Documentar
Icoanele de vatră, o ancestrală mărturie de credinţă

Icoanele de vatră, o ancestrală mărturie de credinţă

Dumitru Manolache, 22 Mai 2012

Unele dintre cele mai vechi mărturii iconografice de credinţă ortodoxă ale neamului românesc le reprezintă icoanele de vatră. Despre ele, puţinii meşteri de astăzi care moştenesc meşteşugul realizării lor din moşi strămoşi spun că şi-ar avea obârşia în adâncul începutului nostru creştin. Acest inestimabil tezaur spiritual autohton însumează în prezent mai puţin de 50 de exemplare originale, răspândite prin muzeele ţării şi prin colecţii particulare. Icoanele de vatră aveau rol de protecţie a caselor ţărăneşti şi erau lucrate de anumiţi meşteri, numiţi cruceri, cu scopul de a fi aşezate pe horn, deoarece se credea că pe acolo puteau pătrunde duhurile rele.

Icoanele de vatră au fost realizate şi au avut o prezenţă mai mare în gospodăriile ţărăneşti din sudul subcarpatic al ţării, în zone precum Oltenia, Argeş, Dolj, Gorj, Teleorman sau Prahova.

Despre originea şi rolul lor ni se pare extrem de interesantă opinia soţilor Daniela şi Vasile Moldoveanu, doi meşteri contemporani, care sunt de părere că tradiţia acestor icoane vine de la primii creştini din zona Carpaţilor, de pe vremea romanilor. În acele timpuri, din cauza prigoanelor, ţăranii ar fi avut obiceiul să ascundă o bucată de lemn în hornul casei, în aşa fel încât nimeni să nu o găsească, pe care era scrijelit chipul unui sfânt, ca semn sacru şi mărturie a faptului că acolo locuiau creştini.

O a doua ipoteză a semnificaţiei acestor icoane se referă la faptul că ele au fost create şi aşezate pe horn, sau în apropiere, avându-se în vedere caracterul sacru al vetrei (cuvânt de origine dacică, după unii cercetători), pe care se cocea pâinea şi se prepara hrana trupului. Şi tot pe vatră, sau în apropierea ei, se derulau şi unele acte şi datini ritualice, corespondente unei necesităţi spirituale complexe, care ridicau lucrurile comune la înălţimea unor simboluri active în conştiinţa populară şi care dădeau sens trăirilor prilejuite de viaţa de familie.

Sfinţii care zăvorau casa împotriva duhurilor rele

Pentru ţăranul român, icoanele de vatră au reprezentat adevărate "zăvoare" împotriva spiritelor malefice, având încărcătura unor atribute supranaturale, cu efecte asemănătoare zăvorârii porţilor cu lacăt sau cu broască, a geamurilor cu gergevele şi cârlige.

Deşi aceste semne ale mărturisirii creştine sunt foarte vechi, în zilele noastre, prin colecţiile particulare sau publice, nu se mai păstrează decât aproximativ 50 de icoane de vatră originale, care au fost confecţionate nu mai înainte de mijlocul secolului al XVIII-lea, una aflându-se în colecţiile Muzeului Judeţean Olt şi o alta în Complexul Muzeal Goleşti, spre exemplu.

Existenţa unei religiozităţi a folosirii lemnului pentru acest gen de obiecte sacre este evidentă. Dan Gherasimescu, din localitatea argeşeană Valea Danului, membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România, arată că tăietorii de lemne spuneau o rugăciune înainte de a doborî copacul, iar vremea acestui ritual se desfăşura când se retrăgea luna şi pomul dormea, sau iarna, când te lăsa să-l tai. Procedând altfel, lemnul rămânea "fără spirit", nemaiputând fi prelucrat creator.

