Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Iisus Hristos - Lumina Vieţii Veşnice*

Iisus Hristos - Lumina Vieţii Veşnice*

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Data: 05 Iunie 2013

Duminica a şasea după Paşti (a Orbului din naştere)

[…] Hristos, după ce a în­vi­at, ne-a născut la Botez din nou, dar spre „nădejde vie“ în tot mai multă viaţă adevărată (1 Petru 1, 3). Fără Hristos, tră­ind în monotonia şi îngusti­mea unei existenţe sărace, nu cu­noaştem o cale şi o ţintă spre ca­re să înaintăm (1 Ioan 2, 19). Căci numai în El, ca în Cel ce es­te viaţa nemărginită şi ne­sfâr­­şită, de care ne poate face par­te şi nouă, înaintăm în via­ţa fără sfârşit. Neînaintând în El ca Persoană care ne comuni­că viaţa nemărginită, nu pu­tem înainta în nimeni spre a-l îm­părtăşi dintr-o astfel de via­ţă. Numai înaintând în El, îm­păr­tăşindu-ne tot mai mult de iu­birea desăvârşită şi de viaţa în­viată ce ne-o comunică El, pu­­tem înainta şi noi în iubirea sau viaţa altora. Altfel, ră­mâ­nem în egoismul nostru, în dis­pre­­­ţul faţă de alţii, căci n-av­em pu­­terea să ne mişcăm spre u­ni­rea cu ei prin iubire, dacă nu îna­­intăm în unirea cu Hristos şi în viaţa fără sfârşit în El. Ne­iu­­birea lui Hristos, unită cu ne­iu­­birea semenilor, ne ţine într-o a­­gitaţie care nu ne scoate din noi, deci din întuneric. „Cel ce u­­răşte pe fratele său umblă în în­­tuneric şi nu ştie încotro se du­­ce, că întunericul a orbit o­chii lui“ (1 Ioan 2, 11). Deci, a îna­inta în Hristos înseamnă a îna­inta pe calea care ne duce spre viaţă, care se arată şi în co­municarea cu alţii. Căci Hris­tos este calea spre viaţă. Pen­tru acela, Hristos, arătându-Se drept calea adevărată spre via­ţa adevărată, este lumina ade­vă­rată. El a venit în lume ca lu­mină, în sensul de cale ade­vă­rată spre viaţa adevărată. Îm­părtăşindu-ne tot mai mult de El, sau de viaţă, nu mai um­blăm în întuneric, ci în lumină. Hris­tos e lumina adevărată, pen­tru că e Viaţă. El este, şi în ca­litatea de lumină, şi calea spre viaţa adevărată: „Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi măr­tu­risim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a a­ră­tat nouă... Şi aceasta este ves­­ti­rea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dum­nezeu este lumină şi nici un în­tu­neric nu este întru El. Dacă zi­cem că avem împărtăşire cu El, şi umblăm în întuneric, min­ţim şi nu săvârşim ade­vă­rul“ (1 Ioan 1, 2, 5-6).

Având pe Hristos în sine, o­mul care crede în El ajunge să fie tot mai mult un mediu prin ca­re lucrează Hristos, aşa cum lu­crează sufletul prin trup. Căci lucrând sufletul lui în tru­pul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucrează în trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele ace­lui om devin curate, pentru că su­fletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dum­nezeiască a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune că şi în trupul acelui om lucrează Hris­tos, odată ce Acesta se află în om şi cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu înseamnă că sufletul şi tru­pul omului sunt puse într-o sta­re pasivă. Hristos lucrează de fapt prin lucrările sufletului şi tru­pului. Aşa cum Hristos a­tin­gea, prin mâna Sa, ochii orbului, ca prin această mişcare a mâi­nii să transmită puterea Lui dumnezeiască, aşa tran­s­mi­­te şi prin mâinile unei per­soa­­ne credincioase puterea dum­­nezeiască aflată în trupul Său, aflat şi acesta înlăuntrul a­celei persoane. Hristos este în cre­dincios o cale interioară care îl apropie pe om tot mai mult de Sine şi îl face tot mai mult me­diu al puterilor Sale.

