Memoria Bisericii
Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor în lupta contra ideologiei ateiste (II)

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor în lupta contra ideologiei ateiste (II)

Adrian Nicolae Petcu, 27 Octombrie 2017

În 1945, de Duminica Rusaliilor, împreună cu Benedict Ghiuş şi Alexandru Mironescu, la Cernica, Sandu Tudor îl descoperă pe protoiereul Ioan Culâghin, duhovnicul fostului Mitropolit Nicolae al Rostovului, refugiat din calea ofensivei societice. De la acest preot rus, cei trei entuziaşti ai Rugului Aprins primesc binecuvântarea şi înţeleg practicarea Rugăciunii inimii. Duhovnicul este chemat la Bucureşti, periodic, să participe la conferinţele de la Antim. Acestor manifestări se adaugă şi alţi clerici şi intelectuali de înaltă ţinută, precum: părintele Dumitru Stăniloae, Paul Constantinescu, Olga Greceanu, Mitropolitul Tit Simedrea, Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Virgil Stancovici, Ion D. Ştefănescu, Haralambie Vasilache, Mihail Avramescu şi mulţi alţii. Se creează o autentică emulaţie intelectuală de cunoaştere isihastă. Totodată, sunt atraşi tineri care să se iniţieze în tainele isihasmului, printre care se numără: Leonida Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Felix Dubneac, Roman Braga şi alţi studenţi de la facultăţi bucureştene.

Această atmosferă culturală şi religioasă este curmată la presiunea Ministerului Cultelor, când stareţul Antimului este schimbat (martie 1948). Era previzibil, deoarece încă din octombrie 1946, părintele Culâghin fusese reţinut în vederea „repatrierii” în Uniunea Sovietică. Conferinţele sunt interzise. Membrii grupului nu renunţă la a se întâlni, măcar la slujbele din biserica mănăstirii. Cu toate riscurile, unii mai poartă dialoguri duhovniceşti cu părinţii din Antim.

La 3 septembrie 1948, Sandu Tudor este tuns în monahism pe seama obştii Mănăstirii Antim de către Arhiepiscopul Firmilian al Craiovei, primind numele de „Agaton”. Însă, la 10 decembrie 1949, Agaton Sandu Tudor pleacă la Craiova, unde Mitropolitul Olteniei îl chemase pentru „lucrări de editură”. Câteva luni mai târziu, în căutarea isihiei, Agaton Sandu Tudor este închinoviat la Schitul Crasna, judeţul Gorj. Alături de el mai vieţuiesc Adrian Făgeţeanu, Antonie Plămădeală şi Paulin Lecca. La 12 martie 1950, „având o pregătire teologică şi o aleasă trăire călugărească, precum şi o ucenicie de cinci ani de zile la Sfânta Mănăstire Antim‑Bucureşti”, Agaton Sandu Tudor este hirotonit ieromonah şi hirotesit duhovnic de către Mitropolitul Firmilian în Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru” din Craiova. O lună mai târziu, părintele Agaton este numit stareţ la Crasna.

Însă la 29 iunie 1950 este arestat de Securitate, pentru presupuse „ilegalităţi pe frontul de est”. Este condamnat la 2 ani închisoare corecţională. Cunoaşte penitenciarul de la Jilava (iulie 1950), apoi coloniile de muncă de la Poarta Albă (mai 1951) şi Culmea (1951). Virgil Maxim l‑a întâlnit pe Sandu Tudor la Jilava, de la care ne‑a rămas o mărturie: „Cel mai deosebit om pe care l‑am întâlnit, în perioada cât am stat pe Reduit, a fost părintele Agaton Teodorescu, Daniil după numele de schimnic al Rarăului, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. După o viaţă plină de experienţe lumeşti, ca Fericitul Augustin, văzându‑şi goliciunea lumeştilor apucături, s‑a călugărit. ş…ţ La Jilava ne‑am cunoscut întâmplător. Iar întâmplarea a fost rânduită de Dumnezeu. Primăvara începuse la Jilava cu un antrenament al deţinuţilor, cu scopul de a‑i face capabili să intre în muncă, la Canal, fără perioadă de adaptare. Aproape zilnic, se efectua în jurul Reduitului o plimbare de aproximativ două ore. Dar ce plimbare?! 3.000 de oameni erau alungaţi sub lovituri şi bătăi de gârbace şi arme. Mulţi cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri făceam cerc de apărare în jurul lor şi, ţinându‑i în braţe, îi purtam între noi, ferindu‑i de lovituri. Îndârjiţi de această atitudine, miliţienii se repezeau asupra noastră lovind la întâmplare. Într‑una din aceste zile de teroare, când şi soarele ardea dezlănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoana şi mi‑am dat seama că va cădea din moment în moment. I‑am prins braţul şi, după ce s‑a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când, m‑am uitat la faţa omului, să‑i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care‑mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimţind loviturile pe care le primeam. Când, sleiţi de alergare, unii se prăbuşeau, miliţienii se repezeau să‑i calce şi să‑i zdrobească cu lovituri fără cruţare, rupându‑le membrele, spărgându‑le capetele sau burduşindu‑le spinările cu cizme, după cum îi lăsa inima. Cu părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă, întărindu‑ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia sa, cu orice prilej, îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale martirilor şi mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea câteodată nevoia pentru umilinţă şi‑mi mărturisea că nu a fost un tânăr cuminte, nici bărbat cinstit, şi că numai Dumnezeu l‑a scăpat din amăgirea diavolească: «Orice vei auzi rău despre mine să crezi, pentru că am fost un mare păcătos»”. La 9 februarie 1952 este eliberat. (va urma)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!