Biserică şi societate
Ieşirea din poveste

Ieşirea din poveste

Andreea Hefco, 20 August 2013
Acest articol este o sinteză rezultată în urma răspunsurilor date la o întrebare dintr-un exerciţiu de autocunoaştere: „Dacă ar fi să-ţi consideri viaţa un tren din care aparent nu poţi coborî decât atunci când vrea Domnul, iar trenul e în mişcare, ducându-te El ştie unde, ce ai face, cum te-ai simţi?“
 
După cum se poate observa, întrebarea precizează faptul că cel care se transpune în această situaţie se găseşte într-un tren, căruia nu îi poate şti cu certitudine destinaţia, momentul opririlor, harta drumului său. De asemenea, călătorului îi este cunoscut faptul că trenul este condus de Dumnezeu. Modul în care se raportează el la această situaţie rămâne în totalitate la libera sa alegere.
 
Prin răspunsurile lor, participanţii au conturat în principal două tipuri de atitudine: cei care se bucurau de perspectiva unui astfel de drum şi cei care se simţeau controlaţi, constrânşi sau forţaţi.
 
Astfel, unul dintre participanţi a afirmat: „Faptul că în sfârşit am realizat că eu nu controlez drumul, peisajul, viteza, distanţa, prezenţa sau absenţa tunelurilor mi-a dat un sentiment de eliberare. Eu eram cel care încercam până acum să fac drumul «plăcut», dar îmi e clar că nu pot asta şi chiar nu mai este nevoie să-mi bat capul. Ce pot să fac e să-mi fac şederea agreabilă. Ştiu că sunt în siguranţă, pentru că ştie El unde mă va duce şi cred că e o destinaţie minunată.“
 
O altă persoană, uşor temătoare, a fost iniţial preocupată de ideea bilet pentru tren, mai exact de dreptul ei de a se afla acolo. Ea a ajuns în timpul acestui exerciţiu la acceptarea faptului că „a fi în tren este suficient în sine pentru a rămâne în el până la capăt“. Alţii au simţit de asemenea uşurare pentru că nu mai sunt ei cei care se ocupă de traseu şi de ceea ce este în exteriorul trenului, de peisaj. Şi-au dat seama că ceea ce pot controla cu adevărat este doar ce fac ei în tren: „Nu am nevoie ca preocuparea mea să fie axată pe «de ce plouă afară?», «de ce se zguduie acum?», «de ce merge mai repede ori mai încet?», «de ce acum stă în staţie?», «de ce n-a oprit aici?» sau «oare când o să ajungem?»“. Totodată, s-a sesizat că, dând atenţie în direcţia unei inutile organizări şi îngrijorări, se pierde mare parte din peisaj şi din frumuseţea drumului.
 
Din celălalt grup, cineva a simţit o intensă constrângere pe parcursul exerciţiului, spunând: „M-aş simţi prizonieră, sechestrată şi disperată dacă m-ar ţine închisă. Atunci n-aş îndrăzni decât să implor milă. Apoi, cred că m-aş înfuria şi m-aş răzvrăti pentru că nu-mi respectă libertatea, iar mai apoi cred că, obosită, m-aş resemna şi m-aş abandona Lui, aducându-mi aminte că oricum mă iubeşte şi, dacă El e la cârmă, nu mă poate duce decât acolo unde o să-mi fie bine“. Altcineva a spus, legat de un tren din care nu poate coborî când vrea, că simte sufocare şi revoltă. „Să cobor din tren doar când vrea Domnul mi se pare că Îl face pe El un tiran, pentru că nu ţine cont de ceea ce vreau eu, de ceea ce eu, în mod indispensabil, am nevoie, că altfel o să mor“. Sau că „în lipsa unei suficiente credinţe, aş fi foarte tentată să mă arunc din tren“. Oare cât poate fi de dureros să credem că nu avem decât două ieşiri: supunerea sau revolta? Şi să descoperim apoi că ambele erau doar uşi desenate cu creta pe ziduri groase de beton.
 
Atitudinile participanţilor la exerciţiu au fost deopotrivă interesante şi sugestive.
 
Cei care s-au relaxat, ştiind că la conducerea trenului era Dumnezeu, s-au bazat atât pe credinţa că Dumnezeu este bun, cât şi pe lucrarea lor constantă de a accepta voia Domnului ca fiind cea mai bună pentru ei. Gândind trenul şi traseul lui ca fiind în fapt viaţa noastră, oare atitudinea aceasta nu ar fi cea care ne-ar asigura voiajul cel mai relaxant şi totodată cel mai plin de înţelegere a frumuseţii călătoriei noastre?
 
Lăsarea în voia lui Dumnezeu înseamnă tocmai această schimbare de atitudine, această renunţare la control şi la asigurarea că „de vom face aşa ne va fi bine“. Mântuirea ţine predominant de a fi. De vom fi cu El, ca El, ne va fi binele după care tânjeşte inima noastră în adâncul ei. Există o temere că făcând voia Domnului, lăsându-ne în voia Lui, putem deveni pasivi. În noi este o fantastică împotrivire la această lăsare şi biruirea ei e o luptă intensă şi constantă. Când depăşim împotrivirea şi ne lăsăm în această voie, descoperim că e o lucrare, o împreună- lucrare cu Dumnezeu. Care este şi o odihnă adevărată din care suntem invitaţi să gustăm, cunoscând-o.
 
Putem gândi trenul şi ca povestea noastră. Viaţa noastră nu este totuna cu povestea vieţii. Povestea vieţii este ce credem noi că am trăit. Adică viaţa proiectată tridimensional prin ochelarii înguşti ai credinţelor şi formatărilor noastre mentale. Lumea văzută prin mintea noastră. Privind aşa, este foarte potrivită afirmaţia celui care a spus că pentru a ajunge la Dumnezeu, care e în locomotivă, conducând trenul, e nevoie să risc şi să sar din tren, adică să sar din povestea mea. Cum? Paradoxal, se pare că această săritură în gol se face atunci când renunţăm la orice dorinţă „în Numele Domnului“, pentru că atunci ieşim din „hartă“ şi ne deschidem unei vederi şi simţiri noi, care nu ne vine prin simţuri, ci de la mintea unită cu Dumnezeu. Dar, din păcate, poate prea puţini sărim din trenul poveştii de viaţă în căutarea lui Dumnezeu, pentru că simţim asta ca un pericol de moarte. Mulţi se tem de această moarte şi nu cred că sufletul care se uneşte cu harul prin lepădarea de sine, în felul în care ne învaţă şi ne ajută Dumnezeu în Biserica Lui, trăieşte o adevărată înviere.
 
E atât de greu să acceptăm că avem nevoie să murim ca să fim vii? Avem nevoie să învăţăm să murim înfruntând spaima cerinţelor minţii robite de ştiinţa formată din interpretarea experienţelor de viaţă ca fiind bune sau rele, în funcţie de confortul şi siguranţa de moment pe care ni le oferă. Şi această moarte se numeşte în Biserică asceză, ştiinţa curăţirii inimii, a minţii celei din adânc. Numai Dumnezeu poate înlocui „pilotul automat“ şi toată lucrarea noastră. Poate toată viaţa constă în a-I face loc lui Dumnezeu şi lucrării Sale în noi.
 
Ştiind toate acestea, cum vă simţiţi acum în tren?
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!