Patristica
Hristos eliberează pe om de duhurile rele, dându-i demnitate

Hristos eliberează pe om de duhurile rele, dându-i demnitate

Toader Crâşmariu, 13 Octombrie 2013
Multe sunt cursele vrăjmaşilor diavoli faţă de tinerii zilelor noastre. Pentru a le alunga, este nevoie în primul rând de disciplina minţii, care trebuie curăţată de ispita îndreptăţirii de sine, „râvna cea rea“, socotită de Sfântul Isaac Sirul o „mare boală“. Toate complicaţiile gândirii pervertite, căutătoare de răspunsuri „paranormale“, de ghicitorie, superstiţie, dezlegări de vise şi vedenii - şi altele asemenea - sunt asemănate de către Sfântul Ioan Scărarul aceluia „care aleargă după umbra sa şi încearcă s-o prindă“.
 
Potrivit învăţăturii noastre dreptslăvitoare, Mântuitorul Hristos a venit în lume pentru ca să-l elibereze pe om de păcat, de moarte şi de orice influenţă nefastă a Satanei, restaurându-l şi dându-i putinţa de a redeveni Fiu al lui Dumnezeu (după har), prin credinţă şi fapte bune.
Lucrarea izbăvitoare a lui Hristos are ca obiect firea omenească cea căzută, pe care diavolul de la început a robit-o prin diferite forme atrăgătoare, dar în acelaşi timp înşelătoare. Niciodată diavolul nu a fost şi nu-i va fi omului decât duşman, căutând prin toate mijloacele să-l atragă, să-l înşele şi să-l piardă. Cel înşelat este atras prin câteva metode distincte:
 
1. Mândria, credinţa în puterile sale, îmbătarea cu activitatea sa.
 
2. Dragostea pătimaşă pentru viaţa pământească.
 
3. Lipsa simţământului păcatului.
 
Având bine conturate în fiinţa sa cele trei metode, omul zilelor noastre dezvoltă înlăuntrul său alte forme ale căderii de natură ocultă (magie, superstiţii, vrăji, false minuni) sau de natură idolatră (noii idoli ai omenirii: sporturi, genuri muzicale, vedetele, precum şi adicţiile sau dependenţele de alcool, droguri, jocuri, bani, tutun, internet, TV) - dar ca rădăcină şi izvor având pe acelaşi „tată al minciunii“, diavolul. Alţii au un cult al muncii exagerate, neglijând familia şi viaţa adevărată, cu greutăţile şi bucuriile ei.
 
În rândul tinerilor de astăzi, îşi fac loc tot mai mult tot felul de practici şi convingeri străine de spiritualitatea noastră, ca de exemplu: yoga, radiestezia, reiki, bioenergia, atractivitatea pătimaşă, plictiseala sau lehamitea, frumuseţea exploatată în mod pervers, reprezentarea disimulată a patimilor şi crimei.
 
Ce-i de făcut?
 
Sigur, toţi vor spune că omul este liber şi că în virtutea acestei libertăţi poate să facă ce vrea. Suntem de acord că nevoia de libertate este primordială şi universală. Şi înainte de Hristos, în anii Vechiului Testament, Dumnezeu strigă: „Omule, am pus înaintea ta două lucruri: focul şi apa. Alege şi ia. Dacă îţi vei întinde mâna la apă, te vei răcori. Dacă o vei întinde la foc, te vei arde“ (I Sirah 15, 16). Apa răcoroasă este adevărul Sfintei Scripturi, învăţătura lui Hristos, dogmele Sfintei noastre Biserici. Focul ce arde reprezintă înşelarea, corupţia, răutatea, furtul, minciuna, calomnia, mărturia mincinoasă, desfrânarea, blasfemia, crima. Omul veacului nostru ce alege? 
 
Aici e tragedia. Măreţia omului, cum am spus, este libertatea. Dar tot ea este şi tragedia lui. Libertatea este un cuţit cu două tăişuri: foloseşte sau nu foloseşte? Este un avantaj sau un dezavantaj? Chestiunea aceasta este mare şi complexă. Cu toate că libertatea presupune pericolul, nu încetează să fie un avantaj şi un privilegiu al omului, cu condiţia să fie folosită cu responsabilitate.
 
O greşeală mare a tinerilor zilelor noastre este aceea că şi-au împropriat convingerea că toate pot fi atinse; că religia creştină este un sistem filosofic, argumentat şi expus logic, că oamenii, în starea lor actuală (morală, religioasă, intelectuală), pot să-şi însuşească orice adevăr şi credinţă. Iar despre faptul că creştinismul este Viaţă, adeseori nu vor să ştie. În loc să iubească Adevărul şi să se închine lui, ei îl pun la îndoială şi polemizează cu el. Spunea Petre Ţuţea: „Două adevăruri, nici un adevăr, că singurul Adevăr este Dumnezeu“. Datoria noastră, a creştinilor ortodocşi, este să ne înţelegem credinţa pe două căi: făcând cunoştinţă cu ea şi trăind-o.
 
