Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Religie și știință Implicaţiile neurale şi fiziologice ale vieţii interioare

Implicaţiile neurale şi fiziologice ale vieţii interioare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Religie și știință
Un articol de: Adrian Sorin Mihalache - 25 Septembrie 2013

În fiecare efort de înţelegere cuprinzătoare a omului şi a lumii, în fiecare încercare  de a trasa o anumită direcţie în mişcarea vieţii omeneşti, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, dar aproape inevitabil, intră în discuţie modul în care înţelegem să ne raportăm la Dumnezeu.

Chiar şi pentru cei ca­re se declară a­tei, despărţirea de cre­din­ţă repre­zin­tă foar­te adesea o trăsătură de­fi­ni­to­rie, nota distinctă, afir­ma­­tă pu­blic şi cu greutate, în­săr­ci­na­tă cu importante mize in­di­vi­du­a­lizatoare. Mai depar­te, cum e şi fi­resc, o anumită ra­portare la Dum­n­ezeu şi în­ţe­le­gere a Lui an­trenează fă­ră în­doială o anu­mi­­tă înţelegere a lu­mii şi o ra­por­­tare distinctă la ea.

De aceea, se dovedeşte folo­si­­tor să zăbovim asupra modului cum ne raportăm la ade­vă­ru­rile credinţei şi la modul cum în­ţelegem lumea, cu felurile ei con­crete de a ieşi în întâmpi­na­rea noastră, prin producţiile ei cul­turale, prin dispozitivele teh­nice, prin obişnuinţele de pe­trecere a timpului liber, dar şi prin toate celelalte. În acest cu­prins al ofertelor lumii intră de­sigur şi ideologiile, şi re­pre­zen­tările sociale, şi felul în care sun­tem nevoiţi să lucrăm, toa­te constituind până la urmă o mat­că în care se plămădesc con­vin­ge­ri­le şi firescul existen­ţei, felul în ca­re gândim şi re­cep­­tăm lumea în­conjurătoare. O reflec­ţie cu pri­vire la modul cum ne rapor­tăm la Dumne­zeu, la lume şi la obişnuinţele noastre este importantă, în­tru­cât în legătură cu toate a­ceste as­pec­­te, se exprimă, se as­cute şi se întăreşte spiritul omului, ca­re de­vine tot mai deschis, mai tran­­s­­pa­rent lui Dum­nezeu şi lu­crărilor Sale în lume, sau dim­potrivă, tot mai o­pac în raport cu prezenţa şi lucra­rea lui Dum­nezeu în el şi în ea.

Reflectarea aceasta atentă cu privire la lume, la mişcările şi dinamica ei este poate cu a­tât mai potrivită astăzi, când a­tât de multe coordonate ale vie­ţii au suferit modificări im­por­tante. Tehnica şi media, eco­no­mia globalizată şi divertis­men­­tul au produs deja mutaţii ma­jore în aproape toate sectoa­re­le vieţii: actul medical sau e­du­­caţional, călătoriile, maniera în care comunicăm, profilul ar­hi­­tectural, obişnuinţele, profe­si­­ile, meniul de fiecare zi, for­me­le de recreaţie şi munca propriu-zisă, fiecare în parte şi toa­te la un loc s-au schimbat sem­nificativ. În multe privinţe, de­şi vorbim despre acelaşi om şi a­ceeaşi lume, avem de-a face cu o viaţă personală şi comunitară ca­re se desfăşoară în coordona­te noi. Este nevoie să reflectăm la modul cum toate aceste schim­bări ne afectează, felul cum ele pătrund în fiinţa şi în miş­carea devenirii noastre.

Cercetarea ştiinţifică a vieţii interioare şi cultura exteriorităţii

Una dintre realităţile care în­deobşte se bucură de mai pu­ţi­nă atenţie astăzi, dar care pa­re să sufere mult de pe urma a­ces­tor schimbări, este viaţa lă­un­trică. În mod salutar şi cum­va parado­xal, multe arii de cer­ce­t­are ştiin­ţifică şi din reflecţia fi­losofică au avut şi au în a­ten­ţie, tot mai pregnant şi mai profund în ultima vreme, felul în ca­re tehnica, entertainementul, teh­no­­logiile digitale, cultu­ra de consum, mediatizarea glo­­bală a informaţiei, consu­me­ri­s­mul şi toa­te celelalte afec­tea­ză viaţa interioară.

