Patristica
Grija părintelui pentru fiii duhovniceşti

Grija părintelui pentru fiii duhovniceşti

Diac. Ciprian Bâra, 24 Noiembrie 2013
Tradiţia ortodoxă îi acordă părintelui duhovnic o importanţă deosebită. Păstrarea statornică a acestei tradiţii este absolut necesară pentru cultivarea corectă a vieţii duhovniceşti a credincioşilor. Prin ascultare de părintele duhovnic este combătută voia individuală şi este cultivată ascultarea de Dumnezeu. Astfel omul se eliberează de duhul egoismului şi se deschide iubirii lui Dumnezeu şi aproapelui.
 
Societatea contemporană cultivă şi propune duhul autonomiei. Idealul ei este de cele mai multe ori omul autonom, care nu ascultă de nimeni şi încearcă să îşi ducă firul vieţii, să se definească împlinindu-şi doar voia lui şi chiar impunând-o pe aceasta şi celorlalţi. Biserica dimpotrivă, cultivă şi propune duhul ascultării, creştinii fiind „fiii ascultării“ (I Petru 1, 14). Neascultarea, care îşi are obârşia în păcatul mândriei, îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, dar ascultarea care se cultivă prin dragoste şi smerită cugetare îl readuce pe om la viaţa cea adevărată, îl eliberează de robia păcatului şi îl repune în legătură statornică cu Dumnezeu.
 
Legătura şi comuniunea omului cu Dumnezeu şi restaurarea omului cel nou şi a hainei luminoase primite la ceasul Botezului, cernită de-a lungul vremii prin viaţa în nerânduială, se refac prin Taina Spovedaniei, una dintre cele mai importante lucrări sfinţitoare din viaţa creştinului.
 
Toţi greşim, chiar şi cei mai buni (Iacov, 3, 2), dar avem posibilitatea toţi, mireni şi monahi, clerici, diaconi, preoţi şi arhierei, să ne mărturisim şi să ne curăţim de păcate prin Sfânta Taină a Pocăinţei. Mântuitorul a făgăduit Apostolilor puterea de a lega şi dezlega păcatele (Mt. 18, 18), iar după Înviere le-a dat efectiv această putere zicându-le: „Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (Ioan 20, 21-23). Urmaşii Apostolilor, episcopii şi preoţii, care îndeplinesc cele sfinte în Biserică, au primit acest dar şi har al dezlegării de păcate a credincioşilor după mărturisirea şi pocăinţa acestora.

Când şi de câte ori ne spovedim?

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă, ne îndrumă, să ne spovedim cu inimă curată şi cu umilinţă ori de câte ori ne simţim conştiinţa încărcată, când simţim nevoia de a ne uşura de povara păcatelor. Spovedindu-ne des, sufletul este ca o casă des văruită şi aerisită, în care nu se încuibă praful şi mucegaiul păcatului (Sfântul Nicodim Aghioritul), iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dacă greşeşti în fiecare zi, pocăieşte-te în fiecare zi“.
 
Pe cei ce nu sunt ancoraţi statornic în vieţuirea eclesială şi sunt pentru început mai puţin osârduitori, Biserica îi învaţă prin porunca a 4-a bisericească să se spovedească măcar în cele patru posturi de peste an sau măcar o dată pe an, în Postul Paştelui. Spovedania se face de obicei la biserică, dar cei bolnavi sau cei care din motive întemeiate nu pot ajunge la biserică trebuie să cheme preotul duhovnic acasă, la spital sau oriunde s-ar afla.
 
În preotul duhovnic se întâlnesc două lucrări. Prima este aceea de preot slujitor al Tainei Sfintei Spovedanii, prin care, în temeiul hirotesiei întru duhovnic, primeşte mărturisirea păcatelor credinciosului şi îi dă acestuia iertare de păcate, în numele lui Dumnezeu, după cum reiese din cuvintele rugăciunii de dezlegare: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să-ţi ierte ţie, fiule (N), toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin“.

Călăuzire şi paternitate duhovnicească spre adevărata libertate

A doua lucrare este aceea de călăuzitor duhovnicesc, de părinte duhovnicesc. În Tradiţia ortodoxă cele două lucrări sunt strâns legate, de aceea relaţia dintre duhovnic şi „penitent“ este acoperită, în cele mai multe cazuri, de relaţia dintre părintele duhovnicesc şi fiul sau ucenicul duhovnicesc.
 
Practica povăţuirii duhovniceşti este aşezată din vechime, aflată mai întâi îndeosebi în monahismul egiptean din veacul al IV-lea. În deşertul Egiptului, după cum aflăm din Pateric, un rol important era jucat de descoperirea gândurilor. Ucenicul mergea probabil zilnic la părintele său duhovnicesc şi îşi deschidea inima înaintea aceluia. Lucrul acesta se întâmplă şi astăzi în aşezările monastice.
 
Ascultarea creştinului se face esenţial, ca ascultare în Hristos. Preotul este chemat să-şi asume rolul de părinte, dar nu epuizează în sine această calitate, ci o extinde la Însuşi Dumnezeu, raportându-se la „penitent“ nu numai ca la propriul fiu, ci şi ca la un fiu al lui Dumnezeu. La rândul lui, fiul duhovnicesc se raportează la părintele duhovnicesc, fără ca să epuizeze în acesta paternitatea, ci urcându-o la Dumnezeu.
 
Aşadar, relaţia dintre un duhovnic şi un „penitent“ trebuie să fie atât de apropiată şi atât de distantă cât este relaţia dintre un tată şi un fiu. Din partea tatălui trebuie să existe o raportare plină de bunătate, răbdare, îngăduinţă, înţelegere şi dragoste, dar şi de responsabilitate şi autoritate părintească. Sfântul Vasile cel Mare vorbind despre chipul duhovnicului spune: „Cercetează, aşadar, cu multă grijă şi prudenţă ca să găseşti un bărbat care să fie un îndrumător sigur pentru viaţa ta, cu experienţă în buna îndrumare a celor ce se îndreaptă spre Dumnezeu, plin de virtuţi, un bărbat a cărui dragoste de Dumnezeu să fie dovedită de însăşi faptele lui şi care să cunoască dumnezeieştile Scripturi, să fie sârguincios, neiubitor de arginţi, paşnic, iubitor de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemânios, nemândru, nedoritor de flatare, neiubind nimic mai mult decât pe Dumnezeu…“.
 
În afară de dezlegarea de păcate după împlinirea canonului rânduit atitudinea duhovnicului pentru fiul său duhovnicesc trebuie să fie cea a dragostei care covârşeşte toate, pentru a da curaj şi încredere spre o mărturisire sinceră. Lucrarea părintelui duhovnic nu este să-şi stăpânească despotic fiii, ci să îi sprijine, să îi întărească şi să îi călăuzească treptat la adevărata libertate, spre vindecare.
 
Din partea fiului, de asemenea, trebuie să existe o raportare plină de încredere, dar şi de respect, supunere şi ascultare continuă cu nădejdea că încredinţându-se în sfatul şi povăţuirea duhovnicului Dumnezeu plineşte toate cele cu lipsă şi aduce bucuria în locul întristării, sănătatea în locul bolii, vindecarea în locul rănii.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!