Documentar
Ierusalimul, cetatea sfântă a creştinilor

Ierusalimul, cetatea sfântă a creştinilor

Alexandru Briciu, 11 Martie 2012

Situat în regiunea istorică Palestina, în Orientul Mijlociu, Ierusalimul este considerat oraş sfânt în cele trei mari religii monoteiste ale lumii: creştinism, iudaism şi islam. În Ierusalim a luat naştere dinastia irodiană, ai cărei conducători evrei pot fi confundaţi în relatările cărţilor Noului Testament.

Atestarea documentară a Ierusalimului coboară până în mileniul al IV-lea î.Hr., când era locuit de o populaţie semitică. Numele "Uruşalim" apare inscripţionat pe tăbliţele de lut de la Ebla (nordul Siriei), din anul 2400 î.Hr. În sec. al XX-lea î.Hr. era locuit de canaaniţi, iar opt secole mai târziu era ocupat de israeliţii plecaţi din robia egipteană. Împăratul David (1010-970) a cucerit Ierusalimul de la iebusiţi, declarându-l capitală imperială. Aducerea Chivotului Legii în oraş şi începerea construirii templului au transformat cetatea în centru spiritual al triburilor lui Israel. Regele Solomon (970-930) a extins oraşul spre nord, l-a înconjurat cu zid de apărare şi a construit pe muntele Moria templul şi palatul său personal. În anul 586 î.Hr., babilonienii conduşi de regele Nabucodonosor al II-lea cuceresc Ierusalimul, distrugând templul şi prădând oraşul. Abia după această robie babiloniană, principele Zorobabel şi arhiereul Iosua reconstruiesc cel de-al doilea templu, în anul 516. Urmează o stăpânire greacă, întrucât Alexandru cel Mare (336-323) cucereşte oraşul în anul 332 î.Hr., fără luptă, acordând libertate religioasă evreilor, principiu respectat şi în timpul stăpânirii ptolemeilor egipteni. Când stăpânirea a îngrădit libertatea de cult, iudeii au replicat prin revolte: regele seleucid Antioh IV Epifanes încearcă elenizarea forţată a evreilor, interzicând, în 198, Tora şi circumcizia. Se declanşează astfel revolta fraţilor Macabei, în timpul războaielor dintre 167 şi 165 recucerindu-se templul, prilej cu care evreii prăznuiesc până astăzi "Hanuka" - sărbătoarea luminilor.

În anul 63 î.Hr., Pompei include Ierusalimul în campania sa de reorganizare politică a Orientului, aşezând cetatea sfântă a iudeilor sub stăpânirea Imperiului roman. Ierusalimul avea să-şi închidă porţile atât pentru creştini, cât şi pentru evrei. Istoricul Eusebiu de Cezareea aminteşte că, înainte de anul 66, creştinii din Ierusalim părăsesc cetatea, în urma unei proorocii împărtăşite liderilor comunităţii, şi se mută în Pereea, la Pela. În anul 70, Ierusalimul cade pradă asediului trupelor romane conduse de Tit, în timpul căruia templul este distrus. După jumătate de veac, împăratul Adrian (117-138) interzice evreilor, sub pedeapsa cu moartea, accesul în Aelia Capitolina, cetatea păgână organizată în locul Ierusalimului. Abia în secolul al IV-lea legea este amendată, evreii primind acces în Ierusalim o singură dată pe an, la 8 august, pentru a comemora, la zidul plângerii, distrugerea templului din anul 70.

Dinastia irodiană: cine au fost Irozii?

În timpul dominaţiei romane se ajunge la "plinirea vremii", pruncul Iisus Hristos vestit de prooroci născându-Se în Betleemul Iudeii. În relatările biblice întâlnim o serie de conducători iudei cu numele Irod, aceştia putând fi cu uşurinţă confundaţi.

