Theologica
Iisus Hristos - Lumina Vieţii Veşnice*

Iisus Hristos - Lumina Vieţii Veşnice*

05 Iunie 2013

Duminica a şasea după Paşti (a Orbului din naştere)

[…] Hristos, după ce a în­vi­at, ne-a născut la Botez din nou, dar spre „nădejde vie“ în tot mai multă viaţă adevărată (1 Petru 1, 3). Fără Hristos, tră­ind în monotonia şi îngusti­mea unei existenţe sărace, nu cu­noaştem o cale şi o ţintă spre ca­re să înaintăm (1 Ioan 2, 19). Căci numai în El, ca în Cel ce es­te viaţa nemărginită şi ne­sfâr­­şită, de care ne poate face par­te şi nouă, înaintăm în via­ţa fără sfârşit. Neînaintând în El ca Persoană care ne comuni­că viaţa nemărginită, nu pu­tem înainta în nimeni spre a-l îm­părtăşi dintr-o astfel de via­ţă. Numai înaintând în El, îm­păr­tăşindu-ne tot mai mult de iu­birea desăvârşită şi de viaţa în­viată ce ne-o comunică El, pu­­tem înainta şi noi în iubirea sau viaţa altora. Altfel, ră­mâ­nem în egoismul nostru, în dis­pre­­­ţul faţă de alţii, căci n-av­em pu­­terea să ne mişcăm spre u­ni­rea cu ei prin iubire, dacă nu îna­­intăm în unirea cu Hristos şi în viaţa fără sfârşit în El. Ne­iu­­birea lui Hristos, unită cu ne­iu­­birea semenilor, ne ţine într-o a­­gitaţie care nu ne scoate din noi, deci din întuneric. „Cel ce u­­răşte pe fratele său umblă în în­­tuneric şi nu ştie încotro se du­­ce, că întunericul a orbit o­chii lui“ (1 Ioan 2, 11). Deci, a îna­inta în Hristos înseamnă a îna­inta pe calea care ne duce spre viaţă, care se arată şi în co­municarea cu alţii. Căci Hris­tos este calea spre viaţă. Pen­tru acela, Hristos, arătându-Se drept calea adevărată spre via­ţa adevărată, este lumina ade­vă­rată. El a venit în lume ca lu­mină, în sensul de cale ade­vă­rată spre viaţa adevărată. Îm­părtăşindu-ne tot mai mult de El, sau de viaţă, nu mai um­blăm în întuneric, ci în lumină. Hris­tos e lumina adevărată, pen­tru că e Viaţă. El este, şi în ca­litatea de lumină, şi calea spre viaţa adevărată: „Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi măr­tu­risim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a a­ră­tat nouă... Şi aceasta este ves­­ti­rea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dum­nezeu este lumină şi nici un în­tu­neric nu este întru El. Dacă zi­cem că avem împărtăşire cu El, şi umblăm în întuneric, min­ţim şi nu săvârşim ade­vă­rul“ (1 Ioan 1, 2, 5-6).

Având pe Hristos în sine, o­mul care crede în El ajunge să fie tot mai mult un mediu prin ca­re lucrează Hristos, aşa cum lu­crează sufletul prin trup. Căci lucrând sufletul lui în tru­pul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucrează în trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele ace­lui om devin curate, pentru că su­fletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dum­nezeiască a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune că şi în trupul acelui om lucrează Hris­tos, odată ce Acesta se află în om şi cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu înseamnă că sufletul şi tru­pul omului sunt puse într-o sta­re pasivă. Hristos lucrează de fapt prin lucrările sufletului şi tru­pului. Aşa cum Hristos a­tin­gea, prin mâna Sa, ochii orbului, ca prin această mişcare a mâi­nii să transmită puterea Lui dumnezeiască, aşa tran­s­mi­­te şi prin mâinile unei per­soa­­ne credincioase puterea dum­­nezeiască aflată în trupul Său, aflat şi acesta înlăuntrul a­celei persoane. Hristos este în cre­dincios o cale interioară care îl apropie pe om tot mai mult de Sine şi îl face tot mai mult me­diu al puterilor Sale.

