Editorial
Hristos, Lumina vieţii

Hristos, Lumina vieţii

Strălucirea de care este înconjurată viaţa unei bune părţi a umanităţii contemporane - strălucirea abun­den­­ţei, a luxului, a ştaifului, a tot ceea ce atrage comercial - es­te potenţată de multitudinea tipurilor de lumini artificiale fo­losite pentru a evidenţia ceea ce o înconjoară, marfa, o­biec­tele şi fiinţele, sau prin folosirea de o anumită manieră şi în anumite scopuri a luminii naturale. Toată această stră­lucire a vieţii în care trăieşte omul (post)modern nu-l a­ju­tă întotdeauna să conştientizeze existenţa luminii vieţii mo­rale şi spirituale sau să problematizeze posibilitatea vie­ţu­irii întru ea. Iar fără o „naştere de sus“ şi o viaţă în Bi­se­ri­că nici nu poate fi vorba despre împărtăşirea de lumina cea necreată, izvorâtă din fiinţa dumnezeiască, despre care vor­beşte Hristos înainte de a face minunea cu orbul din naş­te­re: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va um­bla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (In. 8, 12). În­tu­ne­ricul despre care vorbeşte aici Hristos acoperă strălucirea în care se desfăşoară vieţile noastre mundane, într-o socie­ta­te a luminilor, şi care pare să satisfacă nevoile şi aştep­tă­ri­le unei omeniri avide de senzaţional şi spectacol.

Poate fi oare făcut cineva vinovat pentru această sta­re de fapt a orbirii duhovniceşti care domneşte într-o bu­nă măsură asupra societăţii actuale? Oare datorită pă­ca­te­lor oamenilor sau a înaintaşilor lor îngăduie Dumnezeu ne­ve­derea luminii spirituale? Pe când omul orb din naştere, vin­decat de Mântuitorul, ştia de la alţii că este orb şi, pe ba­za a ceea ce a aflat de la alţii despre lumină, îşi dorea să va­dă. Omenirea contemporană zace adesea în nevedere a celor veşnice fără să aibă măcar conştiinţa necreatului deoarece nu primeşte glas care să lumineze lăuntrul ei. Iar vocea care să atragă atenţia asupra stării de orbire a unei umanităţi ne­orientate în Duh este necesară pentru ca aceas­ta să afle lu­mina, căci pentru a o dobândi se cere contribuţia omului, pre­cum Iisus i-a cerut orbului să meargă şi să se spele în scăldătoarea Siloamului, după care acesta a şi „venit văzând“ (In. 9, 7). Aşadar, pentru orbirea faţă de ce­le ale Bisericii nu sunt vinovate nici societatea, nici re­gi­mu­rile anterioare, ci oamenii se află în starea în care sunt pen­tru a da prilejul de a arăta întru ei „lucrările lui Dumnezeu“ (In. 9, 3).

Atunci când Lumina vine, nici nu mai e nevoie să spu­nă ceva, căci este pregătită de vocea Bisericii care vor­beşte despre Ea. Lumina a vestit despre Ea tot ce are ne­voie omul, iar atunci când vine, uneori nu mai spune nimic, ci săvârşeşte şi cere omului să răspundă. Uneori lucrarea de vin­decare poate părea stânjenitoare simţului comun şi poate chiar scandaliza prin maniera aparent „umilitoare“ prin ca­re este realizată - Iisus „a scuipat jos şi a făcut tină din scui­pat şi a uns cu tină ochii orbului“ -, iar neacceptarea unei po­ziţii doar părute de inferioritate sau „neconfortabile“ poa­te să-i lipsească pe mulţi de ceea ce este cu mult mai înalt şi mai important chiar pentru ei: împărtăşirea de Lumina cea netrecătoare şi de belşugul Împărăţiei cerurilor.

În cele din urmă, omul e chemat să ajungă la asumarea to­tală a credinţei sale în Fiul lui Dumnezeu, care face mi­nunea transfigurării vieţii sale şi, precum orbul (In. 9, 38), să I se închine Lui.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!