Procurator al provinciei începând din anul 47 î.Hr. şi rege al Iudeii numit de Marc Antoniu în anul 40, Irod cel Mare sau Idumeul cucereşte în anul 37 Ierusalimul ocupat de parţi şi de Antigonus, ultimul macabeu, aliatul lor. După bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr., Irod cel Mare intră în graţiile împăratului Octavian August (27 î.Hr. - 14 d.Hr.), învingător în lupta cu Marc Antoniu. Cu titlul de "rege asociat şi prieten al poporului roman", Irod cel Mare restaurează cel de-al doilea templu, întăreşte fortăreaţa Antonia şi întemeiază oraşele Cezareea Palestinei şi Sebaste, în Samaria. Este primul conducător iudeu care renunţă la demnitatea de mare arhiereu, limitând totodată competenţele Sinedriului. A avut zece soţii şi şase copii, pe doi dintre aceştia ucigându-i în ultimii ani ai domniei sale (7-4 î.Hr.) În această perioadă Se naşte, în Betleem, Mântuitorul Hristos. Irod cel Mare este prezent în Evanghelia după Matei în episoadele ce relatează dialogul cu cei trei magi de la răsărit şi porunca de a ucide "pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos" (Matei 2, 16). A murit după 34 de ani de domnie, în anul 4 î.Hr., iar regatul Iudeii a fost împărţit între fiii săi: Arhelau, Irod Antipa şi Filip.

În anul 6 d.Hr., regatul Iudeii şi Samariei sub conducerea lui Arhelau, fiul cel mare al lui Irod, devine provincie romană administrată de un procurator. Cel de-al cincilea procurator roman avea să fie Ponţiu Pilat, autoritate politică în timpul căreia a fost răstignit Mântuitorul Hristos, în jurul anilor 30-33. Autoritatea religioasă supremă iudaică a rămas Sinedriul, condus de marele arhiereu. Dintre aceştia, Ana (6-15) şi ginerele său Caiafa (18-36) au fost implicaţi direct în judecarea Mântuitorului.

Irod Antipa este fiul cel mic al lui Irod cel Mare, rege în partea de nord - Galileea şi Pereea (4 î.Hr. - 39 d.Hr.). În timpul său, Iosif şi Maria se întorc împreună cu pruncul Iisus din Egipt în Nazaret. Irod Antipa apare în Noul Testament cu numele de "Irod Tetrarhul" sau "regele Irod". Este cel care porunceşte uciderea Sfântului Ioan Botezătorul, care îl mustra pentru că trăia cu Irodiada, soţia fratelui său Filip, care încă trăia. Iosif Flaviu, în lucrarea "Antichităţi iudaice", arată că motivul execuţiei ar fi fost teama regelui de o răscoală a adepţilor lui Ioan Botezătorul. Mântuitorul Hristos l-a numit "vulpe", atunci când unul dintre farisei L-a avertizat că Irod caută să-L ucidă (Luca 13, 32). Tot Evanghelistul Luca relatează întâlnirea dintre Iisus Hristos şi Irod Antipa, în timpul procesului Mântuitorului, când Iisus refuză să-i răspundă. În anul 39 a ajuns la Roma pentru a obţine titlul de rege, dar s-a ales doar cu un exil în sudul Galiei, fiind acuzat de complot: Irod Agripa I obţinuse deja, în 37, promisiunea regatului Iudeii de la împăratul Caligula.

Irod Agripa I (41-44) restaurează marele regat al lui Irod cel Mare, bunicul său, prin stăpânirea asupra Samariei şi a Iudeii adăugate regatului de Nord. Porneşte o serie de persecuţii asupra creştinilor, întemniţând pe Sfântul Apostol Petru şi ucigând pe Sfântul Apostol Iacov (F. Ap. 12, 1-3). Pentru că a fost adulat de popor ca zeu în Cezareea Palestinei, a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea, mâncat de viermi (F. Ap. 12, 19-23).

Ultimul dintre Irozi este Irod Agripa II, fiul lui Agripa I. În anul 60, împreună cu procuratorul Festus, audiază pe Sfântul Pavel, înaintea trimiterii la Roma spre judecată, exclamând la sfârşitul prelegerii Apostolului Neamurilor: "Cu puţin de nu mă îndupleci să mă fac şi eu creştin!" (F. Ap. 26, 28)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!