Analiză
Învierea, pictată de Grünewald (1475-1528)

Grünewald și icoana, două feluri de a privi suferința

Costion Nicolescu, 20 Martie 2016

La Colmar pot fi întâlnite câteva dintre picturile cele mai vestite ale lui Grünewald, între care Răstignirea și Învierea, făcând parte dintr‑un poliptic (pictură alcătuită din mai multe panouri articulate care cuprind fiecare o scenă a compoziției de ansamblu) ce aparținuse odinioară unei mănăstiri din Issenheim, din apropiere. Sunt picturi care respiră și au prospețime, au o forță de comunicare extraordinară, conducând la o emoție și o trăire pe măsură. Am putea să facem o critică a tablourilor lui Grünewald din punct de vedere strict ortodox și să le găsim hibe hermeneutice sau dogmatice. Dar nu are rost. Există în ele o raportare iubitoare la Hristos, una deosebit de profundă. Dar, totodată, și ceva care nouă ne este puțin străin sau chiar mai mult străin, din punctul de vedere al raportării religioase.

Pictorul era luteran și se vede aceasta în tipul de abordare. Depinde cum gândește și cum simte fiecare. Tipul acesta de dramatism al lui Grünewald, de un realism extrem, e altceva decât cel pe care‑l avem noi în exprimările prin icoană. E un tip de viziune care a condus în zilele noastre, într‑un fel, la ceea ce a făcut Mel Gibson cu filmul său Patimile lui Hristos. Apasă atât de mult pe realitatea istorică, încât există pericolul să rămânem ferecați în ea, să nu mai ieșim de acolo. Or, Răstignirea și Învierea lui Hristos au însemnat cu mult mai mult decât poate să ne arate realismul extrem, de factură expresionistă, al lui Grünewald. În icoană totul este mai tainic. Este și foarte apropiat, și foarte tainic, în același timp.

Grünewald, în pictura lui religioasă, se referă la realitatea terestră, pe când icoana, la realitatea transfigurată

Noi, ca omenire și ca persoane, ne aflăm acum după Înviere, suntem în lumina ei neînserată, credem în ea, dar toți cei ce au asistat la Patimile lui Hristos nu aveau această cunoaștere, această încredințare. Noi avem tendința firească să privim prin prisma Învierii la toată acea sfâșiere, la acea barbarie care s‑a petrecut cu Hristos. În Răstignirea lui Grünewald ne aflăm însă, ca tip de apropiere de subiect, înainte de Înviere. Dar nu la Răstignire este problema mai dificilă a lui Grünewald, ci la Înviere. Învierea pictată de el are, fără îndoială, o forță de expresie ieșită din comun, care nu poate să nu te miște, dar pierde din taină. Așadar, Grünewald, în pictura lui totdeauna religioasă, se referă la realitatea de aici, de pe pământ, una crâncenă, în timp ce icoana se referă la realitatea transfigurată, transfigurată prin însăși acea suferință extremă pe care a suportat‑o Hristos în drum spre Cruce și pe ea. În icoană, lumea suferindă de aici se întâlnește apropiat cu lumea mântuită de dincolo. Sigur, unele întrepătrunderi între cele două direcții de trimitere există. Până la urmă, ceea ce ne deosebește pe noi de creștinismul occidental, dincolo de diferențele dogmatice, adesea greu de explicat și greu de înțeles, este duhul. Pornim din același punct, de la aceleași evenimente și ajungem la exprimări de fond teologic deosebite. Icoanele păstrează taina acelor evenimente și acelor persoane, înlesnind totodată și o întâlnire personală apropiată. Spunerea lor păstrează o binefăcătoare și ocrotitoare delicatețe chiar și în cele mai dramatice momente.

În legătură cu acestea, fiecare poate avea probe în ceea ce se întâmplă în viața lui imediată. Sunt părinți duhovnicești care, deși par desprinși parcă de această lume, au o anumită sfințenie, delicatețe față de cei aflați în suferințe foarte pământești. Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre finețea și delicatețea sfinților. Și așa trebuie să‑i privim, nu numai ca pe niște campioni ai rugăciunii și ai ascezei. Au o delicatețe care face ca atunci când tu ajungi în preajma lor să te simți răpit fără nici o violență, cucerit, frumos biruit. Cum spunea Andrei Tarkovski, să nu mai poți să reziști în fața binelui și a sfințeniei.

Doar în icoană suferința este depășită

În exprimările de tipul celei a lui Grünewald, oricât de măiestre ar fi, apare o anumită distanță. Te și sperii parcă de Învierea lui. Este o Înviere care nu este prea prietenoasă. Nu judecăm, nu condamnăm. E o observație. Asta e realitatea. Cu cât cineva este mai aproape de adevărul creștin, cu atât protejează taina, deschizând în același timp ferestre de străvedere a ei. Cum spunea Lucian Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Este diferența dintre prezența harică și o imaginație omenească. În icoană aflăm o prezență harică concentrată. Învățătura despre energiile necreate a fost formulată mai târziu de Sfântul Grigorie Palama decât au apărut icoanele. Dar ele au fost și au lucrat dintotdeauna în icoană. Redarea lor s‑a făcut printr‑un meșteșug transmis din generație în generație. Cât de bun pictor este Grünewald, la el această prezență harică este rarefiată, la el, dimpotrivă, simțim o distanță, Dumnezeu rămâne la distanță, cumva. Noi rămânem, la această distanță, spectatori cutremurați. Sunt și în icoane interpretări apăsate ale trupurilor, ale chipurilor, dar ele sunt organice și aparțin unei lumi de‑acum mântuite. Sau, mai bine zis, o lume în prag să se mântuie, chiar dacă pentru moment sfâșiată. Într‑un fel, suntem deja dincolo. Există la om o dublă tendință. Pe de o parte, de a teleporta lumea aceasta dincolo, ca s‑o facă pe aceea asemănătoare cu cea de aici, pentru ca să nu ne trezim acolo într‑un mediu cu totul străin. Pe de altă parte, există și o dorință de a aduce aici lumea de dincolo, lumea aceea mântuită. Părinții Sfinți spun că dacă nu reușim să degustăm raiul încă de aici, cu greu vom ajunge să‑l cunoaștem dincolo și să ne simțim acasă în el. Să‑l degustăm cât de cât. Fiecare cât poate. În preajma noastră sunt oameni care ne apar de aici purtători de rai, în această lume. Și cât de bine ne face să ne apropiem de ei și ne bucurăm și noi de ceea ce ei poartă. Alții pot să aibă numai clipe când simt raiul. Și există în limba română expresia: te simți ca în rai. Sau: ca în cer. Sigur că e o suferință acolo, în scenele din icoană, dar este sufe­rința ca drum întru izbăvire.

Mai e de observat ceva extraordinar! În iconografia noastră apar, în general, figuri sobre. Une­ori par chiar foarte aspre. Nu vezi sfinți râzând. (Mie îmi place și îngerul care râde, de la Reims sau din alte locuri, e și acolo ceva minunat.) Și totuși, sentimentul e acela de bucurie. Împărăția ceruri­lor nu e o împă­răție a tristeții. La Grünewald rămânem canto­nați în durere, în icoană, suferința este depășită. Avem în icoane martiri supuși la tot felul de suplicii, dar nu pe acestea este pus accentul, ci pe rezultatul lor, și atunci, când îi privești, ai sentimentul că această suferință a fost depășită într‑o bucurie, chiar dacă ea, deocamdată, nu a explodat cu totul.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!