Reportaj
„Hai, Doamne, hai să vorbim!“ (video)

„Hai, Doamne, hai să vorbim!“ (video)

Narcisa Elena Balaban, 03 Octombrie 2008

Duminică, 5 octombrie, se împlinesc 15 ani de la trecerea în veşnicie a celui care a rămas în memoria creştinătăţii ca unul dintre marii teologi ai Bisericii şi poate cel mai mare teolog al secolului al XX-lea: părintele profesor Dumitru Stăniloae. Supranumit adesea „teologul dragostei creştine“, „teologul speranţei“, „patriarhul teologiei româneşti“, „sfântul cărţilor“, părintele Dumitru Stăniloae rămâne, vreme îndelungată de acum înainte, teologul cel mai de seamă pe care neamul românesc l-a dat Ortodoxiei. La fel ca opera pe care a lăsat-o spre folosul celor care caută mântuirea, viaţa sa este mai mult decât un model de smerenie, de jertfelnicie şi de dragoste pentru Cel Care ne-a creat.

Astăzi, de la ora 12:00, la mormântul său din cimitirul Mănăstirii Cernica, Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, va oficia o slujbă de pomenire. La aceasta va fi prezent şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Teolog, profesor de Teologie Dogmatică, traducător şi comentator al Sfântului Grigorie Palama, al Sfântului Maxim Mărturisitorul, al Sfântului Grigorie de Nissa etc., autor a numeroase cărţi de hristologie şi antropologie, părintele Dumitru Stăniloae a marcat, prin personalitatea şi opera sa, întreaga Biserică Ortodoxă contemporană. Datorită operei pe care a scris-o, dar şi modului original de a-şi impune gândirea teologică profundă, părintele a fost recunoscut şi onorat de mai multe universităţi din întreaga lume, primind nenumărate titluri. Este de departe considerat teologul cel mai de seamă pe care neamul românesc l-a dat Ortodoxiei şi nu numai. Deşi autor al unei opere monumentale, părintele Dumitru Stăniloae era un om de o modestie impresionantă. Nu concepea Teologia altfel decât ca pe o întâlnire vie a oamenilor obişnuiţi cu Dumnezeu cel viu. A iubit locurile în care a venit pe lume şi a purtat toată viaţa în suflet dorul şi sinceritatea omului de la ţară, reuşind să se menţină un învingător în mărturisirea neîncetată a dreptei credinţe.

Părintele John Meyendorff l-a numit pe părintele Stăniloae „teologul speranţei“, i s-a spus şi „patriarhul teologiei româneşti“, iar jurnalistul Sorin Preda îi atribuie supranumele de „sfântul cărţilor“.

După cum scrie fiica sa, Lidia Stăniloae, în cartea „Lumina din cuvânt şi fapta cuvântului“, părintele a murit gândindu-se la alţii. Şi-a spus ultima rugăciune, pe patul de spital, stând de vorbă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu îngerii şi sfinţii.

„Cel mai mult suferi când faci rău, nu când îl suporţi“

Părintele era un om pe cât de blând, pe atât de puternic. Iubea viaţa şi se bucura de ea cu măsură, ca orice creştin. Îi plăcea arta, citea foarte mult, de la Sfântul Maxim Mărturisitorul până la Bernanos şi Dostoievski, mergea mereu la concerte, iubind în mod deosebit muzica lui Bach şi a lui Mozart. A suferit mult prea mult, dar nu s-a plâns niciodată. Nu amintea nimic despre modul absurd în care a fost condamnat sau despre faptul că un medic deţinut l-a operat în puşcărie pe viu, cu un cuţit de bucătărie. Se mulţumea să rostească doar că „cel mai mult suferi când faci rău, nu când îl suporţi“, spunându-le fiicei şi soţiei sale că, de fapt, ele au suferit cel mai mult, căci ele au simţit umilinţele şi sărăcia, pentru că „în închisoare, neavând nimic, aveam de toate“. Pentru toate problemele, părintele Stăniloae găsea un singur vinovat. El însuşi.

Muncea enorm. Se trezea dimineaţa la 4:00 şi lucra neîntrerupt ore întregi. Sfinţii pe care îi traducea şi scriitorii pe care îi citea deveniseră parcă membri ai familiei. Filosofi şi teologi celebri din toată lumea veneau la Bucureşti măcar să-l vadă pe părintele, să-i ceară un cuvânt de învăţătură. A refuzat să rămână în străinătate, deşi nu o dată i s-a oferit prilejul. Lidia Stăniloae povesteşte că părintele şi-a iubit enorm locurile în care s-a născut. De câte ori se întorcea acasă, în Vlădeniul natal, parcă renăştea.