Dar întrucât puterea îna­in­tă­rii spre Hristos nu se comu­ni­­că omului numai de către Hris­tos ca Dumnezeu, ci vine şi de la El ca om, Hristos ni S-a fă­cut cale şi prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu de­să­vâr­şit al puterilor Sale dumne­ze­ieşti, de la început, dar, ca să ne arate aceasta prin faptele Sa­le concrete, a făcut din u­ma­ni­tatea Sa un astfel de mediu vi­zibil şi succesiv prin viaţa Sa des­făşurată în asemenea fapte, ca să poată şi omul credincios să-L imite. Se arată parcurgând şi El o cale omenească con­cretă. Ne-a dat putinţa să-L ve­dem ca o cale străbătută concret cu umanitatea Sa plină de dum­nezeire, ca să imităm şi noi faptele Sale, chipul bu­nă­tă­ţii şi curăţiei Lui în asemenea fap­te, ca o cale străbătută din co­pilăria Sa până la jertfa pe cru­ce. Ne-a arătat cum să ne ma­nifestăm blândeţea, curăţia de patimi, răbdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toa­tă viaţa Lui e o lumină concre­tă. Dar Hristos ne este, în cali­ta­t­e de cale, lumină sau invers. În­­să El ne este o cale ne­sfâr­şi­tă, pentru că este nu numai om, ci şi Dumnezeu. Şi ne este o cale nesfârşită chiar ca Per­soa­nă, dat fiind că însăşi Per­soa­na omenească este totodată o taină niciodată epuizabilă. Chiar persoana umană este, pe de o parte, o lumină şi o cale pen­tru voinţa noastră de-a îna­in­ta în comuniunea şi iubirea fa­ţă de ea la nesfârşit, ne­pu­tân­du-se confunda cu ea niciodată. Per­soana umană este şi ea o ca­le nesfârşită, pentru că nicioda­tă nu sfârşeşte în a ne comuni­ca ceva. Trăieşte mereu altceva din ea şi trăiesc mereu în altă sta­re în legătură cu ea; doreşte me­reu să se comunice altei per­soa­­ne. Înaintez în a o cunoaşte, căci mai am mereu multe de cu­noscut în ea. Dar în această co­municare fără sfârşit este to­tuşi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit mărginit. Hristos, în­să, ca Persoană în acelaşi timp umană şi divină, este la ne­sfârşit într-o comunicare a in­finităţii Sale. E mereu Lu­mi­nă, mai presus de orice lumină şi taină, veşnic mai presus de de­finibilul uman. E taină infi­ni­tă în ceea ce ne comunică şi tai­nă infinită în ceea ce ră­mâ­ne mereu încă necomunicat. Cu cât comunică mai multă lumi­nă, cu atât se vădeşte mai mare tai­na. Hristos e lumina şi taina ne­sfârşită chiar în umanitatea Sa, pentru că este o umanitate prin care se comunică Persoa­na dumnezeiască.

Urmând pe această cale, prin credinţa în Hristos vom a­jun­­ge şi noi la înviere, ca la via­ţa neîngustată, în veşnică feri­ci­­re, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindcă ne vom arăta şi noi fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Lui după har. Şi cel făcut fiu al Ta­tălui ceresc şi frate al Fiului Său nu mai e lăsat să moară cu to­tul şi definitiv. De aceea Sfân­tul Apostol Pavel spune că cel născut prin har din Hristos cel înviat, la Botez, e ridicat la ca­litatea de fiu al Tatălui Său, de­sigur dacă urmează calitatea de fiu exemplul Fiului născut din Tatăl după fiinţă. „Iar îna­in­te de venirea credinţei în Hris­tos, noi eram păziţi sub Le­ge, fiind închişi pentru credinţa ca­re avea să se descopere. Ast­fel că Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca să ne în­dreptăm din credinţă. Iar da­că a venit credinţa (în Hristos), nu mai sunteţi sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dum­nezeu prin credinţa în Hristos. Căci câţi în Hristos v-aţi bo­te­zat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“ (G­a­lateni 3, 25-27). Întâi Hris­tos ne-a născut din nou, „după în­vierea Lui“ (1 Petru 1, 3), a­poi „fiindcă sunteţi fii a trimis Dum­nezeu pe Duhul Fiului său în inimile voastre, care strigă: «Avva Părinte»“ (Galateni 4, 6). De aceea, după Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfânt: „Şi ungerea Lui vă va în­văţa despre toate“ (1 Ioan 2, 27). Căci după învierea lui Hris­tos şi după înălţarea Lui ni s-a cerut să ne purtăm ca nişte fii, împlinind cu iubire voia Lui şi imitând pe Fiul lui Dum­nezeu, Cel prin fire, primind pu­­tere şi căldură în aceasta de la Duhul Fiului. Căci strigarea Du­­hului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune înseşi ini­­mile noastre în simţirea de fii iubitori faţă de Tatăl, a­se­me­­nea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dum­nezeu prin Iisus Hristos“ (Ga­la­­teni 4, 7). Şi, ca atare, putem să nu slujim celor ale lumii, so­co­­­tindu-le suprema realitate. Am devenit posesorii puterilor dum­nezeieşti.