Dar întrucât puterea îna­in­tă­rii spre Hristos nu se comu­ni­­că omului numai de către Hris­tos ca Dumnezeu, ci vine şi de la El ca om, Hristos ni S-a fă­cut cale şi prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu de­să­vâr­şit al puterilor Sale dumne­ze­ieşti, de la început, dar, ca să ne arate aceasta prin faptele Sa­le concrete, a făcut din u­ma­ni­tatea Sa un astfel de mediu vi­zibil şi succesiv prin viaţa Sa des­făşurată în asemenea fapte, ca să poată şi omul credincios să-L imite. Se arată parcurgând şi El o cale omenească con­cretă. Ne-a dat putinţa să-L ve­dem ca o cale străbătută concret cu umanitatea Sa plină de dum­nezeire, ca să imităm şi noi faptele Sale, chipul bu­nă­tă­ţii şi curăţiei Lui în asemenea fap­te, ca o cale străbătută din co­pilăria Sa până la jertfa pe cru­ce. Ne-a arătat cum să ne ma­nifestăm blândeţea, curăţia de patimi, răbdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toa­tă viaţa Lui e o lumină concre­tă. Dar Hristos ne este, în cali­ta­t­e de cale, lumină sau invers. În­­să El ne este o cale ne­sfâr­şi­tă, pentru că este nu numai om, ci şi Dumnezeu. Şi ne este o cale nesfârşită chiar ca Per­soa­nă, dat fiind că însăşi Per­soa­na omenească este totodată o taină niciodată epuizabilă. Chiar persoana umană este, pe de o parte, o lumină şi o cale pen­tru voinţa noastră de-a îna­in­ta în comuniunea şi iubirea fa­ţă de ea la nesfârşit, ne­pu­tân­du-se confunda cu ea niciodată. Per­soana umană este şi ea o ca­le nesfârşită, pentru că nicioda­tă nu sfârşeşte în a ne comuni­ca ceva. Trăieşte mereu altceva din ea şi trăiesc mereu în altă sta­re în legătură cu ea; doreşte me­reu să se comunice altei per­soa­­ne. Înaintez în a o cunoaşte, căci mai am mereu multe de cu­noscut în ea. Dar în această co­municare fără sfârşit este to­tuşi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit mărginit. Hristos, în­să, ca Persoană în acelaşi timp umană şi divină, este la ne­sfârşit într-o comunicare a in­finităţii Sale. E mereu Lu­mi­nă, mai presus de orice lumină şi taină, veşnic mai presus de de­finibilul uman. E taină infi­ni­tă în ceea ce ne comunică şi tai­nă infinită în ceea ce ră­mâ­ne mereu încă necomunicat. Cu cât comunică mai multă lumi­nă, cu atât se vădeşte mai mare tai­na. Hristos e lumina şi taina ne­sfârşită chiar în umanitatea Sa, pentru că este o umanitate prin care se comunică Persoa­na dumnezeiască.

Urmând pe această cale, prin credinţa în Hristos vom a­jun­­ge şi noi la înviere, ca la via­ţa neîngustată, în veşnică feri­ci­­re, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindcă ne vom arăta şi noi fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Lui după har. Şi cel făcut fiu al Ta­tălui ceresc şi frate al Fiului Său nu mai e lăsat să moară cu to­tul şi definitiv. De aceea Sfân­tul Apostol Pavel spune că cel născut prin har din Hristos cel înviat, la Botez, e ridicat la ca­litatea de fiu al Tatălui Său, de­sigur dacă urmează calitatea de fiu exemplul Fiului născut din Tatăl după fiinţă. „Iar îna­in­te de venirea credinţei în Hris­tos, noi eram păziţi sub Le­ge, fiind închişi pentru credinţa ca­re avea să se descopere. Ast­fel că Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca să ne în­dreptăm din credinţă. Iar da­că a venit credinţa (în Hristos), nu mai sunteţi sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dum­nezeu prin credinţa în Hristos. Căci câţi în Hristos v-aţi bo­te­zat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“ (G­a­lateni 3, 25-27). Întâi Hris­tos ne-a născut din nou, „după în­vierea Lui“ (1 Petru 1, 3), a­poi „fiindcă sunteţi fii a trimis Dum­nezeu pe Duhul Fiului său în inimile voastre, care strigă: «Avva Părinte»“ (Galateni 4, 6). De aceea, după Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfânt: „Şi ungerea Lui vă va în­văţa despre toate“ (1 Ioan 2, 27). Căci după învierea lui Hris­tos şi după înălţarea Lui ni s-a cerut să ne purtăm ca nişte fii, împlinind cu iubire voia Lui şi imitând pe Fiul lui Dum­nezeu, Cel prin fire, primind pu­­tere şi căldură în aceasta de la Duhul Fiului. Căci strigarea Du­­hului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune înseşi ini­­mile noastre în simţirea de fii iubitori faţă de Tatăl, a­se­me­­nea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dum­nezeu prin Iisus Hristos“ (Ga­la­­teni 4, 7). Şi, ca atare, putem să nu slujim celor ale lumii, so­co­­­tindu-le suprema realitate. Am devenit posesorii puterilor dum­nezeieşti.