Cu pensia lui hrănea săracii

Nu lăsa să se vadă că în sinea lui suferea. Îi muriseră doi copii, fusese trădat de cei mai buni prieteni, făcuse puşcărie pe nedrept, iar pentru cărţile lui nu apărea şansa tipăririi vreodată. Poate că s-a clătinat, dar blânda sa soţie, care, ţintuită de boală la pat, îl îndemna mereu să scrie, că odată şi odată tot are să i se publice munca.

Făcea milostenie. Din puţinul pensiei lui mâncau şi săracii şi rudele sale în nevoie.

După 1990, editurile au început să se bată pentru cărţile şi manuscrisele lui. Venind acasă din Germania, Lidia Stăniloae şi-a găsit tatăl asaltat de presă. L-a îmbrăţişat spunându-i: „Tată, acum poţi fi mulţumit. În sfârşit, a venit vremea recunoaşterii“. La aproape 90 de ani, obosit, părintele Stăniloae a oftat, spunând mai mult pentru pentru el: „E prea târziu“. La puţin timp a fost diagnosticat cu cancer. Deşi a lăsat teologiei româneşti o operă inconfundabilă, spre sfârşitul vieţii sale s-a exprimat parcă neîmpăcat cu sine, spunând că „Aş fi putut scrie o carte esenţială. Încă nu am scris-o“.

Analizându-o în profunzime, viaţa părintelui Stăniloae a fost de departe o viaţă complicată şi foarte grea. Dar el nu s-a plâns niciodată. A ştiut să iubească pe sfinţi, a ştiut să iubească oamenii, cultura lor, la care a contribuit în mod fundamental. Cei care l-au cunoscut şi îndeosebi fiica sa, Lidia Ionescu Stăniloae, relatează momente sensibile din viaţa acestuia, momente care vorbesc despre tinereţea unui om iubitor de cărţi pe care le considera sfinte, momente care vorbesc despre un tată iubitor şi blând, dar care nu-şi arăta dragostea decât la marile sărbători, despre ceea ce devenea el atunci când se ducea la Vlădeni şi gusta o cană cu apă rece din fântâna din ogradă, despre jertfa sa mai mult decât evidentă în tot ceea ce a făcut, despre fineţea vorbelor pe care le rostea, despre lacrimile de părinte care află că peste câteva luni fiica sa va muri, despre smerenia unui om care suferea cel mai mult atunci când făcea un rău, decât când îl suporta, despre tăria sa de-a găsi în ororile închisorilor comuniste prilej de a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi de-a învăţa să se roage, despre puterea unui bătrânel ce-şi jelea soţia „care a trăit credinţa în Hristos“. Moartea soţiei sale, în iunie 1993 a fost poate primul indiciu că de aici va începe „ultima sa rugăciune“.

Opera sa acoperă toate domeniile de cercetare teologică

Părintele profesor Dumitru Stăniloae a lăsat posterităţii o operă teologică impresionantă. În opera sa de mii de pagini - la care se adaugă necontenit alte mii şi mii care tratează despre ceea ce ne-a lăsat Părintele Stăniloae - domină o impresionantă căldură scriitoricească, o fineţe şi o profunzime spirituală remarcabilă. Din ce s-a reuşit să se repertorieze, opera sa teologică însumează 90 de cărţi, 275 de articole teologice, 33 de traduceri, 22 de recenzii, 16 prefeţe, 35 de cuvântări comemorative, circa 500 de articole de ziar şi peste 60 de convorbiri sau interviuri inregistrate la radio si televiziune, 15 predici publicate. Toate cărţile părintelui Stăniloae sunt fundamentale. Cele 12 volume ale Filocaliei apărute între anii 1946-1948 şi 1976-1991, la Sibiu şi Bucureşti, sunt opera de căpătâi în spiritualitatea romanescă. Spre deosebire de alte colecţii, Filocalia îngrijită de părintele Stăniloae include şi opere scrise după secolul al IX-lea (Sf. Simeon Noul Teolog şi Sf. Grigore Palama), precum şi lucrări ale unor asceţi din spaţiul românesc (Vasile de la Poiana Mărului, Gheorghe de la Cernica, Iosif de la Văratec).

