Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei „Grea este iarna, dar atât de dulce Raiul“

„Grea este iarna, dar atât de dulce Raiul“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Liviu Petcu - 01 Octombrie 2012

Creştinii călătoresc spre viaţa veşnică şi în tovărăşia suferinţei. Ar fi imposibil să eliminăm întreaga suferinţă din viaţa noastră. Atunci ar trebui să dirijăm lupta împotriva păcatelor noastre, a eşecurilor şi a descurajărilor noastre, a revoltei etc.

Acceptarea voluntară a Crucii de către Hristos este cel mai bun exemplu de asumare a suferinţei. A fi creştini înseamnă a ne îmbrăca în Hristos nu doar în viaţa, ci şi în moartea Sa, în ascultare pe Cruce (Rom. 6). Acceptarea nu este sinonimă cu resemnarea. A se resemna înseamnă a se apleca în faţa unei fatalităţi, a unei lovituri a sorţii, a circumstanţelor adverse. Acceptarea este îndeplinirea unui act de libertate, prin care ne asumăm suferinţa şi o folosim în scopul creşterii credinţei noastre, a iubirii şi a ascultării. A accepta înseamnă aşadar a obţine o victorie. "Primeşte, aşadar, cuvântul meu de mângâiere - scrie Sfântul Vasile cel Mare - ca să nu cazi în suferinţe, ci să dovedeşti că eşti deasupra lor şi că le-ai biruit deja" (Epistole, epist. 101, I, PSB, vol. 12, p. 283). Acceptarea înseamnă a ne învinge pe noi înşine, a ne lua crucea şi a merge pe urmele Celui care a acceptat să fie răstignit pe Crucea Sa, dându-ne puterea de a ne-o purta curajoşi pe a noastră. Pentru o luptă, sunt necesare armele. Pentru un creştin nu există alte arme decât "armele luminii" (Rom. 13, 13), de care vorbeşte Apostolul Pavel şi pe care le recomandă efesenilor să le folosească în "zilele rele" (Efes. 6, 10-13).

O parte dintre semenii noştri, atunci când sunt atinşi de vreo boală, necaz sau supărare, îndată blesteamă, deşi durerea şi amarul acela tot le simt, iar de plata răbdării se lipsesc. De aceea, Părinţii sfinţi, în scrierile lor, ne îndeamnă să răbdăm şi să ne asumăm crucea durerii, ca să ne fie curăţitoare de suflet şi mântuitoare. Pe cel ce suferă cu răbdare, Dumnezeu îl mângâie şi-i pare uşoară durerea, însă cel ce nu o primeşte, în încruntarea şi nerăbdarea lui, îşi sporeşte chinul şi suferinţa, lipsindu-se atât de uşurarea durerii, cât şi de purificarea sufletească adusă de aceasta celui răbdător. Cei care se revoltă nu cunosc pedagogia şi lucrarea ascunsă a lui Dumnezeu, căci atunci când Dumnezeu va dori ca omul să treacă prin boli şi suferinţe, tot El îi va dărui şi puterea răbdării. În general, Părinţii fericesc pe acel care întotdeauna este pregătit pentru primirea celor ce i se trimit de la Dumnezeu, căci în toate este sprijinit de El. În spiritualitatea ortodoxă se vorbeşte şi despre o deprindere, numită "răbdare în dureri", de care cel ce e prins nu se va mai teme sau nu va mai fugi de durere niciodată. Sufletele mucenicilor, stăpânite de această pururea lăudată virtute, au răbdat cu uşurinţă chinurile (Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, cuv. 26, I, 49).

În scrierile patristice, i se lansează celui bolnav diverse exortaţii pentru a se "lupta" ca să-şi câştige mulţumirea "în toate", căci atunci puterea Celui Prea Înalt îl va umbri (Lc. 1, 11) şi va afla odihna sufletului. Bolnavul care a desluşit măcar în parte sensul pozitiv al suferinţei, care i s-a dat ca să-şi ridice firea din păcat şi din patimi, în durere mulţumeşte astfel lui Dumnezeu pentru că l-a iubit şi l-a miluit prin sfânta Lui pedagogie. Mulţumirea este prin ea însăşi aducătoare de bucurie. În Pateric, ni se istoriseşte cum un părinte rus, pe nume Tihon, îmbunătăţit duhovniceşte fiind, era convins că durerile şi necazurile curăţă şi lustruiesc omul şi că nu e nimic mai mare decât aceasta, nici chiar rugăciunea lui Iisus. El susţinea pe bună dreptate "că rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi" valorează o sută de drahme (moneda grecească, înainte de trecerea Greciei la moneda euro - n.n.), dar "Slavă lui Dumnezeu" valorează o mie. Prin aceasta a vrut să spună că lauda adusă lui Dumnezeu e mai valoroasă decât orice altceva, pentru că de multe ori oamenii spun Rugăciunea lui Iisus când au nevoie de ceva; dar când cineva, fiind în suferinţă, Îl slăveşte pe Dumnezeu, este o nevoinţă" (arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, pp. 184-185).

Panayotis Sotirios, un jurnalist şi scriitor din Grecia, ne aduce un alt cuvânt de mângâiere pentru cei bolnavi, greu încercaţi de cumplitele dureri ale bolii, menţionând cuvintele de întărire duhovnicească ale unui Părinte: "Fiul meu, atunci când oftezi, să zici "Slavă Ţie, Doamne!", ca să înăbuşi cârtirea care însoţeşte oftatul. Aceasta este înţelepciunea. Dar e şi foarte greu de îndeplinit. Atunci când te doare, strigi şi oftezi, dar să îţi aminteşti cuvintele pe care le-au rostit Sfinţii patruzeci de Mucenici: "Grea este iarna, dar atât de dulce Raiul"" (Klitos Ioannidis, Patericul secolului XX, p. 93).