Înainte de venirea în trup, Cu­­vântul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dum­ne­zeu deplin ca Tată. Cuvântul lui Dumnezeu ne apare încă în ca­­litate de Pedagog spre Dum­nezeu, deci ca un fel de Stăpân po­runcitor. Deci nu ni se ară­ta­se în maximă apropiere şi co­mu­­­nicare spirituală, ca Frate în umanitate, făcându-ne şi pe noi împreună cu El fii ai lui Dum­­nezeu, ca Tată. Aceasta se a­ra­tă în faptul că ne vorbea in­di­­­rect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca nouă“ a iu­bi­­­rii, pentru că nici El nu ne a­ră­­tase că ne-a iubit pe noi, fă­cân­­du-se Frate cu noi (Ioan 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dum­nezeu, de unul din Treime, nu stră­­lucea încă în deplină clari­ta­­­te. Se vedea mai mult prin di­fe­­r­ite chipuri. Mai ales se arată pu­­terea lui Dumnezeu prin no­rul ce acoperea cortul şi mergea îna­­intea lui, arătând cortul plin de slava Domnului (Ieşire 40, 32-35). Prin nor, în cort era o anumită prezenţă a puterii Cu­­vântului lui Dumnezeu, dar El nu se revela în mod clar. O a­­numită prezenţă a puterii Lui în nor era şi în jertfele de ani­ma­­le ce se aduceau în cort, şi mai ales în mielul pascal, dar a­­ceas­tă prezenţă a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o pre­zen­­ţă personală clară şi directă a Lui, când Se va întrupa El în­suşi ca om. Toate aceste chipuri e­rau ca o „făgăduială“ a venirii Fiu­­lui lui Dumnezeu ca Frate şi Mântuitor al nostru, ca să ne ri­­dice şi pe noi la calitatea de fii ai Tatălui ceresc.

Acum se arată clar ca Lu­mi­nă şi ca sensul cel mai ade­vă­rat al existenţei noastre, făcân­du-ni-Se, ca Frate, cale ca să ne u­­nim cât mai mult cu El, ca fraţi ai Lui şi fii ai Tatălui Său, ne­­mărginit şi fără de început. A­­cum se lămuresc şi se adeve­resc toate chipurile din Lege, a­ră­­tându-ni-se totodată înăl­ţi­mea maximă ce ni se făgăduise prin ele. Omul creat din nimic e ri­­dicat la înălţimea de fiu al lui Dum­­nezeu. În aceasta se arată al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia o­mu­­­lui, pe de altă parte, e com­pen­­­sată prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, căruia i se face Fra­­te şi Tată. De fapt, numai a­ces­­ta poate fi adevărul. Căci da­­că există un Dumnezeu, şi a­nu­­me un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai înalt al exis­ten­­­ţei - şi în realitate El trebuie să fie ca explicare a existenţei -, El nu poate, dacă vrea să mai e­­xis­te şi altceva, să nu creeze a­cel altceva din nimic, dar şi să nu-l ridice la o unire cu Sine, pen­tru a fi în toate o unitate, fă­ră să-l desfiinţeze pe acel alt­ce­va ca creaţie.

Şi această treaptă la care e ri­dicat creatul este aceea de fiu al Său. Numai la această su­­pre­mă apropiere înţelegem că vrea şi poate ridica Crea­to­rul iu­bitor pe cel creat. Numai fă­cut fiu, (omul) cunoaşte pe Ta­tăl său necreat şi Creator la ma­ximum, precum îl poate şi imi­ta în viaţa sa. Iar această cu­noaştere şi imitare nu pot să nu înainteze la nesfârşit, date fi­ind infinitatea Aceluia şi fini­tu­­dinea firii celui creat. N-a cre­at Dumnezeu din iubire o făp­tură conştientă ca s-o ţină cu dispreţ într-o sepa­raţie de ne­depăşit faţă de Sine.

Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului, dacă nu are, pe de altă parte, Necrea­tul un Fiu şi acest Fiu nu e în­tr-un fel mo­del al creatului şi nu se face El însuşi Frate cu cre­atul, adi­că om.

Prin aceasta, Fiul lui Dum­nezeu ni Se face calea clară şi e­ficientă a oamenilor spre cali­ta­­tea de fii în Hristos. Acum ne a­jută să-I urmăm Lui ca Fiu fă­­cut om prin Duhul Său de Fiu. Astfel, suntem introduşi în re­laţiile treimice sau făcuţi moş­tenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatăl. Nu mai suntem stăpâniţi de poftele ce ni le tre­zesc lucrurile atât de mici ale lumii, chiar prin valoarea da­tă cărnii animalelor ca jert­fe, ci le vedem pe acestea ca me­diu străveziu al lui Dum­nezeu, ca mijloace prin care ne arătăm iubirea ajutătoare unii fa­ţă de alţii.

În felul acesta am cunoscut A­de­vărul. Nu mai socotim ca a­de­văr ultim lumea, ci pe Hris­tos, Fiul lui Dumnezeu, Crea­to­rul lumii şi al oamenilor, Mân­tu­i­torul acestora de sub pute­rea morţii şi de perspectiva în­tu­nericului iadului. Am cunoscut pe Hristos ca Lumină, sau ca sensul pozitiv suprem al lumii şi al oamenilor. Am cunoscut că El este Adevărul din ca­re sunt şi spre care sunt duse toa­te. Am cunoscut că cei ce so­co­­tesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând în­tu­nericul unei „culturi“ atee drept lumină. Am cunoscut că cei ce nu cunosc pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi, deci, ca lumina lumii, ci o socotesc pe aceasta ca unica re­alitate, se află într-o mare min­ciună. Am cunoscut că toa­te cuvintele prin care susţin a­ceas­tă părere mincinoasă sunt min­ciuni. Am cunoscut că, avân­du-le numai pe ele, vom fi în­tr-o veşnică sărăcie sau moarte.

Singur Hristos este Adevă­rul, fiindcă singur El, ca Dum­nezeu cel venit la noi în trup, es­te calea care ne duce la viaţă ne­sfârşită. El este „Calea, Ade­vă­rul şi Viaţa“. El este Calea, pentru că este Adevărul şi Via­ţa; El este Viaţa, pentru că este A­devărul. El este Singurul în ca­re avem viaţa adevărată, în ca­re creaţia se uneşte cu Cre­a­to­rul. Cei ce-L neagă pe El ca Via­ţă adevărată, cei ce neagă că El este singura cale spre via­ţa adevărată, afirmă minciuna şi moartea drept adevăr. Şi cel ca­re ispiteşte pe oameni spre a­ceas­tă minciună, cel ce e cel din­tâi care a susţinut această min­ciună şi continuă să o sus­ţi­nă este diavolul. El afirmă lu­mea aceasta ca ultima realita­te, nearătând o cale spre Dum­nezeu, ca deosebit de lume, ci con­duce, prin minciuna lui, spre moarte, în care cei ce-i slujesc lui se află, în parte, încă de a­cum, dar pot să scape de ea îna­inte de a muri cu trupul, fapt prin care îşi pot arăta imi­ta­rea lui Hristos. Cei ce nu re­cu­­nosc pe Hristos drept cale spre Dumnezeu mai presus de lu­me, ci socotesc că lumea a­ceas­ta e singura realitate, nu cu­nosc nici o cale de scăpare de moar­tea din ea. Dumnezeu Cu­vân­tul ajută pe oameni să ur­me­ze Lui înainte de întrupare prin Cuvântul Lui. Dar lumea era încă în întuneric. Prin în­tru­pare, însă, a venit în lume, ri­sipind întunericul pentru cei ce au primit credinţa în El. Cei ce nu cred în El, ca Fiul şi Cu­vân­tul lui Dumnezeu, venit să ne arate că Dumnezeu este iu­bi­­re, consideră că totul este stă­­pânit de întuneric, de lipsa de sens, şi-şi îngăduie să facă ră­ul ca formă a egoismului. A­ceş­tia îşi vor lua osânda pentru veci, spre deosebire de cei ce, cre­zând că Dumnezeu este iu­bi­r­e şi Hristos este Fiul întrupat, ca o dovadă a acestei iubiri şi imită pe Hristos prin fapte de iubire, nu vor fi osândiţi, ci se vor bucura de comuniunea veş­nică şi fericită cu Dum­nezeul iubirii: „Cel ce crede în­tru El nu este judecat. Iar cel ce nu crede este judecat că n-a crezut întru numele Fiului U­nuia Născut al lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta, că Lu­mina a venit în lume şi oa­me­­nii au iubit întunericul mai mult decât lumina. Căci faptele lor erau rele. Căci oricine face re­le, iubeşte întunericul şi nu vi­ne la Lumină, pentru ca fap­te­le lui să nu se vădească. Iar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se cunoască fap­tele lui că sunt săvârşite în Dum­nezeu“ (Ioan 3, 18). Dar cei ce nu cred în El nu iau cu­vin­tele Lui ca adevărate, ci pe ce­le ale diavolului, care fo­lo­seş­te cuvintele ce ni s-au dat de Dum­nezeu prin creare, în chip min­cinos, îndemnându-i prin ele să nu creadă în Hristos, A­de­vărul şi Viaţa, şi să nu mear­gă spre El pe calea arătată prin pilda Lui. Ei ascultă de dia­­­volul care dă drept viaţă ceea ce nu e viaţă şi drept adevăr ce­ea ce nu e adevăr, sau drept via­ţă moartea: „Voi sunteţi din ta­tăl vostru diavolul şi vreţi să fa­ceţi faptele tatălui vostru. El, de la început, a fost înşelător de oameni şi nu a stat întru a­de­văr, pentru că nu este a­de­văr întru el. Când grăieşte min­ciuna, grăieşte dintru ale sa­le, căci este mincinos şi tatăl min­ciunii“ (Ioan 8, 44).

