Horeşti, satul lui Ştefan de peste Prut

Constantin Ciofu, 13 Decembrie 2008

Pornesc spre satul basarabean Horeşti, aşezat pe un deal, la 20 de kilometri de Vama Sculeni. De aici se vede România. Pentru a afla mai multe despre aceste locuri, despre cum erau oamenii, despre obiceiurile şi tradiţiile care au apus, am mers la Ecaterina Bobu, o bătrână trecută de 70 de ani, fosta şefă a Oficiului Poştal din Horeşti.

Satul Horeşti din raionul Făleşti datează din anul 1538. La şcoala din sat, copiii desfăşoară diferite activităţi culturale, fiind coordonaţi de profesoara de limbă franceză Vera Danilescu. Pe vremuri, copiii de la Şcoala din Horeşti mergeau la colhoz, alături de ceilalţi săteni. Deşi oamenii erau persecutaţi, petrecerile, scenetele de teatru sau concertele de muzică populară erau organizate frecvent la Casa de cultură din Horeşti, în curtea căreia acum se organizează, o dată pe săptămână, un mic bazar.

Din satul Horeşti, raionul Făleşti, aflat în Republica Moldova, se vede pământul românesc, se vede cea mai înaltă cruce din România, de pe Colina crucii de la Păun, pe care sunt montate antenele Trinitas, se văd şesurile şi pădurile despărţite de Prut. De îndată ce treci Vama Sculeni, ai impresia că intri într-o altă lume. Trebuie, mai întâi, să faci schimbul de bani româneşti de cum treci graniţa, dacă vrei să-ţi cumperi ceva. De obicei, banii se schimbă la câteva sute de metri de graniţă, la moldovencele ce ţin loc de Casă de schimb valutar. Câteva magazine din intersecţia ce duce către Chişinău şi raionul Făleşti sunt bine aprovizionate; produsele pot fi mai scumpe sau la acelaşi preţ ca în România. Pornesc spre satul Horeşti, care se află pe un deal, la circa 20 de kilometri de Vama Sculeni, trecând mai întâi prin localităţile Gherman şi Taxobeni. Câteva serpentine taie dealul spre Horeşti, observând de o parte şi de cealaltă câmpurile înverzite. Ajuns în vârful dealului, văd pădurea deasă ai cărei copaci îşi pleacă crengile peste Prut. De la şoseaua principală spre raionul Făleşti fac stânga pe un drum pietruit, spre Horeşti. Casele frumoase sunt ascunse printre pomii fructiferi plantaţi cu zeci de ani în urmă.

Cât de departe e România?

La intrarea în sat se află Şcoala Horeşti, unde învaţă copiii din clasele I-VIII. Tencuiala de pe pereţii exteriori a început să cadă, iar ferestrele putrezite, din lemn, nu au mai fost schimbate de când a fost construită şcoala. Intrând, observ în partea stângă mai multe diplome ale elevilor din şcoală, dar şi Imnul de stat, „Limba noastră“, care tronează pe un stâlp de susţinere al clădirii. Pătrund ca într-un tunel pe holurile întunecoase ale şcolii, către sala unde învaţă clasa a II-a, pentru a sta de vorbă cu doamna profesoară de limbă franceză, Vera Danilescu. După ce elevii sunt puşi în temă în ceea ce priveşte prezenţa mea acolo, începe o mică demonstraţie de cunoştinţe generale. Profesoara îi întreabă pe elevi: „Daâ unde îi România? Îi departe?“. Copiii răspund în cor: „Da!!!“. „Cât de departe? Cât avem de mers până acolo?“, întreabă, mai departe, cadrul didactic. „18 kilometri. Trecem graniţa şi ajungem la România“, răspunde un elev al cărui tată lucrează la Vama Sculeni. „Ce am făcut noi astăzi?“, îi întreabă din nou profesoara, trecând la lecţia propriu-zisă. „Am învăţat“, răspund copiii. „Ce am învăţat?“, întreabă iarăşi profesoara. „Să numărăm de la unu până la şapte în limba franceză“, glăsuiesc elevii, când se aude clopoţelul pentru recreaţie. Chiar dacă gălăgia de pe holuri se aude din ce în ce mai tare, elevii încă mai repetă după profesoara lor: „une, deux, trois, quatre...“.