Pe de o parte, medicina inte­gra­­tivă sau comportamentală, ne­uroştiinţele, psihoterapia cog­­­nitiv-comportamentală e­vi­den­­ţiază că felul în care ne pe­tre­­cem viaţa, ataşamentul de ca­­re ne bucurăm în copilărie, dar şi cel pe care îl oferim se­me­­nilor noş­tri, calitatea experi­en­ţelor a­cu­­mulate în mijlocul na­turii în­con­jurătoare, felul cum în­ţe­le­gem să ne angajăm în raportu­ri­le cu semenii influ­en­­ţează în mod direct dis­po­zi­ţi­i­le şi capa­ci­tă­ţile cu care ne fo­lo­sim re­sur­se­le interioare. Mai mult chiar, pe ter­men lung, a­ces­te aspecte in­flu­­enţează sem­ni­­ficativ starea sănătăţii.

Pe de altă parte şi într-un mod chiar mai amplu, credinţa şi viaţa spirituală pot deschide pe om către un nivel chiar mai a­dânc al interiorităţii sale, lu­mi­nate de har, care pune în dis­cu­ţie şi organizează toate aceste as­­pec­te concrete ale vieţii într-o le­gătură strânsă cu Dum­ne­zeu.

În felul acesta, este uşor de con­statat o întâlnire surprin­ză­toa­re între arii de cercetare psi­ho­­logică şi medicală care au în cen­tru coordonatele unei vieţi să­nătoase şi viaţa creştină.

Ataşamentul interpersonal şi sănătatea

Tehnica şi dispozitivele co­mu­­nicării au produs o modifi­ca­­re importantă în planul vieţii o­meneşti: multă interacţiune în­­tre oameni pe fondul unei dis­tanţări treptate, semnifica­ti­­ve între ei. Asistăm la o co­mu­­nicare globalizată, facilitată de dispozitive tehnice perfor­man­­te, dar participăm tot mai pu­ţin la comuniunea cu seme­nii, la întrajutorarea nemijlo­ci­tă, la experierea compasiunii în re­laţiile interpersonale angajate. Iar starea aceasta se resi­m­te între altele în pla­nul să­nă­tăţii. Sunt repre­zen­tative aici rezultatele medi­ci­nei comportamentale. Ample stu­dii lon­gitudinale au scos la ivea­lă, în ultimele de­ce­nii, faptul că a­ta­şamentul şi căl­dura ex­pri­ma­te în relaţiile de fa­milie ne in­flu­enţează pe termen lung să­nătatea, dispoziţiile şi ma­­­ni­e­ra de receptare a experie­n­­­ţelor de viaţă.

Studiul Harvard, de exemplu, este edificator. Este vorba de o cer­cetare care ţine seama de da­te acumulate într-o perioadă de 35 de ani şi care a avut în a­tenţie 126 de bărbaţi sănătoşi din clasele de studenţi existenţi în­tre anii 1952 şi 1954. Acestor ti­neri li s-au distribuit la vremea aceea chestionare de eva­lu­­are a sentimentelor care a­ni­mă relaţiile lor cu părinţii. Du­pă 35 de ani, aceloraşi persoane li s-a întocmit un istoric medi­cal şi psihologic detaliat, pe ba­za fişelor medicale realizate de-a lun­gul anilor. Datele au arătat că 91% dintre participanţii care au caracterizat relaţia lor cu pă­rinţii ca fiind rece la data ches­tionarului, fuseseră diagnosticaţi la vâr­stă mijlocie cu boli grave (boli coronariene, hi­per­tensiune arterială, ulcer du­o­denal şi alcoolism). Compa­ra­tiv cu aceştia, doar 45% dintre cei care evaluaseră relaţia cu pă­rinţii ca fiind caldă, cu ma­ma în special, aveau acest gen de afecţiuni. Mai convingător chiar, 100% din participanţi, a­di­că toţi cei care au evaluat re­la­ţiile cu ambii părinţi, mama şi tata, ca fiind reci, au înregistrat la vârs­ta mijlocie boli sem­ni­ficative, com­parativ cu doar 47% dintre cei care au avut o re­laţie a­pro­pi-ată cu tatăl şi cu ma­ma1. „Per­cepţia dragostei în si­ne, scriau cercetătorii, reduce im­pactul ne-ga­tiv al factorilor de stres şi al agenţilor patogeni şi susţine func­ţia imună şi vin­de­carea.“2

