Interviu
Grigore Ilisei, un scriitor în lumea diplomaţilor

Grigore Ilisei, un scriitor în lumea diplomaţilor

Otilia Bălinişteanu, 09 Iunie 2011

Cunoscut încă din perioada de dinainte de 1989 ca o voce rezonantă a radioului ieşean, Grigore Ilisei a pendulat toată viaţa între două mari preocupări: presă şi literatură. Bogata sa activitate publicistică şi jurnalistică a fost completată cu o "misiune vremelnică de diplomat", după cum el însuşi o caracterizează în ultima sa carte, "La gurile Africii". Un interviu cu scriitorul, publicistul şi omul de radio şi televiziune Grigore Ilisei.

Domnule Ilisei, foarte multă lume vă cunoaşte din presă şi la fel de multă din spaţiul literar. Puţini ştiu însă că pentru o vreme aţi "sondat" şi terenul diplomaţiei. Cum s-a întâmplat?

A fost un intermezzo. A existat tentaţia de a cunoaşte această lume a diplomaţiei, care, aşa, de la distanţă, pare foarte ispititoare. Când o priveşti dinăuntru e cu totul diferită. După â89 au existat mai multe propuneri pentru a face un exerciţiu diplomatic. După 1990, mai ales în primul segment, diplomaţia românească a încercat să atragă cât mai mulţi intelectuali cu care să refacă ţesutul corpului diplomatic, care a fost marcat, şi cred că mai e şi astăzi, de trecutul lui. Foarte târziu am dat curs unei asemenea oferte. S-a întâmplat în 2003, a urmat o pregătire minuţioasă şi am plecat în 2004. A fost o perioadă scurtă, dar, dintr-un anumit punct de vedere, a fost folositor pentru mine, pentru că am cunoscut acest mecanism şi mi-am întărit convingerea că multe lucruri sunt eterne în istoria acestui popor. Citisem cu mulţi ani în urmă câteva dintre misivele diplomatice ale lui Lucian Blaga, care făcuse parte din corpul diplomatic, în care se plângea mereu de indiferenţa statului român - el era diplomat în Portugalia - care nu-i oferea mijloacele necesare pentru a putea să ducă acolo semnele vieţii culturale româneşti. Erau extrem de dezamăgitoare aceste epistole pe care el le trimitea ministerului, de la Lisabona, şi constituiau, totodată, un efort zadarnic, pentru că nu se rezolva, evident, nimic.

Cred că au fost lucruri pe care le-aţi descoperit şi dumneavoastră în timpul misiunii diplomatice...

Au existat anumite lucruri pe care le-am constatat şi eu. Poate acum s-a mai schimbat câte ceva, odată cu înfiinţarea Institutului Cultural Român, dar nici acum nu cred că global suntem prezenţi cum ar trebui. Ne focalizăm pe câteva locuri, unde credem că avem interese, dar neglijăm şi alte zone, care sunt la fel de importante pentru prezenţa românească. Acest lucru se reflectă şi în felul în care noi suntem astăzi prezenţi în viaţa economică internaţională. Noi, din păcate, ne-am axat în mod special pe relaţiile cu Uniunea Europeană şi, în momentul în care criza a lovit puternic în aceste ţări foarte dezvoltate, şi economia noastră a suferit. Dacă am fi avut pieţe spre mai multe orizonturi ale lumii de astăzi, am fi putut traversa mai uşor această perioadă extrem de dificilă.

"Viaţa diplomatică nu-i chiar aşa strălucitoare cum pare"

Acesta e principalul reproş pe care îl aduceţi statului român în privinţa raporturilor diplomatice?