Vera Danilescu, profesoara de limbă franceză de la Şcoala din satul Horeşti, nu desfăşoară doar o activitate didactică la locul de muncă, ci se ocupă şi de activităţile extraşcolare. Anul trecut, s-a realizat un proiect transfrontalier prin care un grup de elevi din Botoşani a venit la Şcoala din Horeşti pentru a-i cunoaşte pe colegii lor sau pentru a crea relaţii de prietenie. Acelaşi lucru l-au făcut elevii moldoveni care au vizitat oraşul Botoşani, implicit şcoala în care învăţau aceştia.

Muzeul şcolii cuprinde fotografiile a peste 40 de generaţii

Profesoara de limbă franceză mai organizează Zilele Şcolii, în ultima sâmbătă din luna septembrie a fiecărui an. „Şcoala noastră a participat la un proiect moldo-român, prin care un grup de cinci elevi din Botoşani, împreună cu profesoara lor, au venit la noi, iar un alt grup de şcolari de la Şcoala din Horeşti a mers peste Prut. Elevii noştri au mers la o întrunire cu 15 şcoli din România. În ultima sâmbătă din septembrie este ziua şcolii. Copiii fac repetiţii cu mult timp înainte. Facem numere artistice cum ar fi Expoziţia «Toamna de Aur», se organizează un fel de iarmaroc, unde fiecare aduce ceva, ca să vândă. Pe urmă, avem concursul «Erudiţii». Cea mai erudită clasă primeşte din partea conducerii şcolii trofeul «Bufniţa», pentru că bufniţa este simbolul înţelepciunii. La concursul «Erudiţii» am studiat istoria Moldovei, a României, a Europei, pentru ca elevii să ştie ce state sau oraşe sunt în Uniunea Europeană şi, mai ales, ţara în care trăiesc. Am un scop ca organizator. Elevii trebuie să ştie istoria satului, a şcolii, a raionului, a ţării, a continentului în care trăiesc. Acestea sunt obiectivele pe care mi le-am propus în cei 35 de ani de când organizez aceste concursuri de ziua şcolii“, a spus Vera Danilescu.

Profesoara de limbă franceză a înfiinţat anul trecut muzeul şcolii, unde sunt expuse, deocamdată, doar fotografiile tuturor generaţiilor de şcolari, începând cu anul 1966. În sala muzeului se mai găseşte o carte de onoare de pe vremea ocupaţiei ruseşti, care are pe coperta groasă, din carton, simbolurile comuniste, secera şi ciocanul. Vera Danilescu răsfoieşte Cartea de Onoare, încercând să găsească însemnele unui nume cunoscut, care a trecut prin şcoala din Horeşti. Deasupra cărţii de onoare se află agăţate în perete două table mici, de culoare neagră, cu ramă de lemn, pe care copiii învăţau să scrie sau să socotească. În Şcoala din Horeşti există o monografie în limba rusă, care a fost redactată în urmă cu 40 de ani, fiind scrisă în grafia din vremea respectivă.

„Noi suntem acasă, mergeţi, că-i liber“

Multe lucruri fumoase din trecutul şcolii din Horeşti am aflat de la Vera Danilescu, cea care este, pe lângă profesor, muzeograf şi organizator de concursuri şi proiecte. Am vrut să ştiu cum a văzut vera Danilescu Revoluţia din 1989, cum a trăit sentimentul de libertate faţă de ocupaţia rusă, când a mers cu autocarul la Chişinău, alături de alţi compatrioţi. „În â89 nu-ţi dădea voie cu drapelul, iar noi trebuia să ne oprim la intrarea în Chişinău. Trebuia să mergem până în centrul Chişinăului şi doar pe trotuar. Am să mor şi n-am sa uit niciodată imaginea aceea, cum vezi numai prin filme. Venea din faţa noastră un grup de oameni cu drapelul tricolor, oameni care spuneau: «Noi suntem acasă». Am avut, aşa, nişte emoţii extraordinare. «Mergeţi, că-i liber», se striga pe străzi. În ziua aceea, lumea scanda. Limba română a devenit limbă de stat. Lumea era cu lumânări în mână şi cânta imnul ţării. Dacă la Bucureşti a fost o revoluţie cu sânge, aici, la noi, a fost o revoluţie paşnică. A trecut avântul acela care era puternic, frumos. Atunci era un avânt care astăzi nu se mai vede printre moldoveni, pentru că foarte mulţi au plecat la muncă fie în Rusia, fie în ţările Uniunii Europene“, a mărturisit Vera Danilescu.

