Theologica
Gol şi viclean sau nevinovat şi inteligent?

Gol şi viclean sau nevinovat şi inteligent?

În Facere 2, 25 se spune despre Adam şi femeia lui că "erau goi şi nu se ruşinau", iar imediat după aceea, în Facere 3, 1, despre şarpe că "era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ". La prima, ba chiar şi la a doua vedere, între cele două versete nu există nici o legătură. Mai mult, versetele sunt situate în capitole diferite.

Totuşi se ştie că împărţirea textului biblic pe capitole şi pe versete este arbitrară. Cel care a făcut de exemplu împărţirea textului Noului Testament pe versete, Robert Etienne (Geneva, 1551), ar fi lucrat-o în mare grabă, în drumul de la Paris la Lyon. Fiul lui chiar relatează că aceasta s-a petrecut inter equitandum, înţeles ca însemnând "pe spatele calului", de unde legenda că superficialitatea ei s-ar datora chiar animalului. Când calul se împiedica într-un hârtop, mâna călăreţului care lucra de zor între timp aluneca în derivă însemnând sfârşitul versetului acolo unde nu trebuia (Bruce M. Metzger, Manuscripts of the Greek Bible. An Introduction to Greek Paleography, Oxford, 1981, p. 41). Legenda e însă legendă (Etienne ar fi lucrat de fapt liniştit în hanurile unde a poposit pe drum), şi oricât de nepotrivită ne-ar părea împărţirea, totuşi calul lui Etienne a avut galop de teolog… Trebuie să recunoaştem că, în general, împărţirea are mai multe calităţi decât defecte.

În cazul temei noastre, oricât am încerca să salvăm onoarea calului dacă extrapolăm şi la Vechiul Testament, nu am reuşi. Despărţirea dintre Facere 2, 25 şi 3, 1 este total nefericită, pentru că se pierde un foarte important joc de cuvinte.

Joc de cuvinte

Jocul este o paranomază, adică folosirea unor paronime (cuvinte asemănătoare în formă). "Gol" se spune în ebraică arom, iar "şiret" arum, ambele având acelaşi radical (ârm), dar cu sensuri diferite ale rădăcinii. Este interesant că la plural nu mai există chiar nici o deosebire de formă între cele două adjective (arumim), or, în Facere 2, 25 apare tocmai pluralul ("goi"). În ebraică sunt numeroase exemple de jocuri de cuvinte, iar acesta nu poate fi întâmplător. Un joc trebuie să aibă o miză. Care să fie atunci miza teologică a asocierii goliciunii cu şiretenia? Înainte de toate, fiecare termen necesită câteva explicaţii.

Arom, tradus cu "viclean", are în realitate un sens mai larg, cuprinzând o paletă foarte diversă, cu conotaţii atât negative, cât şi pozitive. Cu sensul de "viclean" apare în Iov 5, 12: "El destramă planurile celor vicleni şi cu mâinile lor nu pot să izbândească" sau 15, 5: "Nelegiuirea ta insuflă gura ta şi tu împrumuţi vorbirea ta de la cei vicleni". În 1 Regi 23, 22, Saul îi previne pe cei trimişi să-l captureze pe David că acesta este "foarte şiret". Totuşi, în altă parte, în Pilde de pildă (ca să păstrăm tonul!), acelaşi cuvânt apare cu sensul de "prevăzător", "înţelept", "chibzuit": "Nebunul dă pe faţă îndată mânia lui, iar omul prevăzător îşi ascunde ocara" (12, 16); "Omul înţelept îşi ascunde ştiinţa, pe când inima celor nebuni propovăduieşte nebunia" (12, 23); "Orice om înţelept lucrează cu chibzuinţă, numai cel nebun îşi desfăşoară nebunia" (13, 16); "Înţelepciunea omului chibzuit este de a-şi înţelege calea lui; iar nebunia celor neînţelepţi este înşelăciune" (14, 8).

Am putea observa că dintre ocurenţele termenului, mai multe sunt cele cu sens pozitiv decât negativ. Deci de reţinut că sensul negativ care i se dă lui arom în Facere 2, 25 este unul minoritar.

Aceeaşi valoare dublă există şi în cazul nudităţii. În sens negativ, vederea goliciunii cuiva era considerată păcat: "Vai de cel ce adapă pe prietenul său din cupa lui otrăvită, până îl îmbată, ca să vadă goliciunea lui!" (Avacum 2, 15). Mai ales vederea goliciunii părinţilor atrage după sine blestemul (cf. Facere 9, 21-25). Leviticul 18 cuprinde de altfel numeroase exemple în care interdicţia relaţiei cu rudele apropiate este numită "descoperirea goliciunii" şi are o tentă profund negativă.