Noi am neglijat legăturile economice şi culturale cu restul lumii. Ceauşescu avea la un moment dat ambiţia asta globală - să fii prezent peste tot. Nici asta nu-i posibil şi nu poţi să fii în aceeaşi măsură prezent peste tot. Anvergura, resursele ţării nu permit un asemenea lucru. Dar faptul că noi am pierdut, spre exemplu, pieţele lumii arabe, că nu mai suntem prezenţi, aşa cum eram, în calitate de partener privilegiat, în China, care, în momentul de faţă este factorul numărul unu al dinamicii economice internaţionale, asta arată nişte carenţe în politica noastră internaţională. De-asta spun că viaţa diplomatică nu-i chiar aşa strălucitoare cum pare. Oamenii aceştia din corpul diplomatic îşi duc existenţa într-un "Bantustan" aproape, într-o izolare cumplită. În plus, condiţia materială a diplomatului nu este una normală. Şi-atunci el se află într-o stare de inferioritate în raport cu colegii lui. În scurta mea şedere diplomatică, am constatat că, spre exemplu, portarul de la Ambasada Indoneziei avea salariul mai mare decât ambasadorul României. Lucrul ăsta îţi creează un sentiment de vulnerabilitate şi de inferioritate faţă de propria ta ţară. Ca să nu mai vorbim de sistemul de locuire, care îţi aduce aminte de sistemul sovietic; oamenii trăiesc laolaltă, moştenire din sistemul trecut, eventual în clădirea ambasadei, pentru a putea fi mai uşor controlaţi. Noi încă plătim tribut, şi probabil c-o să mai plătim multă vreme, felului în care oamenii au fost selectaţi înainte de 1989, criteriilor politicianiste de clan, care duc la o selecţie nefericită a cadrelor.

De altfel, în cartea "La gurile Africii", în care povestiţi toată această perioadă tunisiană, remarcaţi la un moment dat că diplomaţia nu-i tocmai o treabă transparentă.

Da, sigur, e o lume închisă, vrând-nevrând, şi sub semnul suspiciunii. Iar statutul unui diplomat într-o anumită ţară impune un anumit tip de comportament, pentru că imaginea lui se suprapune, la un moment dat, cu imaginea ţării pe care o reprezintă.

Aţi fost ataşat cultural în Tunisia. Era cunoscută România acolo?

Foarte cunoscută nu era. Cel mai cunoscut nume românesc era acela de Hagi. Acolo exista însă un număr însemnat de cetăţeni tunisieni care făcuseră studii în România, în perioada în care statul român, în timpul regimului trecut, oferea burse pentru formarea lor. Mulţi dintre aceştia s-au căsătorit cu românce.

Tunisia istorică, "un spaţiu fermecător"

Cum aţi resimţit contactul cu lumea africană?

Tunisia e o zonă de interferenţă. Fiind la malul Mediteranei, influenţele europene sunt foarte puternice. Sigur că există şi o dominantă arabă şi islamică foarte puternică, ca şi o preocupare permanentă pentru afirmarea identităţii arabe. Locuitorii, chiar şi cei din zonele rurale, măcar o rup franţuzeşte; unii vorbesc foarte bine. Cei mai mulţi tunisieni sunt bilingvi. Dar politica oficială doreşte să impună identitatea arabă. Multe dintre instituţii nu trimit corespondenţă decât în limba arabă. Şi, apropo de standardul nostru diplomatic, ambasada noastră nu avea nici un arabist în componenţa ei, ceea ce este inadmisibil. Se apela la mici amiciţii, la studenţii români care veneau după viză.

Din punct de vedere istoric şi cultural, Tunisia e un spaţiu fermecător. Ţara are o intelectualitate de vârf. E un popor înzestrat: sunt ascuţiţi la minte, au spirit artistic. În acelaşi timp, am încercat să observ şi cu un ochi critic elementele de natură socială şi politică, care au şi dus, până la urmă, prin acumulare, la această detonare, care a fost Revoluţia Iasomiei (ţara are ca simbol iasomia). Sigur, atunci nu-mi imaginam un "cutremur" de proporţiile celui care a fost la începutul acestui an în Tunisia şi care a declanşat o serie de mişcări foarte puternice în toată lumea arabă, dar am intuit că aşa ceva se va întâmpla, încă de când eram acolo, din cauza regimului autocrat şi foarte corupt. Am simţit această stare de tensiune din discuţiile cu oamenii locului, dar şi din felul în care mergeau lucrurile. Spre exemplu, în Cartagina, unde era şi palatul lui Ben Ali, aveam o senzaţie de "déjà vu". Parcă vedeam vila de la Neptun a lui Ceauşescu dinainte de 1989, parcă mă întorceam în propria mea istorie.

