Biserică şi societate
Greva foamei şi postirea

Greva foamei şi postirea

Dan Cârlea, 03 Decembrie 2010

Două fenomene aparent apropiate ne oferă un minunat prilej de meditaţie cu privire la subtilităţile creştinismului: greva foamei şi postul. Cu cât condiţiile economice şi socio-politice dintr-o ţară sunt mai grele, cu atât mai des întâlnim această formă de protest extrem, greva foamei. Din pricina gravităţii gestului, în mod firesc, capătă şi o expunere mediatică importantă, şi chiar o anumită aură de eroism. Dar chiar aşa stau lucrurile?

Postitorul îşi recunoaşte greşelile (păcatele), se smereşte, căutând să înţeleagă din orice rău care i se întâmplă către ce este invitaţia lui Dumnezeu pentru el, ce are el de înţeles şi corectat, pe când grevistul se înalţă permanent pe sine, mândru, îndreptăţindu-se total.

Postitorul îşi asumă destinul, întoarce (ca pe un celălalt obraz) orice rău, orice nedreptate, spre propria şlefuire spirituală. Grevistul foamei face exact invers: loveşte înapoi, pălmuieşte moral, şantajează emoţional.

Alţii sunt de vină!

De vreme ce actul grevei foamei are un substrat clar - "Dacă nu-mi daţi ce vreau, mă omor, şi voi veţi fi de vină!", putem spune fără teama de a exagera că grevistul foamei este un fel de şantajist.

Îşi aruncă toată răspunderea situaţiei lui grele prin care trece în cârca celorlalţi, făcându-i responsabili şi de o eventuală moarte: a sa.

Postitorul se abţine, pentru a trăi (veşnic), grevistul se înfometează, pentru a se slăbi şi a se apropia de moarte. Pe lângă faptul că îşi pune în pericol propria viaţă, care nu ne aparţine în totalitate, ci şi lui Dumnezeu, grevistul foamei mai face un grav păcat, punând indirect sinuciderea într-o lumină favorabilă, eroică, într-un cadru oarecum socialmente acceptat.

Deşi aparent greva foamei este un act eroic şi plin de curaj, în timp ce postul este ascuns, neştiut de nimeni, deci inapt de a furniza glorie personală, în fapt abia grevistul foamei comite o laşitate, cerând în gura mare mila celorlalţi, vrând să-şi "cumpere" o anumită situaţie, prin chinuri autoprovocate.

Grevistul foamei se întunecă la faţă

Dacă luăm ambele situaţii de limită, grevistul foamei care merge până la capăt, murind, şi martirul care ar putea scăpa de martiriu, acceptând o credinţă străină, dar nu vrea (cazul Brâncoveanu, spre exemplu), înţelegem cât de diferite sunt cele două morţi. În timp ce grevistul foamei se leagă cu lanţuri de starea sa economică şi socială de aici, de pe pământ, martirul acceptă moartea pentru a-şi păstra comoara de dincolo. Unul moare pentru că

n-are, altul moare fiindcă nu vrea să aibă în orice condiţii.

Decât domn fără Hristos, mai bine un mort frumos

Coborând la un nivel oarecum fiziologic (dar ştim că lucrurile nu sunt despărţite total, postul având şi valenţe duhovniceşti, şi nu doar de regim purificator fizic), observăm că în timp ce grevistul foamei se întunecă la faţă, postitorul se luminează. Grevistul foamei nu mănâncă, dar se încarcă de ură la adresa celor care nu-i dau ce vrea el, fumează, se încrâncenează, postitorul se smereşte, se roagă şi trăieşte curat.

Cu ochii mei am văzut nu o dată asemenea grevişti ai foamei, şi păreau mai degrabă nişte oameni rătăciţi decât nişte nobili luptători pentru libertate. Învăluiţi în fum de ţigară, cu cartoane atârnate de gât pe care-şi scriau doleanţele, nervoşi sau blazaţi, numai a eroi nu arătau.

Deci, oricum ai privi lucrurile, greva foamei nu este o soluţie, dar postul da. Biserica ne învaţă să postim rugându-ne, nu să ne înfometăm urlând.

Luminări despre ţinerea postului

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie foarte frumos despre scopurile postului şi felul de a posti. "Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte. Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu. "Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul", poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul".

Foamea postului îmblânzeşte fiara trupului

Părintele Arsenie Boca spune despre post: "Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu ea decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele.

Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârsta, după sănătatea rămasă - deşi postul pe mulţi

i-a făcut sănătoşi - şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau, îndărăptând, au pierdut. De aceea au zis Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decât din prea multă mâncare, şi preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai mare. Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva duhovnicului, deşi învrăjbirea nu-i ţine mult, boala îi întoarce; pe alţii, însă, muşcaţi la minte de mândrie, nici nu-i lasă să meargă vreodată la duhovnic, deşi le tânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă - care cearcă pe toţi - şi aceştia biruie piedica şi intră în lupta mântuirii".


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!