Theologica
Imitatorii din lume ai îngerilor

Imitatorii din lume ai îngerilor

Marius Nedelcu, 09 Februarie 2017

De multe ori, atunci când citim viața unui sfânt, în special a unui cuvios, găsim invariabil, sub diferite forme, câteva referiri angelice. Este numit „înger în trup” sau se spune că a avut un trai îngeresc, ori că a adoptat un fel de a viețui pe pământ cât mai aproape de modelul îngerilor. Încercăm în cele ce urmează să vedem ce înseamnă aceste definiri pentru un om din lumea aceasta, în special pentru un monah, și de unde vine această legătură foarte interesantă, paradigmatică chiar, între îngeri și monahi.

Intriga acestui subiect vine și din observarea că în cadrul învățăturii noastre de credință și în scrierile teologice sfinții îngeri nu sunt prezentați foarte des și amplu. Am ales aici să prezint câteva însușiri ale îngerilor tocmai urmărind și analizând oamenii care sunt considerați a fi cel mai aproape de ei: monahii, isihaștii, nevoitorii.

În scrierile Noului Testament există pasaje care exprimă un mod de viețuire eshatologic. Cea mai clară expresie a acestei vieți se regăsește la Matei 22, 30: „Căci la Înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”. În acest loc se vorbește de o astfel de stare cerească, la care și oamenii sunt chemați să trăiască. Ea este caracterizată în această referință de lipsa oricărui imbold sau plăcere care vine de la trup.

Pentru a ajunge la o astfel de stare, monahii nevoitori renunță la o existență „trupească”. Ei schimbă somnul cu privegherea de toată noaptea, ei trăiesc și dorm în condiții grele, uneori sub cerul liber sau în locuri inospitaliere și improprii vieții, renunță la legăturile familiale și sociale care le asigură un statut în lume. Dar cea mai elocventă imagine a renunțării și lepădării lumii este castitatea sau fecioria lor. Aceste renunțări nu constituie capătul drumului, ci erau ele însele mijloace prin care se căuta o viață lipsită de griji lumești (gr. amerimnos) și despătimită (gr. apathos). Totuși, ce înseamnă o viață lipsită de orice grijă? Poate fi ea atinsă cu adevărat cât timp trăim în lumea aceasta?

Experiența ascetică este de fapt plină de griji și lupte

Un anume monah, Ioan Kolovos (secolul 9), a descoperit că oricât de mult s-ar strădui, nu poate să ajungă la o stare total lipsită de griji, asemenea îngerilor care nu muncesc și pururea Îl slăvesc pe Dumnezeu. El a văzut în experiența sa ascetică că idealul angelic de viață, urmărit la literă, l-a dus la o stare de sărăcie și lipsuri grele. Părintele său duhovnicesc i-a spus: „Ești om și trebuie să muncești pentru a mânca”. Această poveste ilustrează că experiența ascetică este de fapt plină de griji și lupte. Același părinte duhovnicesc spune: „Pentru monah, truda este fiecare lucrare a sa”. Iată o primă diferență. Îngerii sunt într-o stare lipsită de griji, privilegiată, pe când monahii trebuie să se îngrijească permanent. 

Cuviosul Varsanufie are cuvinte de laudă la adresa celor lipsiți de griji, dar totuși spune că este o stare neatinsă de nimeni: „Vedeți, iubiților, noi, care suntem conduși de o asemenea libertate față de griji, totuși, nu vrem să ne considerăm ca fiind total lipsiți de griji, de vreme ce suntem pământ și cenușă”. Trimiterea pe care Cuviosul Varsanufie o face la Facere 18, 27 aduce în discuție o temă foarte importantă: amintirea continuă a monahilor că ei sunt muritori, din lumea aceasta, supuși stricăciunii firii omenești. Avem aici o evidentă tensiune între modelul îngeresc de viață, lipsită de orice grijă, și monahii care nu pot atinge acest model în chip desăvârșit, și ne putem întreba în ce măsură lipsa de griji (amerimnia) este considerată realizabilă.

Sunt chiar și dubii dacă monahii au voie să trăiască într-un mod care este destinat numai ființelor cerești, încă din lumea aceasta. În „Historia Monachorum Aegypto“, este o întâmplare cu Macarie Egipteanul. Acesta găsește în adâncul deșertului o copie a raiului pământesc. Macarie reușește să intre în grădina interzisă. El revine apoi la frații săi monahi și încearcă să-i convingă să vină cu el la locul descoperit, dar aceștia reușesc să îl determine invers. Ei îi spun: „Nu cumva acest rai a apărut pentru distrugerea sufletelor noastre? Pentru că dacă ar fi să ne bucurăm de el în viața aceasta, am primi cele bune în timp ce suntem în lume”. Această poveste ne arată nu numai că existența cerească este imposibilă pentru oameni, dar încercarea de a o atinge în lumea aceasta este interzisă și vătămătoare pentru suflet.