Toată această perioadă tunisiană este descrisă în ultima dumneavoastră carte, "La gurile Africii". Răsfoind-o, m-am dus cu gândul la "Amintiri din pribegie" a lui Neagu Djuvara, şi el diplomat pentru foarte mulţi ani în Africa. Vi s-a potrivit această postură?

Pe mine m-a tentat această ţară şi, practic, odată cu venirea mea acolo, s-a şi creat un post de ataşat cultural, pentru că nu exista până atunci. Eu sunt un om energic, cu o activitate într-un anumit ritm. Acolo am avut şi multe activităţi birocratice, care nu-mi făceau plăcere. Dar am stabilit destul de repede contacte cu autorităţile tunisiene, care erau foarte interesate de viaţa culturală. De pildă, în fiecare an, la Cartagina, se organiza un festival internaţional de muzică clasică, de mare ţinută, unde am reuşit să aduc imediat după ce am venit un cvartet de clarinete din Iaşi, care a avut mare succes. Deci, m-am ocupat de aceste aspecte ce ţin de legăturile culturale, dar am şi călătorit foarte mult, pentru că ţara reprezintă un rezervor uriaş de istorie, dacă ne gândim numai la Cartagina. Am avut ocazia să fac câte ceva într-un timp foarte scurt. Din păcate, am plecat de acolo destul de repede - nu mi se potrivea chiar foarte bine această activitate - şi am impresia că proiectele pe care eu le-am început şi deschiderile pe care le-am încercat n-au fost fructificate pe măsură.

"Cartea, cultura scrisă, ne ajută să ne păstrăm identitatea"

Şi v-aţi întors în ţară, la vechile preocupări, la presă, la literatură. Dumneavoastră aţi avut norocul să faceţi parte din cercul literar atât de prolific al Văratecului, alături de nume mari - prieteni ai scrisului şi ai cărţii. Aţi trăit, deci, o literatură frumoasă. Mai trăieşte astăzi la fel de frumos literatura noastră?

E vizibil că are loc o diminuare dramatică a interesului pentru carte, şi asta, un om care scrie nu poate să nu o resimtă dureros. Însă eu am speranţa că va exista o revenire la interesul pentru carte. Pentru că deşi în toată lumea există internet, ca şi la noi, deşi există televiziune, mai bine dezvoltată şi de mai bună calitate decât la noi, interesul pentru carte n-a dispărut. Librăriile sunt pline, oamenii citesc. În orice ţară din Occident, în toate trenurile de navetişti, vezi oameni citind.

Eu sper să ne aşezăm într-o albie normală, la un moment dat, pentru că dacă lucrul acesta nu se întâmplă suntem ameninţaţi cu dispariţia, ne pierdem identitatea. Cartea, cultura scrisă, ne ajută să ne păstrăm identitatea.

Trebuie să ne recăpătăm apetitul pentru carte şi nu numai pentru carte, pentru lucruri mai serioase. Eu locuiesc în apropierea unui liceu. Ce-mi este dat să aud, mai ales din gura unor fete, un limbaj de-o vulgaritate extremă, mă îngrozeşte. Apropo de Văratec, îmi spunea Valeria Sadoveanu că poţi să te uiţi de la un capăt la celălalt în opera lui Sadoveanu şi n-ai să găseşti niciodată o înjurătură, o vorbă grea. Iar astăzi, de pildă, sunt scriitori care folosesc cu asupra de măsură vulgaritatea, lucruri legate de sex, uneori chiar scabroase, crezând că astfel îşi cuceresc publicul. Părerea mea este că e o miză greşită şi dezonorantă.

Mai găsiţi astăzi literatură pe gustul dumneavoastră?

