Reportaj
Ierarhia sacramentală şi paternitatea duhovnicească

Ierarhia sacramentală şi paternitatea duhovnicească

Lect. Dumitru Pintea, 03 Noiembrie 2012

Tema autorităţii părintelui duhovnicesc şi a poziţiei (taxeis) eclesiale a acestuia în raport cu puterea şi slujirea preoţiei sacramentale în spaţiul eclesial ortodox a fost supusă reflecţiei teologice de pr. prof. dr. Constantin Coman de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, în articolul: "Părintele Duhovnicesc - reconsiderare eclesiologică" (săptămânalul "Lumina de Duminică", 7 oct. 2012). Date fiind importanţa temei îndrumării duhovniceşti în spiritualitatea filocalică ortodoxă, pe de o parte, şi importanţa şi sensibilitatea eclesiologiei în cadrul doctrinei teologice în ansamblu, pe de altă parte, credem că această temă eclesiologică merită atenţia teologilor.

În intenţia declarată a autorului, expunerea

s-a voit a fi o "provocare" adresată teologiei contemporane cu scopul de a-i îndrepta atenţia către problemele de spiritualitate urgente pentru omul credincios şi de a o invita la "îndrăznirea" purtătorilor de Duh.

Articolul în discuţie propune ca bază teologică pentru reflecţia asupra acestei teme teologia trinitară, mai precis relaţia iconomică dintre Tatăl şi Fiul. Plecând de la aceasta se postulează stabilirea unei noi ordini (taxeis) în plan eclesial prin redefinirea relaţiei dintre lucrarea harismatică şi puterea sacramentală a preoţiei. Expunerea are ca structură de rezistenţă, sau "argument puternic", ca să folosim cuvintele autorului, o dublă analogie: paralela dintre părintele duhovnicesc şi Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, şi preoţia sacramentală şi Dumnezeu Fiul, pe de altă parte. "În lucrarea părintelui duhovnicesc se poate identifica chipul sau reflexul lucrării lui Dumnezeu Tatăl, în timp ce lucrarea preoţiei sacramentale este după chipul sau reflexul lucrării lui Dumnezeu Fiul".

Prin această abordare se lasă posibilitatea să se înţeleagă că am putea gândi existenţa a două lucrări separate în Sfânta Treime, una a Tatălui şi alta a Fiului, a două puteri şi chiar două voinţe. "Arhiereul Hristos, zice autorul, e prototipul preoţiei sacramentale a Bisericii. Dar preoţia lui Hristos se desfăşoară nu în temeiul propriei voinţe, ci în ascultarea deplină de Dumnezeu Tatăl."

Consecinţele care decurg de aici pentru eclesiologie sunt evidente: "Dacă Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu Fiul, reprezintă preoţia sacramentală prin excelenţă, iar preoţia Bisericii este prelungirea preoţiei Lui, atunci nu e greu să deducem că după cum Dumnezeu Fiul îşi lucrează preoţia prin raportare nu la voia Sa, ci la voia Tatălui, şi preoţii (preoţia sacramentală, n.n.) ar trebui să-şi lucreze preoţia prin raportare la voia părintelui duhovnicesc, care ar exprima voia lui Dumnezeu Tatăl". Acceptarea acestor premise teologice, în aprecierea autorului, ar conduce în planul vieţii eclesiale la evitarea "clericalizării Bisericii" şi a "absolutizării puterii preoţeşti".

Credem că cele avansate în discuţie de autor, în felul în care sunt formulate, sunt deficitare din punctul de vedere al teologiei trinitare şi al logicii dogmatice şi presupun unele clarificări şi aprofundări.

Sfânta Treime - dialogul iubirii neistovite

Pe linia teologiei ioaneice, părintele Dumitru Stăniloae exprimă taina Sfintei Treimi în orizontul unei ontologii a iubirii. "Dumnezeu este iubire" şi "Dumnezeu este Treime de subiecte pure". "Toată esenţa divină, esenţa spirituală întreit subzistentă este subiectivată sau întreit subiectivată." Intersubiectivitatea ca mod şi putinţă a locuirii reciproce, perihoretice, a Persoanelor Sfintei Treimi face cu putinţă mărturisirea deodată a Unităţii şi a Treimii. Dumnezeirea este neîmpărţită, zice Sfântul Grigorie Teologul, este o unică lumină în trei sori ce se penetrează reciproc fără să se contopească. Când privim la dumnezeire, "la cauza primă şi la principiul unic (monarhie), apare în cugetarea noastră unitatea ei. Când privim la Cei în care este dumnezeirea, la Cei care ies din cauza primă în mod netemporal, fiind din ea şi de aceeaşi slavă, Cei închinaţi sunt Trei", iar părintele Dumitru Stăniloae zice: "Totul divin este într-un dialog ontologic în trei. Nici un partener al dialogului nu aduce un conţinut din afară în dialog. Fiecare are Totul din infinit în comuniune dialogică cu celelalte două Euri... este o perihoreză spirituală totală şi infinită a iubirii".

În planul teologiei trinitare, intersubiectivitatea şi perihoreza sunt afirmate deodată cu unitatea de fiinţă, de voinţă, de putere şi de lucrare a persoanelor Sfintei Treimi. "Tatăl, zice Sfântul Vasile cel Mare, nu trebuie considerat ca pornind de la o deosebire a lucrărilor, de la faptul că ar vădi o lucrare proprie şi distinctă de cea a Fiului, pentru că toate câte vede pe Tatăl făcând face şi Fiul".