Stabilitate, liniște interioară și prioritizarea aspectelor duhovnicești

Totuși, întrebarea rămâne - ce înseamnă chipul îngeresc pe care monahii îl doresc așa de mult și cu care se identifică? Ava Arsenie, întrebat de ce fuge de compania celorlalți, răspunde: „Miile și miile de mii de îngeri (cf. Dan 7, 10) din cer au o singură voință, dar oamenii au multe dorințe. Nu pot să neglijez pe Dumnezeu și să merg printre oameni”. Modelul îngeresc nu înseamnă adoptarea unei stări indiferente, „virtuoase”, ruptă de lume, ci asumarea unor nevoințe ascetice și strădanii prin care monahul încearcă să se asemene cu chipul de viețuire îngeresc, cu prototipul său. În acest concept se regăsește o tensiune între optimism și îndoială, între ideal și uman. Starea angelică este definită prin stabilitate, liniște interioară și prioritizarea aspectelor duhovnicești în viața de zi cu zi. Asceții sunt în căutarea acestor lucruri și ei sunt înfățișați călători pe acest drum.

Pe lângă acest aspect al imitării îngerilor în practicile ascetice mai este și o altă lucrare: rugăciunea îngerilor. Îngerii sunt prin excelență modelul desăvârșit de rugăciune și ei sunt înfățișați ca unii care poartă rugăciunile și cererile oamenilor spre Dumnezeu și transmit voia și gândurile lui Dumnezeu către oameni.

Pentru Evagrie Ponticul, imi­tarea îngerilor se realizează prin rugăciune. El spune că rugăciunea în forma cea mai avansată este contemplarea lui Dumnezeu (gr. theoria - un alt atribut al îngerilor), care depășește în stadiile ei cele mai înalte chiar și modul în care gândesc și oamenii, și îngerii. Pentru Evagrie, imitarea îngerilor în rugăciune este rodul virtuților practice (practichi) și al cunoaș­terii (gnosis), iar la final ascetul depășește formele raționale de gândire în favoarea contemplației pure. Această idee a lui Evagrie nu a fost însă receptată de toți părinții duhovnicești, cum au fost cei din pustia Gazei. Cuviosul Varsanufie spune: „Aici truda, acolo răsplata”.

Daniel Hömbargen, în studiul „Varsanufie și Ioan din Gaza și Controversa Origenistă”, din 2004, spune: „În viața pământească monahul nu trebuie să dorească cunoștința spirituală, care este o răsplată numai în ceruri, în schimb, el trebuie să se dedice exclusiv pentru practica ascetică...”. Acest lucru aduce un soi de nesiguranță în viața monahului, pe care o trăiește până la sfârșitul vieții pământești. El nu poate fi niciodată sigur de progresul său din lumea aceasta, de aceea speră mai mult în mila lui Dumnezeu decât în ceea ce el a realizat.

Stabilitatea angelică a monahului a ajuns cu timpul să fie întrupată în coenobium, adică în obștea monahală. Această stabilitate vine din trecerea de la viața individuală a monahului la viața comunitară a obștii monahale, unde în prim plan ies în evidență autoritatea monastică a conducătorului obștii, gheronda sau starețul, și nevoia de a urma niște reguli stricte de către toată comunitatea. Această stabilitate este reprezentată de ascultarea monahilor față de stareț, dar și de nașterea unei succesiuni a stareților care se ridicau din obște, adică din ierarhia acesteia. Această imagine a obștii monahale se aseamănă cu ierarhia cerească a îngerilor, în care, potrivit învățăturii ortodoxe, îngerii din ierarhiile inferioare se împăr­tășesc de lumină și de harul lui Dumnezeu, care se transmite, ierarhic, prin îngerii și puterile cerești din treptele mai înalte ale ierarhiei.

Chipul îngeresc al monahilor ar putea desemna, după cele ce am expus mai sus, o nevoință ascetică de a se lepăda de lumea aceasta, conștiința smereniei că el nu poate fi pe deplin atins în timpul vieții pământești de nevoitor, dar și stabilitatea care este oferită de ascultare, una dintre condițiile de seamă ale monahului.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!