Autorii studiului Harvard a­fir­mă că relaţiile pe care le dez­­vol­­tăm în copilărie sunt pre­dic­to­ri pentru sănătate pe ter­men lung, tocmai pentru că ele de­ter­­mină în mare parte o a­nu­mi­­tă organizare a vieţii: nu­tri­ţia, comportamentele să­nă­toa­se sau nesănătoase de­prin­se în co­pilărie, modalită­ţi­le alese pen­tru a face faţă si­tu­a­ţiilor gre­le, de exemplu anxie­t­a­te, furie, ostilitate, depresie, op­timism sau valori şi practici spi­ri­­tuale3.

Urmele emoţiilor în trup: amprente chimice distincte

Dar nu doar starea sufle­teas­­că şi ambientul afectiv din pri­­mii ani de viaţă decid, pe ter­­men lung, starea sănătăţii. În gene­ral, modul în care în­ţe­le­­gem să relaţionăm cu ceilalţi şi cu noi în­­şine reprezintă un pre­­dictor foar­te important pen­tru să­nă­ta­te sau boală4. Pe de altă parte în­să, trebuie spus că obiş­nuin­ţe­le de via­ţă nu au doar un impact fi­zio­logic pe termen lung. E­xis­tă, desi­gur, şi amprente ime­di­a­­te, care sunt cel puţin la fel de im­por­tan­­te. Gesturile pe ca­re le fa­­cem, stările sufleteşti pe care le re­simţim mai des îşi pun o a­m­­­pren­­tă tot mai apă­sa­tă asu­pra stă­rii de spirit, a­su­pra dis­po­­zi­ţi­ei noastre gene­ra­le. Este bine cu­­­noscut faptul că învă­ţă­tu­ra tra­­­diţiei ortodo­xe afirmă că ră­dă­­cina vieţii tru­pului este în su­­flet5, motiv pen­tru care tot ce­ea ce se în­tâm­plă în suflet se răs­­­­frânge în trup. În felul a­ces­ta pu­­­­tem în­ţelege ceea ce in­di­­că as­tă­­­zi şi neuroştiinţele, cum că a­vem par­te de o chimie spe­­cifică fie­­că­rei emoţii im­pri­ma­­te în pro­ce­­sele neurocere­bra­­le, de regi­mu­ri distincte de func­ţionare a cre­ierului şi cor­pului care se stru­c­­­tu­rea­ză şi se insta­lea­ză tot mai bine în fi­zi­ologia noas­tră, pe mă­sură ce o stare e­moţională, con­­­­duită in­te­rioa­ră, o reacţie de mo­­­­ment sau un com­portament sunt tot mai des sau intens tră­i­te.

Cu timpul, şi ca urmare a fie­cărei stări emoţionale mai pre­g­nante sau mai îndelunga­te, în noi se imprimă dispo­ziţii, stări de spirit, obişnuinţe care ne călăuzesc reacţiile şi tipare cog­nitive prin interme­diul că­rora receptăm şi jude­căm lu­mea. Un anumit stil emo­ţional, un anumit profil, mar­cat mai mult sau mai pu­ţin de bucurie sau irascibilitate, de blândeţe sau depresie, de bunătate sau vio­lenţă, lasă ur­me tot mai pro­nun­ţate în sta­rea noastră de fond. „Ce faci, te face“, exprima, în­tr-o vor­bă con­centrată, vred­ni­­cul de po­me­nire părintele Te­o­fil Părăianu!