Evidenţiind relaţia de unitate de esenţă, voinţă, putere şi lucrare a persoanelor Sfintei Treimi, Sfântul Vasile zice: "Dacă după esenţă Fiul este întru totul asemenea Tatălui, întru totul asemenea trebuie să fie şi în privinţa puterii. Persoanelor a căror putere este egală, de bună seamă egală le este şi lucrarea. Pentru că Hristos este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, El nu are rolul unui instrument, nici pe cel al unui supus, ci împlineşte în mod constructiv voia Tatălui". Cât priveşte textele din Noul Testament în care se vorbeşte despre ascultarea Fiului faţă de Tatăl (In. 12, 5; 12, 31; Filip. 2, 8), Sfântul Vasile zice: "Fiul nu foloseşte aceste expresii pentru că ar fi lipsit de libertate sau iniţiativă, ci pentru a arăta că voia Sa este totdeauna aceeaşi cu a Tatălui", "că lucrarea mântuitoare porneşte de la Tatăl şi se realizează prin Fiul". Şi conchide ierarhul Cezareei Capadociei: "Să nu socotim iconomia Fiului ca pe o slujire forţată, urmare a situaţiei Lui de supus, ci ca pe o voită purtare de grijă faţă de creatura Sa, inspirată de bunătate şi milostivire conform voinţei lui Dumnezeu Tatăl. Numai aşa ne putem considera drept-credincioşi, în măsura în care vedem reflectându-se în toate cele făcute puterea desăvârşită a Fiului şi nu separăm niciodată voinţa Sa de voinţa Tatălui.

La fel şi Sfântul Grigorie Teologul zice că Treimea "nici nu se scindează în voinţă, nici nu se împarte în putere". Concluzia Sfântului Grigorie este: "Să preamărim pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt, trei ipostasuri, dar o dumnezeire, neîmpărţită în slavă, în cinste, în fiinţă şi Împărăţie".

Neexistând o subordonare ierarhică a Fiului faţă de Tatăl, ci din contră, o coordonare şi unitate de fiinţă, voinţă, putere, lucrare şi închinare, rezultă că atât relaţiile treimice teologice, cât şi cele iconomice nu pot fi invocate ca bază doctrinară pentru instituirea unei ordini (taxeis) ierarhice între autoritatea părintelui duhovnicesc, raportat la ipostasul Tatălui, şi cea a ierarhiei sacramentale bisericeşti, raportată la ipostasul Fiului şi situată într-o subordonare faţă de autoritatea părintelui duhovnicesc. Acest fapt ar contrazice teologia patristică şi eclesiologia sobornicească care numai pe singur episcopul de succesiune apostolică îl numeşte "imagine vie a lui Dumnezeu Tatăl" - Typos tou Patros - şi doar lui îi mărturiseşte harisma adevărului.

Natura eclesiologică a preoţiei sacramentale nu pune în criză harismele în relaţia acestora cu ierarhia sacramentală, ci dimpotrivă, elimină dilemele: harismatic-sacramental şi harismatic-instituţional. Pe de o parte, în Biserică totul este harismatic pentru că totul există ca Biserică, adică în Duhul Sfânt şi în Hristos. Pe de altă parte, izvorul tuturor harismelor din Biserică este harul dumnezeiesc primit prin Sfintele Taine, din împărtăşirea Sfântului Duh. Iar între harisme şi slujire este o legătură interioară. Harul se dă în vederea slujirilor din Biserică, iar slujirile instituite de Hristos se înfăptuiesc în Duhul Sfânt şi au ca ţel totdeauna edificarea trupului lui Hristos.

Conceptul teologic de ierarhie nu este unul exclusiv juridic, care să trimită la o latură strict exterioară a Bisericii, înţeleasă dihotomic, ci în primul rând este unul duhovnicesc. Sfântul Dionisie Areopagitul în tratatele despre ierarhii defineşte ierarhia în sens harismatic, nu juridic. Esenţa ierarhiilor constă după el în "participarea şi distribuirea" darurilor dumnezeieşti ale Duhului. Faptul acesta arată că ierarhia în perspectivă eclesial-liturgică este "asemănare şi unire cu Dumnezeu". În plan eclesial, sensurile teologice se nuanţează şi se transfigurează. Ierarhia monahală se defineşte în termeni de ştiinţă, nu de putere. În teologia Sfântului Grigorie Si-naitul, ierarhia monahală are trei ştiinţe specifice: ascultarea, asceza şi isihia. Prin dobândirea acestora, monahii devin "ierarhi deiformi". Starea aceasta se arată prin virtute, în realizare vie a adevărului revelat. "Potrivit legilor dumnezeieşti, ea (ierarhia monahală) se află sub ierarhia sacramentală pe care o are drept mamă atât în ce priveşte naşterea (botezul), cât şi în ce priveşte naşterea din nou, a hainei (monahale) şi a harului. Prin ordine şi stare aceasta are o diferenţă şi un ascendent... ierarhia bisericească are aceeaşi putere cu cea îngerească potrivit condiţiei ei teofore, purtătoare de Dumnezeu." Pe această linie eclesial-teologică, ivirea unor stări de criză între monahism, respectiv părintele duhovnicesc şi ierarhia sacramentală nu este posibilă.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!