Opera părintelui profesor Stăniloae acoperă toate domeniile de cercetare teologică, începând cu istoria Bisericii Universale şi Române, până la domeniile de vârf ale ştiinţei teologice, respectiv Spiritualitatea Ortodoxă (Ascetica şi Mistica) şi Teologia Dogmatică şi Liturgică. Opera sa cuprinde şi explică învăţătura autentică ortodoxă, aşa cum au păstrat-o şi au tâlcuit-o Sfinţii Părinţi ai Bisericii, timp de două milenii. Specialiştii spun că aproape nu există domeniu al teologiei ortodoxe pe care părintele Stăniloae să să nu-l fi explorat în profunzime.

Teologul Olivier Clement precizează că părintele Stăniloae cheamă Biserica la un imens şi multiplu dialog: cu oamenii de ştiinţă, cu tehnicienii, artiştii, chiar şi cu responsabilii politici. Perspectiva sa este cea a „unei sfinţenii care să aibă geniu“, cum spunea Simone Weil, şi care să fie capabilă să lumineze întreg complexul existenţei sociale şi antropo-cosmice. Apel care nu se adresează numai ortodocşilor, ci tuturor creştinilor. Fără cel mai mic relativism, dar ştiind să distingă fundamentalul de secundar, părintele Stăniloae concepe catolicitatea ortodoxă ca pe o «sobornicitate deschisă» în care celelalte confesiuni, cărora el nu le pune sub semnul întrebării eclezialitatea, vor putea să-şi găsească la ele acasă, în diversitatea lor, elaborări pozitive, eliberându-se în acelaşi timp de limitările proprii“.

Bibliografia despre opera lui Dumitru Stăniloae sporeşte în fiecare an, o dată cu recunoaşterea valorii sale pe plan internaţional, dublată ori stârnită de traduceri în limbile majore de circulaţie. Dogmatica sa a fost tradusă în mai multe limbi de circulaţie internaţională, iar ale proiecte sunt astăzi pe punctul de a demara sau se află în plină desfăşurare.

„Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt“

Pentru părintele Stăniloae, întreaga viaţă are în centru iubirea, comuniunea dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, comuniune pe care doresc să o împărtăşească şi nouă. Dumnezeu nu Se află într-un transcendent ascuns, de nerevelat, aşa cum îl vedea Lucian Blaga, ci El este atât transcendent, dincolo de orice posibilitate de percepţie, cât şi aproape de noi, prin harul Său. Cu aceste elemente, preluate din Sfântul Grigorie Palama, îşi împodobeşte dogmatica părintele Stăniloae.

Toată această înnoire a teologiei româneşti din secolul al XX-lea a plecat de la o întrebare simplă la care părintele Stăniloae nu găsise un răspuns. În acest sens ni se pare de foarte mare folos o mărturisire a părintelui Stăniloae făcută lui Marc - Antoine Costa de Beauregard, în urma unui interviu luat la Cernica. După ce expune convorbirea avută cu părintele Stăniloae, autorul redactează pe ultimele pagini următoarele cuvinte ale părintelui Stăniloae: „L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar asta nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi, am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real, prin rugăciune. Şi aici, L-am auzit spunându-mi: «Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc». Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre“.

Un punct important în învăţătura părintelui Stăniloae este acela despre descoperirea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii. Citind teologia Sfântului Grigorie Palama, părintele a arătat că Dumnezeu stă într-o legătură continuă cu noi. Această idee s-a dezvoltat mai ales după ieşirea părintelui de la închisoare. În fiecare semen de-al nostru trebuie să vedem pe Hristos: în bolnavul care ne cere ajutorul, în săracul care ne întinde mâna etc.

Vedea rugăciunea ca un dialog între un tată şi un copil

Părintele Stăniloae a pus în practică ceea ce citise şi tradusese în paginile filocaliei: rugăciunea neîncetată a inimii. Iar acest lucru îl dovedesc şi cuvintele soţiei sale care spunea: „Ei, zice Dumitru aşa, dar dânsul, şi când scrie, se roagă“. Părintele Stăniloae ţinea foarte mult ca apropiaţii săi să nu uite de importanţa rugăciunii şi mai ales de rugăciunea lui Iisus. O nepoată de-a părintelui mărturiseşte cum acesta îi învăţa pe diverşi oameni din satul său natal despre rostul rugăciunii, despre importanţa rugăciunii de la miezul nopţii, precum şi despre trebuinţa de a pleca spre Sfânta Liturghie cu rugăciunile citite. De altfel, într-o prefaţă a unei de cărţi de-a părintelui Stăniloae, Olivier Clement relatează o discuţie purtată cu părintele Stăniloae în care acesta spune că perioada petrecută în închisoare a fost foarte importantă pentru el, întrucât acolo a învăţat să se roage. „A fost singurul loc în care am putut rosti neîncetat rugăciunea inimii!“.