Persecuţiile comuniste asupra basarabenilor

Pentru a afla mai multe despre satul Horeşti, despre cum erau oamenii, despre obiceiurile şi tradiţiile care au apus din cauza răspândirii unui număr mare de moldoveni fie în Rusia, fie în ţările Uniunii Europene sau în America, am mers la Ecaterina Bobu, o bătrână trecută de 70 de ani, care a fost şefa Oficiului Poştal din Horeşti. Îi spun mai întâi că am văzut o fotografie care mi-a atras atenţia la şcoala din sat, în care şcolarii erau la cules struguri. „Copiii erau obligaţi să dea ajutor colhozului, gospodăriei agricole, cum era pe atunci. Fiecare şcoală organiza câteva ore pe zi şi îi duceau pe copii la cules la vie, nuci, mere. Copiii erau, apoi, plătiţi pentru munca lor. Nu mai ştiu exact câţi bani primeau, dar erau mai bine plătiţi ca pi colhoznici. Banii ceia mai rămâneau şi pentru folosul şcolii, când mai era nevoie de ceva“, îşi aduce aminte cu zâmbetul pe buze mătuşa Catiuşa, aşa cum îi spun sătenii din Horeşti.

Bătrâna nu a avut o viaţă uşoară, pentru că regimul comunist i-a persecutat familia. Soţul Ecaterinei Bobu, Atanasie, a terminat seminarul la Mănăstirea Rudi, din judeţul Botoşani, şi Şcoala Militară de Ofiţeri. Pe atunci, cei ce aveau terminate şcolile secundare urmau şi şcoala militară. A fost pe front în România, pentru că acolo fusese trimis de ruşi, după care a fost, o perioadă, prizonier. După ce s-a întors în sat, a lucrat la colhoz (n.r. - colectiv). Era un om foarte deştept. Când s-a deschis biserica din Horeşti, în anul 1993, venea la strană, cânta, dar nu a profesat ca dascăl. „Am fost foarte persecutată. Tata a fost judecat de tribunalul militar şi închis timp de 10 ani de zile, pentru că a fost bănuit că ar fi fost trădător de patrie. A murit şi nu s-a mai întors înapoi. Pe atunci nu trebuia să fie neapărat un motiv, făceau ei un motiv. Mama a fost deportată în 1949, cu doi fraţi. Numai eu am rămas aici, pentru că eram căsătorită. După moartea lui Stalin, mama s-a întors înapoi, dar foarte greu, pentru că era considerată soţie de trădător de ţară. A fost foarte persecutată, dar, totuşi, a reuşit să se întoarcă. Eu niciodată nu am avut dreptul să am vreun cuvânt de spus, să am libertatea să mă exprim liber. Abia în anii ăştia, după â90, am avut libertate“, a povestit bătrâna.

„Atât eu, cât şi soţul am trăit în spiritul românesc, şi nu în cel rusesc“

Chiar dacă vremurile au fost grele pentru moldovenii de peste Prut, traiul de zi cu zi al oamenilor începea să reintre în normal, însă după regulile de atunci. Spre deosebire de vremurile actuale, înainte de 1990, în Horeşti concertele de muzică populară, scenetele de teatru, concertele de muzică bisericească sau şezătorile erau nelipsite din Casa de cultură din Horeşti. „Copiii mei nu ştiau, însă după ce au trecut anii, foarte mult le explicam, deşi nu aveau idee despre ce vorbesc. Eu am învăţat patru clase aici, în sat, după care am continuat cu alte patru clase la Şcoala Normală de Fete din Iaşi, dar au venit ruşii în 1944 şi am venit înapoi, acasă. Şi pe atunci erau veselii, erau pitreceri, erau diferiti manifestări ale şcolii în Casa de cultură. Se deosebesc foarte mult pitrecerile de atunci cu viaţa de acum. Lumea de-abia acum începe să înţeleagă, dar a fost cu mentalitatea aceea, comunistă. Copiilor mei, când au terminat institutele astea, superioare, în limba rusă, le venea foarte greu să vorbească corect, însă s-au adaptat. La mine, în familie, a fost altă educaţie, nu ca la ăşilalţi. Atât eu, cât şi soţul am trăit în spiritul românesc şi nu în cel rusesc, trăgeam la educaţia din trecut. Eu am fost şefa oficiului poştal din Horeşti, iar la noi era şi staţia radio. Câteodată, undele astea româneşti erau mai puternice ca ale noastre. Mai săreau, câteodată, şi mai vorbea Ceauşescu pe radio. Doamne fereşte! Veneau de pe la Moscova să remedieze situaţia. Era nenorocire.“

