Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Sănătate Hameiul, paznicul unui somn profund

Hameiul, paznicul unui somn profund

Un articol de: Constantin Milică - 08 Octombrie 2007

Cine şi-ar fi imaginat că micuţele conuri de hamei pot avea atât de multe principii active, care să le facă benefice în tratarea unei game impresionante de afecţiuni? Hameiul este utilizat în diverse tratamente, ajutând la reglarea tulburărilor nervoase, la vindecarea unor afecţiuni gastrice şi reumatismale, dar este intens utilizat şi în alte domenii.

În vechime se credea că această plantă este păzită de zâne şi spiriduşi, întrucât avea proprietatea de a hipnotiza şi de a adormi pe toţi muritorii. Popoarele germanice, cu cea mai mare tradiţie în utilizarea hameiului, au fost acelea care au stabilit efecte miraculoase în combaterea insomniei, mai ales prin asocierea conurilor de hamei cu rădăcini de valeriană, aplicată într-o cură de două săptămâni. În decursul timpului, această combinaţie s-a dovedit foarte bine tolerată de organism şi de neegalat în combarea insomniei cronice, mai eficientă decât cel mai tare somnifer de sinteză chimică numit benzodiazepină, asigurând un somn liniştitor, fără a provoca efecte secundare şi dependenţe, aşa cum apar după medicamentul de sinteză.

Hameiul, aflat la început numai în flora spontană, a fost utilizat încă din Antichitate la prepararea unor băuturi şi ca aliment. Originar din Europa, a intrat în cultură începând din secolul VII, mai ales în zonele mai umede şi răcoroase din Centrul şi Vestul Europei. O amploare deosebită a luat cultura de hamei în secolele XIV-XV, o dată cu dezvoltarea industriei berii în Bavaria, Boemia şi Belgia.

Cele mai întinse plantaţii româneşti, în Cluj şi Sighişoara

Cele mai mari producătoare de hamei sunt, în prezent, Cehia, Germania, Danemarca şi SUA. În România, primele culturi de hamei în sistem grădinăresc încep să apară din secolul XIV în Transilvania şi din secolul XV în Moldova şi Ţara Românească. În prezent creşte spontan în lungul apelor curgătoare, păduri, zăvoaie, tufărişuri, de la câmpie până la altitudinea de 1.000 metri. Culturi mai întinse se găsesc în plantaţii special amenajate din zonele Orăştie, Cluj, Sighişoara, unde se valorifică conurile pentru industria berii.

Planta preferă terenurile umede, însorite sau semiumbrite, cu precipitaţii anuale de 550-650 mm, din care cele mai importante trebuie să cadă în lunile mai-iulie (310-340 mm).

Hameiul este o plantă perenă, căţărătoare ca o liană, cu tulpină groasă şi aspră la pipăit din cauza perişorilor în formă de cârlige. Lungimea tulpinii poate să ajungă la 3-5 metri, cu tendinţă de încolăcire în jurul altor plante folosite ca suport.

Dacă în apropierea unei tulpini de hamei se plantează un arac de lemn, planta se întinde spre suport făcând prin aer mişcări giratorii. Dacă suportul se plasează în partea opusă, tulpina volubilă se reorientează în spaţiu, se răsuceşte şi, în câteva ore, începe încolăcirea pe arac.

De altfel, denumirea ştiinţifică dată de botanistul Carl Linne în secolul al XVI-lea este Humulus lupulus, derivată de la cuvintele latine humeo - a fi umed (preferă terenurile umede) şi lupus - lup (deoarece se înfăşoară în jurul plantei suport pe care o omoară treptat). Întrucât hameiul preferă convieţuirea cu sălciile tinere, filosoful roman Plinius l-a denumit Lupus salicarius (lupul sălciilor).

Frunzele opuse au formă de stea, cu 3-5 lobi dinţaţi. Cât priveşte florile, s-a constatat că are două feluri de flori aşezate pe tulpini diferite (plantă dioică). Florile masculine sunt mici, galben-verzui, dispuse în ciorchine ramificate, în timp ce florile femele, crescute la vârfurile ramurilor, sunt grupate câte două la baza unei bractee şi aşezate asemenea unor solzi în jurul unui ax central, alcătuind un con globulos, de culoare brun-deschisă, numit stroboli. La baza bracteelor se găsesc numeroase glande rezinoase, de culoare galben-portocalie, cu miros caracterisic, care conţin un praf fin, răşinos, numit lupulină. Înflorirea are loc în lunile iulie-august.

Conurile se recoltează în august-septembrie

În scopuri terapeutice şi de aromatizare a băuturilor se recoltează conurile (inflorescenţele femele) în timpul înfloririi, alegând zilele însorite din lunile august şi septembrie, când devin verzui sau galbene. Uscarea se face în locuri umbrite şi aerisite (încăperi, poduri sau magazii), aşezate în straturi foarte subţiri, fără a fi întoarse. În acest mod se păstrează produsul de calitate cu o culoare verzuie, fără brunificări şi cu miros aromatic pătrunzător şi gust amar. Pulberea care cade din conuri nu se aruncă, ci se colectează în pungi de hârtie. Se va evita păstrarea în grămezi sau în saci de plastic, deoarece substanţele active se degradează repede, prin oxidare în contact cu aerul.

După uscare, conurile sunt măcinate fin şi se păstrează în borcane de sticlă, închise ermetic, puse în rafturi întunecate şi reci. Aici se pot menţine numai 2 săptămâni, întrucât uleiul volatil se evaporă foarte rapid.

Conţinutul chimic al conurilor

Conurile conţin substanţe amare şi răşini (18-20%), taninuri (2-8%), glucide (30%), proteine (15-24%), celuloză (12-16%) şi uleiuri eterice (0,2-2,5%).

Substanţele amare sunt localizate în perii glandulari de la baza bracteelor, fiind formate din ulei eteric şi o rezină ce conţine principii amare de natură floroglucinică, respectiv acizi amari de 5 tipuri:

- acizi amari alfa (humulonă, cohumulonă);

- acizi amari beta (lupulonă, colupulonă);

- acizi amari gamma, delta şi epsilon.

Aceşti acizi amari au rol important în industria berii, cu efecte aromatizante, conservante şi antiseptice, dând gustul specific şi spuma berii. Cea mai mare putere amară se găseşte în acizii alfa şi beta, în timp ce ultimele 2 tipuri de acizi deţin doar 0,2-2% din masa conurilor uscate acumulându-se, mai mult, în condiţii necorespunzătoare de uscare şi păstrare.

Uleiul eteric este un lichid de culoare galben-deschis sau în stare vâscoasă de culoare roşcată, cu miros puternic aromat şi uşor picant.

Compuşii odoranţi din uleiul brut sunt:

- sesquiterpenoide (cea mai mare parte din total) în care predomină humulen şi cariofilen;

- hidrocarburi monoterpenice (aprox. 40% din total) între care intră mircen, pinen şi limonen;

- compuşi oxigenaţi monoterpenici (în cantităţi mult mai mici) cu linalool, geraniol, bornel, cineol.

Uleiurile eterice din conuri dau gust berii

Aroma specifică pe care o prezintă berea este dată de unele componente ale uleiului eteric (humulen, mircen, cariofilen, farnesen, linalool), iar gustul amar este dat de acizii amari.