Înainte de venirea în trup, Cu­­vântul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dum­ne­zeu deplin ca Tată. Cuvântul lui Dumnezeu ne apare încă în ca­­litate de Pedagog spre Dum­nezeu, deci ca un fel de Stăpân po­runcitor. Deci nu ni se ară­ta­se în maximă apropiere şi co­mu­­­nicare spirituală, ca Frate în umanitate, făcându-ne şi pe noi împreună cu El fii ai lui Dum­­nezeu, ca Tată. Aceasta se a­ra­tă în faptul că ne vorbea in­di­­­rect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca nouă“ a iu­bi­­­rii, pentru că nici El nu ne a­ră­­tase că ne-a iubit pe noi, fă­cân­­du-se Frate cu noi (Ioan 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dum­nezeu, de unul din Treime, nu stră­­lucea încă în deplină clari­ta­­­te. Se vedea mai mult prin di­fe­­r­ite chipuri. Mai ales se arată pu­­terea lui Dumnezeu prin no­rul ce acoperea cortul şi mergea îna­­intea lui, arătând cortul plin de slava Domnului (Ieşire 40, 32-35). Prin nor, în cort era o anumită prezenţă a puterii Cu­­vântului lui Dumnezeu, dar El nu se revela în mod clar. O a­­numită prezenţă a puterii Lui în nor era şi în jertfele de ani­ma­­le ce se aduceau în cort, şi mai ales în mielul pascal, dar a­­ceas­tă prezenţă a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o pre­zen­­ţă personală clară şi directă a Lui, când Se va întrupa El în­suşi ca om. Toate aceste chipuri e­rau ca o „făgăduială“ a venirii Fiu­­lui lui Dumnezeu ca Frate şi Mântuitor al nostru, ca să ne ri­­dice şi pe noi la calitatea de fii ai Tatălui ceresc.

Acum se arată clar ca Lu­mi­nă şi ca sensul cel mai ade­vă­rat al existenţei noastre, făcân­du-ni-Se, ca Frate, cale ca să ne u­­nim cât mai mult cu El, ca fraţi ai Lui şi fii ai Tatălui Său, ne­­mărginit şi fără de început. A­­cum se lămuresc şi se adeve­resc toate chipurile din Lege, a­ră­­tându-ni-se totodată înăl­ţi­mea maximă ce ni se făgăduise prin ele. Omul creat din nimic e ri­­dicat la înălţimea de fiu al lui Dum­­nezeu. În aceasta se arată al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia o­mu­­­lui, pe de altă parte, e com­pen­­­sată prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, căruia i se face Fra­­te şi Tată. De fapt, numai a­ces­­ta poate fi adevărul. Căci da­­că există un Dumnezeu, şi a­nu­­me un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai înalt al exis­ten­­­ţei - şi în realitate El trebuie să fie ca explicare a existenţei -, El nu poate, dacă vrea să mai e­­xis­te şi altceva, să nu creeze a­cel altceva din nimic, dar şi să nu-l ridice la o unire cu Sine, pen­tru a fi în toate o unitate, fă­ră să-l desfiinţeze pe acel alt­ce­va ca creaţie.

Şi această treaptă la care e ri­dicat creatul este aceea de fiu al Său. Numai la această su­­pre­mă apropiere înţelegem că vrea şi poate ridica Crea­to­rul iu­bitor pe cel creat. Numai fă­cut fiu, (omul) cunoaşte pe Ta­tăl său necreat şi Creator la ma­ximum, precum îl poate şi imi­ta în viaţa sa. Iar această cu­noaştere şi imitare nu pot să nu înainteze la nesfârşit, date fi­ind infinitatea Aceluia şi fini­tu­­dinea firii celui creat. N-a cre­at Dumnezeu din iubire o făp­tură conştientă ca s-o ţină cu dispreţ într-o sepa­raţie de ne­depăşit faţă de Sine.

Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului, dacă nu are, pe de altă parte, Necrea­tul un Fiu şi acest Fiu nu e în­tr-un fel mo­del al creatului şi nu se face El însuşi Frate cu cre­atul, adi­că om.

Prin aceasta, Fiul lui Dum­nezeu ni Se face calea clară şi e­ficientă a oamenilor spre cali­ta­­tea de fii în Hristos. Acum ne a­jută să-I urmăm Lui ca Fiu fă­­cut om prin Duhul Său de Fiu. Astfel, suntem introduşi în re­laţiile treimice sau făcuţi moş­tenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatăl. Nu mai suntem stăpâniţi de poftele ce ni le tre­zesc lucrurile atât de mici ale lumii, chiar prin valoarea da­tă cărnii animalelor ca jert­fe, ci le vedem pe acestea ca me­diu străveziu al lui Dum­nezeu, ca mijloace prin care ne arătăm iubirea ajutătoare unii fa­ţă de alţii.

În felul acesta am cunoscut A­de­vărul. Nu mai socotim ca a­de­văr ultim lumea, ci pe Hris­tos, Fiul lui Dumnezeu, Crea­to­rul lumii şi al oamenilor, Mân­tu­i­torul acestora de sub pute­rea morţii şi de perspectiva în­tu­nericului iadului. Am cunoscut pe Hristos ca Lumină, sau ca sensul pozitiv suprem al lumii şi al oamenilor. Am cunoscut că El este Adevărul din ca­re sunt şi spre care sunt duse toa­te. Am cunoscut că cei ce so­co­­tesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând în­tu­nericul unei „culturi“ atee drept lumină. Am cunoscut că cei ce nu cunosc pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi, deci, ca lumina lumii, ci o socotesc pe aceasta ca unica re­alitate, se află într-o mare min­ciună. Am cunoscut că toa­te cuvintele prin care susţin a­ceas­tă părere mincinoasă sunt min­ciuni. Am cunoscut că, avân­du-le numai pe ele, vom fi în­tr-o veşnică sărăcie sau moarte.

Singur Hristos este Adevă­rul, fiindcă singur El, ca Dum­nezeu cel venit la noi în trup, es­te calea care ne duce la viaţă ne­sfârşită. El este „Calea, Ade­vă­rul şi Viaţa“. El este Calea, pentru că este Adevărul şi Via­ţa; El este Viaţa, pentru că este A­devărul. El este Singurul în ca­re avem viaţa adevărată, în ca­re creaţia se uneşte cu Cre­a­to­rul. Cei ce-L neagă pe El ca Via­ţă adevărată, cei ce neagă că El este singura cale spre via­ţa adevărată, afirmă minciuna şi moartea drept adevăr. Şi cel ca­re ispiteşte pe oameni spre a­ceas­tă minciună, cel ce e cel din­tâi care a susţinut această min­ciună şi continuă să o sus­ţi­nă este diavolul. El afirmă lu­mea aceasta ca ultima realita­te, nearătând o cale spre Dum­nezeu, ca deosebit de lume, ci con­duce, prin minciuna lui, spre moarte, în care cei ce-i slujesc lui se află, în parte, încă de a­cum, dar pot să scape de ea îna­inte de a muri cu trupul, fapt prin care îşi pot arăta imi­ta­rea lui Hristos. Cei ce nu re­cu­­nosc pe Hristos drept cale spre Dumnezeu mai presus de lu­me, ci socotesc că lumea a­ceas­ta e singura realitate, nu cu­nosc nici o cale de scăpare de moar­tea din ea. Dumnezeu Cu­vân­tul ajută pe oameni să ur­me­ze Lui înainte de întrupare prin Cuvântul Lui. Dar lumea era încă în întuneric. Prin în­tru­pare, însă, a venit în lume, ri­sipind întunericul pentru cei ce au primit credinţa în El. Cei ce nu cred în El, ca Fiul şi Cu­vân­tul lui Dumnezeu, venit să ne arate că Dumnezeu este iu­bi­­re, consideră că totul este stă­­pânit de întuneric, de lipsa de sens, şi-şi îngăduie să facă ră­ul ca formă a egoismului. A­ceş­tia îşi vor lua osânda pentru veci, spre deosebire de cei ce, cre­zând că Dumnezeu este iu­bi­r­e şi Hristos este Fiul întrupat, ca o dovadă a acestei iubiri şi imită pe Hristos prin fapte de iubire, nu vor fi osândiţi, ci se vor bucura de comuniunea veş­nică şi fericită cu Dum­nezeul iubirii: „Cel ce crede în­tru El nu este judecat. Iar cel ce nu crede este judecat că n-a crezut întru numele Fiului U­nuia Născut al lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta, că Lu­mina a venit în lume şi oa­me­­nii au iubit întunericul mai mult decât lumina. Căci faptele lor erau rele. Căci oricine face re­le, iubeşte întunericul şi nu vi­ne la Lumină, pentru ca fap­te­le lui să nu se vădească. Iar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se cunoască fap­tele lui că sunt săvârşite în Dum­nezeu“ (Ioan 3, 18). Dar cei ce nu cred în El nu iau cu­vin­tele Lui ca adevărate, ci pe ce­le ale diavolului, care fo­lo­seş­te cuvintele ce ni s-au dat de Dum­nezeu prin creare, în chip min­cinos, îndemnându-i prin ele să nu creadă în Hristos, A­de­vărul şi Viaţa, şi să nu mear­gă spre El pe calea arătată prin pilda Lui. Ei ascultă de dia­­­volul care dă drept viaţă ceea ce nu e viaţă şi drept adevăr ce­ea ce nu e adevăr, sau drept via­ţă moartea: „Voi sunteţi din ta­tăl vostru diavolul şi vreţi să fa­ceţi faptele tatălui vostru. El, de la început, a fost înşelător de oameni şi nu a stat întru a­de­văr, pentru că nu este a­de­văr întru el. Când grăieşte min­ciuna, grăieşte dintru ale sa­le, căci este mincinos şi tatăl min­ciunii“ (Ioan 8, 44).

