locale, pierderea controlului asupra economiei globalizate, acceptarea legislaţiei cu aceea a altor state, dependenţa de deciziile sau recomandările marilor organisme financiare şi bancare şi altele.

Ţinând seama de rolul precumpănitor al statului în „apărarea interesului naţional“, nu miră pe nimeni punerea sub scrutin a evoluţiei în cadrul globalizării şi nici aspectul larg de poziţii, de la apărare până la ultima suflare a fortăreţei fisurate şi până la profeţia sumbră a dispariţiei sale.

Însă nu a apărut nici un substitut adecvat care să îl înlocuiască drept cheie a schimbării globale.

Statele continuă să bată moneda, să ia impozite, să facă redistribuirea venitului naţional, să vegheze la securitate, să înroleze tineri sub drapelul lor, să dezvolte infrastructura drumurilor, comunicaţiilor, porturilor şi aeroporturilor şi să gestioneze interesul public în prezenţa unui sector privat indiferent.

Două întrebări pretind răspuns. Una priveşte limita inferioară sau pragul până la care statul şi instituţiile sale poate ceda din atribuţii şi răspunderi. A doua este adresată sarcinilor sale noi, impuse de globalizare sau de noile înfăţişări pe care interesele sale ireductibile le iau în noul context al lumii.

La prima întrebare, să acceptăm ipoteza unei cedări masive de atribuţii ale statului în sus (globalizare, integrare regională) şi în jos (descentralizare, oraşe şi regiuni cu statut sporit şi chiar zone libere), în materie economică printr-un liberalism total, predarea către sectorul privat şi către mecanismele pieţei a majorităţii pârghiilor pe care le deţinea ca proprietate sau central.

Naţiunea e supusă discuţiei: abstractă, cetăţenească, dar acomodând societatea cu rădăcini etnice, culturale, religioase sau istorice imuabile? Ce rămâne atunci?

Dincolo de orice consideraţie teoretică, bunul simţ ne indică un răspuns evident şi simplu: o populaţie situată pe o arie delimitată a globului. O instituţie numită stat serveşte o felie a umanităţii care are un număr redus de trebuinţe vitale. Nu statul are populaţie, ci oamenii au stat. Nevoile lor sunt supravieţuirea, ce se traduce prin securitate în sens larg. Peste capul locuitorilor cad periodic nenorociri sub forma catastrofelor naturale (cutremure, inundaţii, secete) sau făcute de om (războaie, conflicte interne, anarhie). Statul este inventat să îi apere de calamităţi care au făcut în trecut viaţa lor scurtă, brută şi precară.

Statul - titular de proiect comun

Numai puterea măsurată în energie şi tehnici şi avuţia realizată prin producţie şi inteligenţă asigură securitatea şi satisfacerea nevoilor vitale.

Atunci când toate resorturile economice şi ale creării avuţiei au trecut în alte mâini, securitatea economică a statelor continuă să rămână o răspundere a statelor. „Scopul final al guvernării unei naţiuni este de a se separa împotriva pericolului din afară, ceea ce este rezonabil, iar, în al doilea rând, de a integra naţiunea cât mai mult posibil într-un fel de societate, însorită, egalitară. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să aibă acces la nevoile de bază, iar guvernele sunt responsabile de asigurarea acestei trebi“.

În jurul acestor interese se creează un spaţiu de solidaritate. Este imediată continuarea intereselor vitale, fără de care societatea nu prinde forme. Statul e din nou prezent pentru a întreţine această solidaritate. Statul, în chip clasic, a făcut-o ca gardian al memoriei colective şi al istoriei trăite, ca tutore al unei culturi naţionale, venite să dea întăriri şi justificări sentimentului de solidaritate. Statul este deci un titular de proiect comun; cu îndepărtarea proiectului, dispare solidaritatea şi statul se destramă, aşa cum vedem, sub ochii noştri, că unele dintre ele sunt şterse de pe hartă. E procesul invers constituirii lor în masă la începutul jumătăţii secolului, sub semnul fierbinte al solidarităţii în jurul proiectului eliberării şi independenţei.

Modernizare, civilizaţie, bunăstare sunt realizări ale statului-naţiune, ale întreprinderilor sale, ale programelor sale şi, în principal, ale economiei sale naţionale. Dar, astăzi, modernizarea este globală, civilizaţia la fel şi bunăstarea depinde de contextul exterior. Ce revine statului în aceste condiţii?

În primul rând, tot o reacţie de apărare. Globalizarea nu numai că dezavantajează pe cei slabi, dar vatămă şi pe cei neatenţi.

N-a rămas, ca negociator posibil pentru apărarea unei populaţii de consecinţele adverse ale globalizării, decât statul ei.

În al doilea rând este promovarea pozitivă a intereselor acestei populaţii. În noile condiţii, modernitatea nu este cucerită cu forţele proprii sau prin arme, ca în cazul clasic. Geomodernitatea sau gradul actual de civilizaţie se măsoară prin numărul şi densitatea în aria unui stat, a nodurilor de articulare şi de intersecţie a reţelelor globalizării. Statul poate să favorizeze în cea mai mare măsură ca agenţii activi ai populaţiei sale să fie antrenaţi în opera de conectare la sistemul global. Ei aduc vizitatori, turişti ce însufleţesc serviciile. Tranzacţiile bancare contează. Locurile unde sunt situate băncile atrag lumea afacerilor şi avantajele se răsfrâng asupra populaţiei.

Statul minimal

În concluzie, interesul naţional se menţine şi se amplifică în condiţiile modernităţii globale. Să presupunem că modificarea competenţelor statului scade până la forma „statului minimal“.

Locuitorii unui teritoriu continuă să întreţină aceleaşi aspiraţii de securitate, bogăţie, libertate şi echitate, cu sau fără stat puternic. Toate structurile puterii, considerate a fi: securitate, producţie, finanţe şi cunoaştere s-au deplasat spre noua schemă a reţelelor globale. În materie de securitate, modernitatea globală se anunţă ca un garant al păcii mondiale, dar se dovedeşte neeficace şi lipsită de mijloace pentru a preveni sau stinge conflictele locale şi interne, predominant cultural identitare.

Globalizarea nu asigură ordinea internă şi aplicarea justiţiei. Din nou statele sunt chemate să facă faţă la sfidări noi, trafic de arme, spălare a banilor, terorism şi droguri.

Interesul naţional nu se micşorează în globalism sau regionalism, dar se exprimă prin interese şi ambiţii noi, la a căror realizare concură alături de statutul geomodernităţii, numesc alţi agenţi neguvernametali sau privaţi, comunităţi sau indivizi legaţi de o identitate ce nu poate decât înflori într-o lume a pluralismului.