Evanghelia de Duminică
Iisus Hristos, „Dumnezeu de aproape”

Iisus Hristos, „Dumnezeu de aproape”

Duminica dinaintea Nașterii Domnului

(a Sfinților Părinți după trup ai Domnului)

Matei 1, 1-25

Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei; Iesei a născut pe regele David; David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amos; Amos a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon. După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Ahim; Ahim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos.

Așadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, Mama Sa, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase, în ascuns. Și, cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci Cel zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin prorocul, care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu». Și, deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și, fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Duminica dinaintea Nașterii Domnului este un preambul la această mare sărbătoare. Este o introducere în taina care o însoțește. Evanghelia descrie coborârea lui Hristos în lume, într-o linie genealogică clară (de trei ori 14 generații), într-o geografie bine conturată (Betleemul Iudeii, casa lui Iosif), elemente ale unei desfășurări orizontale, la care se adaugă o componentă verticală, esențială, care ne face să înțe­legem că evenimentul depășește istoria și, mai mult decât atât, chiar face istoria – Cel care generează taina (evenimentul), și, în același timp, Cel care este instrumentul prin care se intră în această taină, atunci, de către protagoniști, dar și ulterior, de către „beneficiari”, este Duhul Sfânt. 

Cuvântul, prezent în creație, vine acum aievea în lume în „chip de rob”. Prin lucrarea Duhului se zămislește în pântecele Fecioarei Maria și se face om. A înțelege taina Crăciunului cu mintea este cu neputință, pentru că nu avem de-a face cu o situație creată de om, ci generată direct de Duhul. De aceea, orice intervenție de această natură este incompletă și incapabilă să ofere explicații. Dreptul Iosif, „care cugeta acestea” (taina zămislirii Domnului), este exponentul unei astfel de abordări, care va fi corectată de înger: „nu te teme… ce s-a zămislit dintr-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20).

Fiul Omului vine să mântuiască pe Adam cel vechi

Accentul Evangheliei din această duminică cade pe umanitatea lui Hristos – Dumnezeu se face om și se naște din Fecioara Maria – și acest lucru este bine evidențiat de Evanghelistul Matei prin genealogia pe care o redă, pe linie ascendentă, de la Avraam până la Iosif, și până la Iisus Însuși, întrucât Evanghelia se adresează, într-o primă fază, evreilor, „fiii lui Avraam”. Dumnezeu devine consângean cu omul, pornind procesul de vindecare al umanității întregi „pe” și „de” dinăuntru. Devine fratele „mai mare” între „frații săi mici” și, în felul acesta, restabilește sau chiar recreează relația dintre Dumnezeu și om. Făcându-Se om, Îl aduce pe Dumnezeu în lume, în proximitatea oamenilor și, de aici, tema centrală a acestei duminici – Iisus Hristos, „Dumnezeu de aproape”. 

Această apropiere este dată, pe de o parte, de sus în jos, de dorința lui Dumnezeu de a veni între oameni, de-a trăi până la capăt toată condiția umană, iar, pe de altă parte, de data aceasta de jos în sus, de pârga omenească oferită lui Dumnezeu în Fecioara Maria, „raiul preafrumos, care-a tras pe Domnul jos”. Este vorba de o invitație a lui Dumnezeu către umanitate, care se dezvoltă într-un circuit al dragostei la nivel reprezentativ, dar și cu valoare integrală, deschizând de acum o cale sigură pe care omul poate să apuce cu foarte multă siguranță – calea dragostei. Sfântul Isaac Sirul, vorbind despre motivul coborârii lui Hristos în lume, scrie: „Pentru ce s-a mai îmbrăcat Dumnezeu într-un trup şi s-a folosit de blândeţe şi smerenie ca să întoarcă lumea la Tatăl Său?... Spun că a făcut aceasta dintr-un singur motiv: ca să facă cunoscută lumii iubirea Sa, pentru ca iubirea noastră sporită atunci când află aceasta să ne facă robii iubirii lui”. El a venit în „chip de rob” pentru ca noi să devenim „robi ai iubirii Lui”.

Printr-Unul singur creația s-a unit cu Dumnezeu

Însuși numele Celui care vine în lume sugerează poziția unui „Dumnezeu de aproape” – Iisus, care înseamnă „mântuitor”, și, mai ales, Emanuel, potrivit profeției lui Isaia (Isaia 7, 14; Matei 1, 24), care se tâlcuiește „cu noi este Dumnezeu”. Se face om pentru totdeauna și prin aceasta unește Cerul cu pământul și deschide calea mântuirii pentru întreaga creație. Taina acestei uniri este magistral descrisă de același Sfânt Isaac Sirul: „Aceasta e taina: că printr-Unul singur întreaga creaţie s-a unit cu Dumnezeu în taină şi acest lucru s-a împărtăşit tuturor. Astfel totul s-a unit cu El ca mădularele cu trupul; fiindcă El e obârşia a toate. Această lucrare a fost făcută pentru toată creaţia”.

Aceasta este buna vestire acum împlinită, pentru că, la Dumnezeu, vestea este/ devine faptă. De acum omul nu mai este singur, ci Dumnezeu este împreună cu el, este în el. Acesta se înomenește și devine partenerul său. Această apropiere, această intimitate, este exprimată în răstimpul în care ne aflăm în graiul colindelor, sub forma unei întâlniri a Domnului cu gazda. Domnul Hristos Însuși este însoțitor al colindătorilor și este invitat de gazdă să devină comesean cu el, ca și oarecând cu Luca și Cleopa, în Emaus. Gazda-gospodarul Îl cheamă pe Domnul, de acum apropiat al său, și-i zice „Doamne, Doamne/ Vin’ să cinăm” și Îi pregătește un loc la masă. Şi colindul descrie pregătirea gazdei, potrivit legii ospeției: „Mi-l aștept pe Dumnezeu/ Ca să-L ospătez pe El/ Cu vin roșu ovăsit/ Dumnezeu fie sosit!/ Vină-n casă, după masă/ Găsind în casă masa pusă/ Și pe masă vatra plină/ Și mânca și s-ospăta…”

Nașterea anunță venirea eshatonului

Și acest ospăț capătă dimensiuni eshatologice, pentru că Întruparea înseamnă, de fapt, inau­gurarea unei alte etape când Împărăția se află deja „înlăuntrul nostru”. Ospățul dragostei la Crăciun devine o oglindă, o anticipare a Ospățului veșnic din Împărăția lui Dumnezeu: „La Dumnezeu că mergea/ La masă-L găsea/ Cu sfinții ședea”.

În fiecare an, creștinii buni trăiau/ trăiesc aievea această venire a lui Hristos în lume ca o permanentă invitație de a se apropia de Hristos-omul – El Însuși vine și ne colindă, iar noi, gazdele, ne pregătim să Îl primim „împreună cu soțul său”, adică cu orice om de bună credință. De aceea, Crăciunul devine o întâlnire cu „Fratele cel mare”, dar și cu oricare „frate prea mic”, care se adaugă cetei Domnului. Și întâlnirea devine motiv de bucurie, motiv de ospăț, motiv de nuntă, în cer și pe pământ: „Asta-i seara de Crăciun/ Să te veselești om bun/ Nașterea de bucurie/ La mulți ani cu veselie!”


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!