Iisus Hristos este Adevărul sau viaţa adevărată, pentru că es­te Fiul Tatălui. Dacă Dum­nezeu nu are Fiu, nu este iubi­re în El şi nici oamenii nu sunt creaţi de un Dumnezeu al iubi­rii, pentru a fi făcuţi, prin Fiul Său, fii ai Săi. În acest sens a­fir­mă Hristos că El este Adev­ă­rul, pentru că este Fiul prin fire al unui Tată suprem. Deci, cei care cred în El ca în Fiul Ta­tălui, cred în Dumnezeu cel adevărat.

Aceia cred că pot avea şi ei pe Dumnezeu ca Tată. „Dacă Dum­nezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dum­nezeu am ieşit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis“ (Ioan 8, 42). Da­că Hristos n-ar fi de la un Ta­tă dumnezeiesc, ci ar fi ca ori­care om singur de sine, n-ar fi Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ar fi în­drep­tăţiţi să nu creadă în El. În cre­dinţa în Hristos este im­pli­ca­­tă credinţa în Sfânta Treime. Un Dumnezeu care nu e în Tre­i­­me nu e Dumnezeu. În acest caz lumea e singura realitate.

Iisus Hristos este Adevărul, şi ca atare sensul vieţii noastre, în­trucât Cel ce este viaţa în Si­n­e, întrupându-Se ca om, i-a dat şi o­mului viaţă veşnică, scă­pân­du-l de moarte. Fără Hris­tos, a­di­că fără Fiul lui Dum­nezeu în­tru­pat ca om, lu­mea întreagă şi e­xistenţa oa­me­nilor în ea ar fi fă­ră sens. El s-a făcut prin în­tru­pare „Lu­mi­na lumii“, sensul ei. Fiul şi Cu­vân­tul lui Dum­nezeu este, în ca­litate de Dum­nezeu în Sine, Însăşi Lumina.

Dar înainte de întrupare lu­mi­na numai în parte sensul e­xis­­tenţei, prin cuvintele Lui re­ve­late prin prooroci. Adevărul, bi­nele, viaţa şi lumina sunt una. Răul, moartea, întuneri­cul şi minciuna, la fel. Şi toate au ca­racter personal. Minciuna în­şală, dând morţii spirituale a­parenţa de viaţă, şi răului - a­pa­renţa de bine al persoanei, în sens egoist, şi întunericului - apa­renţă de lumină. Minciuna le prezintă pe toate acestea ca adevăr.

* Preot profesor Dumitru Stă­niloae, Iisus Hristos, lumi­na lumii şi îndumnezeitorul o­mu­lui, Editura Anastasia, 1993, pp. 72-83. (Titlul şi subli­ni­erile din text aparţin re­dac­ţiei.)