Din anul 1949 până în 1993, în satul Horeşti nu a existat biserică în sat. Mai mult decât atât, cei care lucrau în instituţiile statului nu aveau voie să meargă la slujbe. Oamenii simpli însă aveau această libertate. „Se duceau pe ascuns la sfinţit pască, să boteze sau să se cunune. Dacă voiam să sfinţesc casa, trebuia să astup ferestrele. În privinţa asta era foarte greu“, a mai adăugat Ecaterina Bobu.

Deşi are o vârstă înaintată, fosta şefă a Oficiului Poştal din Horeşti locuieşte singură de când soţul i-a murit. A fost operată la inimă, s-a vindecat, însă durerea după pământul strămoşesc se pare că nu i-o poate tămădui nimeni. Chiar dacă nu mai poate scăpa de accentul şi cuvintele ruseşti, mătuşa Catiuşa se consideră româncă. Fiind foarte aproape de graniţă, se bucură că, atunci când deschide televizorul, prinde posturi de televiziune româneşti. De acolo ştie cum decurg relaţiile României cu Republica Moldova: „Nu sunt de acord cu legăturile astea, cu România. Nu ştiu de ce comuniştii îi consideră pe români cei mai mari duşmani. Eu, de exemplu, mă consider româncă, iar toţi copiii mei sunt înscrişi ca fiind români. Noi suntem moldoveni, dar de origine română. Îmi aduc aminte nişte versuri: «Prutu ista ni disparti/ Apa asta n-are moarti./ Dar ne-om pune noi, cândva,/ Şi cu gura l-om seca». Ultima dată am fost în România în urmă cu trei ani, în musafirie la rude“. Când îşi aminteşte de rudele din România, faţa mătuşii se schimbă, iar câteva lacrimi răsar discret din ochii bătrâni.

Sat din vremea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

Dicţionarul statistic din anul 1923 menţionează anul înfiinţării satului Horeşti ca fiind 1538. Este situat în sud-vestul raionului Făleşti, în lunca Prutului, la 25 de km de centrul raional şi la 31 de km de staţia de cale ferată din Făleşti. Istoria denumirii satului are mai multe versiuni: după distrugerea oştirilor leşeşti, sub Codrii Cosminului, Ştefan Vodă se întoarce cu oastea spre Iaşi, pe malul Prutului. Văzând pământuri libere, dar mănoase, a dat poruncă oştenilor săi: „Ostaşi, alegeţi-vă după plac locurile mai frumoase cu pământ atât de bogat şi rămâneţi stăpâni pe ele, ca răzeşi, pe veci! Atât ca să rămână câte doi“ (aceasta, pentru a nu micşora oastea). Ştefan cel Mare şi Sfânt îi decoră atunci pe cei mai viteji ţărani cu câte o sută-cinci sute de fălci de pământ arabil, imaş sau pădure. Această recompensă era numită rezeşie, dată cu nişte acte veşnice, numite hrisoave, iscălite chiar de domnitorul ţării. Ajungând Ştefan cu oastea prin părţile acestea, un ostaş cu numele Alecu Gageanu a hotărât să rămână aici cu un amic al său, Mircea Revenco. Vodă le-a iscălit hrisoavele, câte 200 de stânjeni lăţime, iar lungimea, de la Prut până în Valea Lucăceni. Aceşti doi ţărani şi-au făcut case fiecare pe răzeşia sa. Şi-au format familii, s-au înmulţit şi, treptat, au apărut satele din vale: Mirceni şi Gageni.

O altă legendă spune că, în Mirceni, era un gospodar pe nume Harea. El avea doi feciori: Vasile şi Iancu. Vasile era om gospodar, care făcea comerţ, iar fratele său a apucat calea haiduciei. După multe urmăriri, acesta s-a întors în sat, unde şi-a construit o casă. Ulterior, ar fi apărut şi alte case, formând mahalaua Hareşti. Din cauza accidentării terenului, Drumul Poştei şi Casa de Obşte s-au mutat pe deal, iar satul ar fi căpătat numele de Horeşti.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!