Mai sunt încă scriitori foarte buni. Sigur că există şi foarte mulţi nechemaţi. Cărţile se scot foarte uşor, editurile nici nu se uită pe ele, făcând doar o operaţiune de prestare de servicii. Procesul de alcătuire a unei cărţi porneşte, în primul rând, de la exigenţa scriitorului, apoi intră în procesul de editare, cu alte exigenţe - un redactor de carte care să fie profesionist în genul respectiv. Spre exemplu, înainte de â89, editurile mari trimiteau cartea unor referenţi externi; dacă aceştia nu dădeau un referat favorabil, cartea nu apărea. Azi, spre exemplu, a dispărut corectura, ceea ce e foarte grav. S-a ajuns la un fel de prostituţie intelectuală, şi asta este o cauză a pierderii interesului pentru lectură.

Presei româneşti îi lipsesc seriozitatea şi profesionalismul

Mulţi se grăbesc să prezică şi sfârşitul presei tipărite. Credeţi în astfel de previziuni?

Eu nu cred în asta. Sigur că acest tip de gazetă care încearcă a se livra astăzi duce la pierderea interesului cititorului de presă; sunt practic nişte fiţuici cu nişte articolaşe. Oamenii nu caută doar asta într-o gazetă. Presa noastră a fost împinsă în această direcţie de marii operatori din Occident, care au privatizat media şi care au transformat toate gazetele în tabloide.

Din păcate, nivelul acesta foarte jos se înregistrează şi la nivelul dezbaterii politice. Totul se petrece într-un amatorism îngrozitor, şi asta se întâmplă şi în presă. Dar există oameni care fac selecţia, există tineri care citesc şi acum.

Eu cred că interesul pentru o presă de bună calitate nu va dispărea cu totul. Cu timpul, când societatea se va aşeza, când oamenii se vor întoarce şi spre lucruri mai serioase, mai mult decât acum, când şcoala va fi şcoală şi oamenii vor ieşi instruiţi de acolo, va exista interes pentru carte, interes pentru presă scrisă.

Ca o concluzie, ce-i lipseşte presei noastre azi?

Profesionalismul, standardul occidental de seriozitate, de analiză, pe care noi, din păcate, nu-l avem. După 1990, la un moment dat, se închegase o presă profesionistă, oleacă mai serioasă, care avea şi public. Acum, spre exemplu, o temă de dezbatere extrem de importantă este împărţirea administrativ-teritorială a României. Asta ar trebui discutat, iar presa ar trebui să fie prima tribună. Dar ar trebui să existe un climat general care să ducă într-acolo. Or, noi suntem tentaţi de improvizaţie, de lucruri ieftine, de pompierism.

Tablou biografic

Grigore Ilisei s-a născut la 20 noiembrie 1943, în localitatea Mălini, judeţul Suceava, în familia preotului Ilie Ilisei. A urmat studiile liceale în Fălticeni, la Liceul "Nicu Gane", iar cele universitare în Iaşi, Facultatea de Filologie - Secţia Română, Universitatea "Al. I. Cuza" (1966). A fost redactor la Radio Iaşi din 1966 până în 1983, când a fost epurat din Radioteleviziunea Română, împreună cu alţi 80 de ziarişti din Bucureşti şi din ţară. În 1989, alături de foştii colegi, a redeschis postul Radio Iaşi, a cărui activitate fusese suspendată în 1985. Pe 3 noiembrie 1991 a inaugurat studioul TVR Iaşi, creând aici o echipă tânără şi dinamică de jurnalişti. În plan literar, este autorul a 15 volume de publicistică (reportaj, tablete, interviu, jurnal de călătorie, memorialistică, eseu despre artă) şi al mai multor cărţi de proză, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România.

În plan diplomatic, în 2004 a fost numit ataşat cultural al Ambasadei României în Tunisia, unde a activat 14 luni. Activitatea prolifică din presă şi literatură a fost răsplătită cu numeroase premii şi distincţii, dintre care amintim Ordinul Naţional "Pentru Merit" în grad de "Cavaler" (2001), Ordinul Ziariştilor clasa I, Diploma de onoare a Uniunii Ziariştilor profesionişti şi Crucea Patriarhală, acordată de vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist în 2003.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!