Rugăciunea, pentru părintele Stăniloae, era ca un dialog între un tată şi un copil. Nu era vorba de nici o idee teologică elaborată, ci de multă convingere şi credinţă, într-o uimitoare familiaritate şi intimitate cu Dumnezeu. Despre această simplitate părintele spunea: „Cea mai mare ispită este să teologhiseşti în timpul rugăciunii. Atunci nu vorbeşti cu Dumnezeu, vorbeşti cu tine însuţi despre El“.

Despre importanţa rugăciunii în viaţa părintelui Stăniloae stau probă şi ultimele sale cuvinte. Se spune că ultimele cuvinte ale unei persoane sintetizează întreaga ei căutare din această viaţă. Pentru părintele Stăniloae căutarea neîntreruptă a fost dialogul cu Dumnezeu, găsirea lui Dumnezeu: „Hai, Doamne, hai să vorbim. Să vorbim, Doamne....să vorbim! Plin de har şi de adevăr...plini de har şi de dorinţa de a Te sluji...“ (ultimele cuvinte ale părintelui Stăniloae, citate de fiica sa, Lidia).

O teologie a persoanei

Într-o discuţie purtată împreună cu Sorin Dumitrescu, părintele Stăniloae spune că a pus accentul pe ideea de persoană, dar în relaţie cu comuniunea. Nu numai comuniune, ci şi persoană. Părintele Stăniloae pune accentul pe noţiunea de persoană în teología lui, chiar afirmând în dogmatica sa: creştinismul este personalist, el înseamnă mântuirea persoanei umane prin Persoana supremă.

Aşadar, persoana este în acelaşi timp ireductibilă, unică, dar continuu doritoare de comuniune. Aceste două menţiuni o păstrează într-un cadru al afirmării subiective pentru şi de dragul altora, mereu unică în felul ei de a arăta iubirea faţă de semeni. Persoana caută mereu pe celălalt, ea este dorinţă neîntreruptă pentru celălalt, este „intenţionalitate neîntreruptă spre comuniune“. Persoana doreşte mereu să se dăruiască celorlalţi. Prin unicitatea ei, arată că aduce ceva nou în fiecare moment, un dar, prin care poate ajuta pe ceilalţi. (Mihai Grobnicu)

„Dacă nu era conştiinţa preoţiei mele, m-aş fi îndârjit în ideea de a sări din maşină, să-mi iau viaţa“

Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut în satul Vlădeni, judeţul Braşov, la 16 noiembrie 1903. A urmat studiile secundare la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov (1914-1922), iar cele superioare la Facultatea de Litere din Bucureşti (un an) şi Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1923-1927), unde a obţinut şi doctoratul în 1928.

De altfel, acest parcurs al părintelui este unul deosebit de interesant. Părintele a mers prima dată la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Cernăuţi, dar după un an s-a mutat la Facultatea de Teologie, constatând că facultatea pe care o urma „era prea săracă spiritual“.

Un rol important avea să-l aibă în această alegere mama sa, Reveca. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel rememorează, în una dintre evocările sale despre părintele Stăniloae, acest moment: După un an petrecut la Facultatea de Istorie din Cernăuţi, în vacanţă a venit acasă, iar într-o dimineaţă, mama dânsului i-a spus: „Dumitru, am visat ceva deosebit despre tine“; el întrebă: „Ce?“. Ea răspunse: „Am visat că a venit cineva şi mi-a spus: «Fă un veşmânt preoţesc dar la biserică pentru Dumitru»; iar eu, adăugă mama dânsului, am înţeles prin aceasta că tu ar trebui să te faci preot“. La aceste cuvinte, părintele îi răspunse că nu crede că acest vis ar însemna aşa ceva. Cu toate acestea, întorcându-se la facultate a realizat lipsa religiosului şi a spiritualului.

Aşa că în anul următor s-a înscris la Facultatea de Teologie. Nici aici nu a stat prea mult. După un an, după cum relata mai târziu, a plecat, din cauza „sistemului raţionalist de acolo. Teologia era o ştiinţă care avea definiţii metafizice precise: Dumnezeu cel neschimbător, omul schimbător. Avea ceva nesatisfăcător: unde mai era viaţa religioasă a oamenilor? Cum aş putea să ies, în faţa oamenilor, cu aceste definiţii despre Dumnezeu?“. Aşadar a făcut un an la Bucureşti, la Facultatea de Litere. Dornic de ceva mult mai adânc decât simplele povestiri romanţate pe care le studiase aici, s-a întors la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Deşi a dat peste acelaşi raţionalism, părintele evoca faptul ca aici a fost învăţat cum să lucreze „metodic şi cum să evite supeficialitatea“.