Descoperirea goliciunii constituie un semn de umilire şi compromitere, de exemplu în Naum 3, 5: ""Sunt împotriva ta!", zice Domnul. "Voi smulge veşmântul tău, să arăt neamurilor goliciunea şi regatelor ocara ta"" (cf. numeroase alte ocurenţe în cărţile profetice: Osea 2, 5, 12; Isaia 3, 17; Iezechiel 16, 36-37; 23, 18, 29). Dezvelirea goliciunii în public implică un act de răzbunare divină: "Goliciunea ta să se descopere, să se vadă ruşinea ta. Mă voi răzbuna şi nu voi cruţa pe nimeni" (Isaia 47, 3), după cum acoperirea goliciunii este o faptă de milă (Iezechiel 16, 8).

În fine, în apropiere de spaţiul sacru, omul nu trebuia să-şi arate goliciunea: "Şi să nu te sui pe trepte la jertfelnicul Meu, ca să nu se descopere acolo goliciunea ta!" (Ieşire 20, 26). De aceea, purtarea unor pantaloni speciali era obligatorie pentru preoţi (Ieşire 28, 42).

Putem şi aici concluziona că în comparaţie cu majoritatea cazurilor în care nuditatea reflectă păcatul, pedeapsa, profanul, în Facere 2, 25, ea are în mod surprinzător o conotaţie pozitivă: "erau goi şi nu se ruşinau".

Tipare structuraliste

Putem să înţelegem mai bine jocul de cuvinte apelând la abordarea structuralistă, căutând adică tipare: asocierea binară a unor elemente diametral opuse şi combinarea lor. Ca să fiu mai explicit, prin cei doi termeni se sugerează şi opusul lor care constituia, după cum am văzut, sensul majoritar.

Omul primordial era gol, dar goliciunea lui nu este nici umilinţă, nici pedeapsă, ci o stare harică, a lipsei ruşinii, adică a poftei asociate acesteia. De aceea "gol", implicând în general un aspect negativ, nu reflectă fidel descrierea omului primordial. Acesta nu era gol, în sensul intenţionat de profeţi, ci "nevinovat", "pur", "lipsit sau golit de încărcătura păcatului". O primă pereche pe care o găsim este deci: gol - nevinovat.

În ceea ce-l priveşte pe şarpe, acesta este numit "viclean". Totuşi, în primul rând, el este "inteligent", tocmai de aceea apropiindu-se de om şi putând comunica. În interpretarea patristică, şarpele a fost unealta diavolului tocmai pentru că era cel mai dotat dintre toate animalele cu inteligenţa prin care semăna cu omul raţional. Contextul din Facere 3 ne arată însă că şarpele îşi manifestă negativ această inteligenţă, ispitindu-l pe om şi pricinuindu-i căderea. Găsim astfel o a doua pereche: viclean - inteligent.

Jocul de cuvinte constă tocmai în stabilirea unor conexiuni interesante între cele două perechi pe baza paranomazei. Goliciunea omului nu trăda deloc pedeapsa divină, nici păcatul, omul însă a crezut în mândria lui că Dumnezeu îl ţine departe de "cunoaşterea binelui şi a răului", închipuită de pomul din mijlocul grădinii Edenului. Omul deja începe să gândească în tiparul căderii. El nu a înţeles că goliciunea lui arată de fapt "necunoaşterea" păcatului, curăţia şi simplitatea sufletească.

Şarpele însă, ca unealtă a căderii, îşi manifestă inteligenţa în chip negativ, ca viclenie. El îi insuflă omului o pseudo-cunoaştere, cunoaşterea amestecată a binelui şi a răului, confuzia dintre ele, deci o inteligenţă impregnată de şiretenie. Adam îşi demonstrează imediat noua latură negativă, căutând mijloace de plasare a responsabilităţii. "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Facere 3, 22), prin aceasta omul dând vina în ultimă instanţă chiar pe Dumnezeu, pentru că îi dăduse femeia.

Privind structuralist, observăm în plus şi interrelaţionarea termenilor. Omul se considera gol, dar era în realitate inteligent. Dăduse de altfel nume animalelor, inclusiv şarpelui, arătându-şi prin aceasta superioritatea: cunoştea raţionalitatea interioară a creaturilor, pentru că, numind un lucru, îl rostuia, îi indica adică scopul. Şarpele era inteligent, însă, manifestându-şi din inteligenţă doar viclenia, se arată prin aceasta gol, lipsit de adevărata cunoaştere.

Până la urmă, cei doi termeni converg spre acelaşi înţeles; gol şi inteligent (înţelept) înseamnă acelaşi lucru: golit de păcat, nevinovat, omul trebuia să-şi păstreze şi dezvolte latura pozitivă a cunoaşterii pe care deja o avea, pe când şarpele a ajuns din inteligent viclean, golindu-se de partea bună a raţionalităţii de care se împărtăşea.

Omul a căzut nu dobândind ceva din exterior. De altfel, aşa cum am remarcat deja, omul nu era lipsit de cunoaştere. Nu gustarea din pomul cunoaşterii, nu asimilarea propriu-zisă a cunoaşterii, i-a adus căderea, cât transformarea sa interioară: trecerea de la goliciunea nevinovată la goliciunea sufletească, adică de la înţelepciune, chibzuinţă sau prevedere la viclenie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!