Persistenţa în rău a demonilor este paradigma atracţiei nefericite în vârtejul patimilor, care creează o dependenţă cronicizată, după cum precizează părintele D. Stăniloae: „Hotarul oricărei patimi e să nu aibă hotar, ca şi fericirea veşnică. Patima are şi ea o sete de infinitate şi chiar un progres la infinit, o sete de infinitate în direcţia nimicului, la al cărui capăt nu se poate ajunge niciodată, odată ce existenţa e creată de Dumnezeu. Aceasta poate fi, în parte, o explicare a veşniciei iadului. E o sete spre o existenţă aparentă, dar în realitate tot mai inconsistentă. La hotarul ei nu se poate ajunge niciodată, pentru că făptura e ţinută în existenţă de Dumnezeu, şi ea trebuie să se mişte la nesfârşit fie în Dumnezeu, Cel real infinit, ca să cuprindă tot mai mult din El, fie împotriva Lui, mişcare care e şi ea nesfârşită, pentru că El fiind infinit, niciodată făptura nu ajunge să nege tot ce este El“.
 
Multe şi felurite sunt cursele meşteşugite ale vrăjmaşilor diavoli faţă de tinerii zilelor noastre. Pentru a le alunga, este nevoie în primul rând de disciplina minţii, care trebuie curăţată de ispita îndreptăţirii de sine, „râvna cea rea“, socotită de Sfântul Isaac Sirul o „mare boală“, care îndepărtează pe om de întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciunea curată. Toate complicaţiile gândirii pervertite, căutătoare de răspunsuri „paranormale“, de ghicitorie, superstiţie, dezlegări de vise şi vedenii - şi altele asemenea - sunt asemănate de către Sfântul Ioan Scărarul aceluia „care aleargă după umbra sa şi încearcă s-o prindă“.
 
De aceea, mijlocul cel mai eficient de a nu rătăci de la cale şi de a nu cădea pradă demonilor este acela de a ne îndeletnici mereu cu citirea Sfintelor Scripturi, a Sfinţilor Părinţi şi a Vieţilor Sfinţilor. Această lectură ne descrie în mod concret tărâmul spre care năzuim; oferă credinţei noastre imagini, idei, simţăminte; ne arată calea, ne încurajează şi ne încălzeşte inima. Cine s-a hotărât să meargă pe această cale, pleacă de la gândul incontestabil că mai presus decât opera mântuitoare a lui Hristos n-a existat şi nu va exista niciodată nimic, pe parcursul întregii istorii omeneşti. Dacă vom cerceta vieţile marilor genii sau conducători lumeşti, la toţi vom găsi şi imperfecţiuni, doar în Fiul blând al Mariei vom afla tot ceea ce este minunat, tot binele şi frumosul la care s-a gândit vreodată omenirea.
 
Să privim acest Chip, să-L clarificăm şi să-L adâncim în noi înşine, să trăim cu gândul la El şi să-I dăruim inima noastră. Aceasta este adevărata viaţă în Hristos. Dacă se întâmplă aceasta, atunci va veni şi liniştea deplină a inimii, pacea şi bucuria despre care vorbea Sfântul Efrem Sirul: „Împacă-te cu tine însuţi, şi se va împăca cu tine tot Universul“. Pentru aceea, viaţa nu trebuie trăită în neştiinţă, în nepăsare. În jurul nostru şi în noi înşine are loc o luptă duhovnicească, „războiul nevăzut“ - cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul, în renumita sa carte cu acelaşi nume. Iar Sfântul Apostol Pavel lămureşte lucrurile: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri“ (Efeseni 6, 12). Părintele Mitropolit Augustin de Florina zice: „Gloanţele ca ploaia. Cad capete! Duşmanii cei nevăzuţi întreprind atacuri în fiecare ceas şi în fiecare clipă. Sufletele nemuritoare sunt în pericol. De aceea şi noi să fim priveghetori. Nu la somn, ci la arme, la armele cele duhovniceşti! În această luptă, Hristos nu ne-a lăsat fără arme. Duh este vrăjmaşul, duhovniceşti sunt şi armele împotriva lui. Dintre ele, enumerăm pe următoarele: credinţa, rugăciunea, postul, smerenia şi Cinstita Cruce. Dacă vom folosi aceste arme, atunci vrăjmaşul va fi biruit şi se va împlini cu fiecare din noi cuvântul triumfător al lui Hristos: «am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer»“ (Luca 10, 18).
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!