Ion Musteţea din Salcia, judeţul Dolj, unul dintre cele mai vechi centre de crucerit din ţară, aduce prin mărturisirea lui o necesară lămurire cu privire la lemnul folosit pentru icoanele de vatră, iar Ion Bezna, un alt meşter iconar, vorbeşte despre calităţile pe care trebuia să le posede cel care le confecţiona. Astfel, aceste icoane se făceau numai din lemn de esenţă tare, stejar, fag, "blăniţile" folosite fiind adunate numai din ceea ce cădea din trunchiurile şi crengile foarte groase, ele fiind bine uscate pentru a putea rezista în timp. Crucerul, în schimb, adică meşterul iconar, trebuia să fie un om curat. Adică nu fur, nici provenit din neam care a făcut moarte de om, pentru că acesta era blestemat, iar blestemul ajunge până la al nouălea neam. Crucerii îşi transmiteau meşteşugul numai fiilor fără beteşug, iar dacă aveau urmaşi doar fete, alegeau un nepot "zdravăn, sănătos şi chipeş".

Decorare, simplitate şi taină, reguli şi câteva culori

Icoanele de vatră erau decorate prin cioplire, sculptare sau incizare, forma lemnului fiind asemănătoare pistornicelor, dar nu numai.

Aşa cum arătam, acest gen de icoane aveau alte scopuri, pe timpul utilizării lor fiind ascunse privirii, adâncind şi mai mult taina şi tâlcuirea lor. De această taină se leagă, cu siguranţă, şi simplitatea decorării, care se limita doar la incizare, pe foarte puţine icoane adăugându-se şi culoare în tempera sau obţinută din pigmenţi foarte rezistenţi. Numărul culorilor folosite era de două, trei sau cel mult patru. Acestea erau vii, neamestecate şi nu se aplicau pe grund, contururile sfinţilor fiind adesea subliniate cu pigment negru.

De regulă, icoanele de vatră se decorau pe o singură faţă, puţine fiind desenate pe ambele, şi reprezentau un singur sfânt sau cel mult doi. Se întâlnesc însă şi icoane cu nouă sau mai mulţi sfinţi, redaţi în portrete bust, simple. Printre cele mai întâlnite chipuri erau cele ale lui Iisus Hristos, Maicii Domnului, Sfântului Nicolae sau Sfântului Ioan Botezătorul. Multe icoane purtau inscripţii care, din cauza repetatelor copieri şi a necunoaşterii de către meşteri a scrisului, cu timpul, deveneau parţial sau complet neînţelese.

Icoanele de vatră se realizau în număr foarte mic şi se vindeau prin târgurile din Craiova, Caracal, Corabia, Calafat, Filiaşi, Turnu Măgurele etc., după reguli foarte stricte, care presupuneau înţelegeri între meşterii bătrâni, în aşa fel încât să nu se întâlnească mai mult de doi-trei cruceri din aceeaşi localitate.

Stingerea interesului pentru acest gen de icoane are mai multe cauze, printre ele, micşorarea diametrului coşurilor de fum, în ultimul secol şi jumătate, faţă de hornul tradiţional ţărănesc, apariţia sobelor care se închid cu o uşă zăvorâtă, motiv pentru care nu ar mai fi fost necesară prezenţa icoanei protectoare. Apoi, apariţia unui număr foarte mare de icoane "mai ieftine şi mai frumoase", a cromolitografiilor sau gravurilor de serie, care au invadat satul românesc, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Indiferent de suportul material, scopul, realizarea artistică sau cine ştie ce alte criterii academice, icoanele de vatră au fost şi rămân acte de credinţă, mărturii ale unei trăiri profunde şi originale a sacrului de către românul simplu, ancorat cu toată fiinţa lui în lumea cerului şi a pământului. De aceea, pierderea sau neglijarea meşteşugului, ignorarea acestui tezaur spiritual ar aduce un gol imens în cultura identitară a neamului nostru, pe care anumiţi vectori ai societăţii secularizate de astăzi încearcă şi aşa să o minimalizeze, să o distrugă.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!