Studii în străinătate

Părintele Stăniloae îşi va încheia facultatea cu teza de licenţă „Botezul copiilor“, sub îndrumarea profesorului Vasile Loichiţă. După ce termină studiile doctorale cu lucrarea „Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti“, în care se poate observa îmbinarea dintre istorie şi teologie, tânărul Dumitru este observat de mitropolitul Nicolae Bălan, cu care avea să aibă mai târziu o legătură foarte strânsă. Acesta îl va trimite la studii de specializare pentru Dogmatică şi Istorie bisericească la Facultăţile de Teologie din Atena (1927-1928), München şi Berlin (1928- 1929), cu călătorii de studii şi documentare la Paris şi Belgrad.

În timpul acestor călătorii de studiu, părintele se va familiariza cu filosofia existenţialistă, curent filosofic ce era în plin avânt în acea perioadă. Acum îi va citi pe Hegel, Heidegger, Buber şi Mounier, de unde va împrumuta anumite idei pe care le va „încreştina“ într-un mod cu totul deosebit. Tot acum va face studii de cercetare asupra Sfântului Grigorie Palama şi asupra teologiei acestuia. De la Paris se va întoarce cu scrierile Sf. Grigorie Palama, pe care le copiase după un manuscris.

Întoarcerea la Părinţi

Reîntors de la studii, a fost numit profesor suplinitor (1929), provizoriu (1932) şi apoi titular definitiv (1935) de Dogmatică la Academia teologică „Andreiană“ din Sibiu, unde a funcţionat până în 1946. La început s-a folosit foarte mult de manualul de Dogmatică al lui Hristu Andrutsos, cu care a şi studiat de altfel la Atena. Cu timpul însă părintele va realiza o Dogmatică înnoită, mai ales prin traducerea scrierilor Sfântului Grigorie Palama, prima traducere într-o limbă modernă a scrierilor sfântului (1938). Se va căsători cu Maria Mihu (1930) împreună cu care a trăit timp de 63 de ani, având trei copii: gemenii Dumitru şi Mioara (care au murit la vârste fragede) şi Lidia. În 1932 este hirotonit preot.

În anul 1947, părintele pleacă la Bucureşti, pentru a preda la catedra de Mistică şi Ascetică. Această mutare este cauzată în primul rând de instalarea regimului comunist, care nu vedea cu ochi buni comentariile şi studiile părintelui. Astfel îşi va pierde funcţia şi va veni în Bucureşti. După 1948, când facultatea a devenit Institut Teologic, a fost încadrat ca profesor titular de Teologie Dogmatică şi Simbolică, cu o întrerupere între 1958-1963, când a fost închis în închisorile comuniste. Capetele de acuzare vor fi puse în legătură cu participarea părintelui Stăniloae la adunările mişcării „Rugul aprins“. În legătură cu arestarea sa din 1958, părintele spunea: „Au sosit într-o noapte, pe la unu şi jumătate. M-au trezit, bătând violent în uşă. Când am aflat cine mă căuta, am refuzat să deschid. Au intrat pe la un vecin. Mi-au întors casa pe dos. Pe 4 septembrie, pe la 4 dimineaţa, m-au cărat la Uranus (puşcăria de pe strada Uranus). Gândind la jalea lăsată în urmă, în familie, dacă nu era conştiinţa preoţiei mele, m-aş fi îndârjit în ideea de a sări din maşină, să-mi iau viaţa“.

Această perioadă va fi una deosebit de marcantă pentru ceea ce avea să însemne gândirea părintelui Stăniloae. Cele mai importante cărţi ale sale vor fi publicate după detenţie, însă perioada reabilitării sale a fost lungă şi anevoioasă.

După eliberare, va mai activa la catedră între anii 1965-1973, iar după pensionare, a fost profesor consultant pentru cursurile de doctorat. În tot acest timp de după eliberare se va implica serios în cadrul diverselor conferinţe ecumenice, va fi invitat să ţină discursuri în străinătate, va primi titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor facultăţi din lume, va fi ales membru al Academiei Române (1991).

La puţin timp după adormirea soţiei sale, părintele Dumitru Stăniloae se muta la Domnul (4 octombrie 1993). Pe buzele tuturor stăteau cuvintele: „A trecut la cele veşnice Teologul Iubirii Creştine!“ (Mihai Grobnicu)


Părintele Stăniloae, despre Sfânta Treime



Creştinismul, religia iubirii desăvârşite



Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!