Iisus Hristos este Adevărul sau viaţa adevărată, pentru că es­te Fiul Tatălui. Dacă Dum­nezeu nu are Fiu, nu este iubi­re în El şi nici oamenii nu sunt creaţi de un Dumnezeu al iubi­rii, pentru a fi făcuţi, prin Fiul Său, fii ai Săi. În acest sens a­fir­mă Hristos că El este Adev­ă­rul, pentru că este Fiul prin fire al unui Tată suprem. Deci, cei care cred în El ca în Fiul Ta­tălui, cred în Dumnezeu cel adevărat.

Aceia cred că pot avea şi ei pe Dumnezeu ca Tată. „Dacă Dum­nezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dum­nezeu am ieşit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis“ (Ioan 8, 42). Da­că Hristos n-ar fi de la un Ta­tă dumnezeiesc, ci ar fi ca ori­care om singur de sine, n-ar fi Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ar fi în­drep­tăţiţi să nu creadă în El. În cre­dinţa în Hristos este im­pli­ca­­tă credinţa în Sfânta Treime. Un Dumnezeu care nu e în Tre­i­­me nu e Dumnezeu. În acest caz lumea e singura realitate.

Iisus Hristos este Adevărul, şi ca atare sensul vieţii noastre, în­trucât Cel ce este viaţa în Si­n­e, întrupându-Se ca om, i-a dat şi o­mului viaţă veşnică, scă­pân­du-l de moarte. Fără Hris­tos, a­di­că fără Fiul lui Dum­nezeu în­tru­pat ca om, lu­mea întreagă şi e­xistenţa oa­me­nilor în ea ar fi fă­ră sens. El s-a făcut prin în­tru­pare „Lu­mi­na lumii“, sensul ei. Fiul şi Cu­vân­tul lui Dum­nezeu este, în ca­litate de Dum­nezeu în Sine, Însăşi Lumina.

Dar înainte de întrupare lu­mi­na numai în parte sensul e­xis­­tenţei, prin cuvintele Lui re­ve­late prin prooroci. Adevărul, bi­nele, viaţa şi lumina sunt una. Răul, moartea, întuneri­cul şi minciuna, la fel. Şi toate au ca­racter personal. Minciuna în­şală, dând morţii spirituale a­parenţa de viaţă, şi răului - a­pa­renţa de bine al persoanei, în sens egoist, şi întunericului - apa­renţă de lumină. Minciuna le prezintă pe toate acestea ca adevăr.

* Preot profesor Dumitru Stă­niloae, Iisus Hristos, lumi­na lumii şi îndumnezeitorul o­mu­lui, Editura Anastasia, 1993, pp. 72-83. (Titlul şi subli­ni­erile din text aparţin re­dac­ţiei.)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!