Ei bine, dacă ar fi să vedem, prin prisma datelor din cer­ce­ta­rea neuroştiinţelor ac­tu­­ale, toa­te implicaţiile acestei apof­teg­me, prelungirile ei în cât mai multe aspecte ale vie­ţii, ar tre­bui să spunem că nu doar ce­ea ce facem cu mâi­ni­le şi cu tru­pul nostru ne fa­ce, ne deter­mi­­nă într-un anumit mod felul nos­tru de a fi, ci şi ceea ce fa­cem cu gândul! Şi gândurile ne schim­bă într-un mod decisiv dis­poziţia minţii, fe­lul ei de a pri­mi şi judeca lu­mea şi fiecare si­tuaţie în par­te. Sfântul Petru Da­maschinul ob­servă lucrul a­ces­ta, că „min­tea se preface du­pă forma fie­cărui lucru pe care îl pri­meş­te şi se colorează după chi­pul lucrului cunoscut de ea“6.

Adevărul de credinţă configurează întreaga viaţă a omului

Rezultatele investigaţiilor ne­­­uroştiinţifice au găsit multe co­­­respondenţe între aceste fe­luri distincte de a gândi şi simţi, prezente în mod obiş­nuit în gândirea şi în emoţiile noastre, şi anumite arii neurale. A­ceas­ta înseamnă că fie­ca­re mod de a sim­ţi, cu care ne o­biş­nu­im, şi fiecare fel de a privi şi de a gândi realitatea, pe care le în­­tre­bu­in­ţăm în via­ţa de zi cu zi, corespunde unui tip de func­ţio­­nare a creierului şi conso­li­dea­ză în creier anumite arii, a­nu­mite co­nexiuni. O carte recent apărută la noi, al cărei au­tor Richard Da­vid­son este chiar u­nul dintre pio­ni­erii cer­ce­­tă­ri­lor neuroşti­in­ţi­­fice cu pri­vire la ex­perienţele vie­ţii spi­rituale, o­fe­ră dovezi pri­vind a­numite ti­pa­­re de e­mo­ţio­na­li­tate şi gân­di­re care co­res­pund unor urme spe­cifice în structu­ri­le cerebra­le7.

Su­fle­tul, am pu­tea spune în­­tr-o lectură teolo­gi­că, lasă ur­me în trup! Faptul că asceza se imprimă în trupul şi în chi­pul unui cuvios este o re­alitate an­tropologică de nă­tă­găduit. Tot aşa cum mâinile unui pictor deprind, deodată cu ma­nu­a­­li­­tatea fină, solicita­tă de efor­tul lui creativ, o fra­gi­litate şi o a­gerime specifice, o su­ple­ţe şi fi­neţe speciale, o a­nu­­mită mă­­ies­trie a mişcărilor ca­re de­vin, o­dată cu trecerea tim­pului şi cu e­x­­ersarea lor repe­ta­tă, tot mai ca­pabile să tran­sporte, să plas­ti­­cizeze ide­ea în li­nii şi culoare. Cer­ce­tă­rile ne­u­roştiinţelor des­co­­peră as­tăzi, în­tr-un mod con­ver­­gent, că experienţele re­pe­ta­te, pe care le alegem, pe care le ur­măm, se imprimă în func­ţi­i­le noastre cerebrale, afectând ma­­niera în care gândim şi sim­ţim, felul în care ne re­pre­zen­tăm binele şi frumosul, cu­prin­de­rea şi re­zo­luţia sen­sibi­li­tă­ţi­lor şi ju­de­că­ţilor noastre.

În fine, şi cumva firesc dacă ţi­nem seama de cele spuse pâ­nă a­cum, unele rezultate ex­pe­­ri­men­ta­le scot la iveală faptul că mo­dul în care credem sau în ca­re res­pingem existen­ţa lui Dum­ne­zeu sculptează ur­me a­dânci în via­ţa in­teri­oa­ră, lăsând ampren­te distincte chiar şi în funcţio­na­li­­­tatea cre­ie­ru­lui. Prin urmare, ateismul sau credinţa, fe­lul în care ne raportăm la şi cre­dem în Dum­nezeu se fixează inevitabil, la fel ca orice al­tă convingere ta­re, într-o su­me­denie de articu­la­ţii ale gân­di­rii, în emoţiona­li­­tate şi com­por­­tament, în fe­lul cum ne fău­rim viaţa.

Mai general, „...felul cum ne reprezentăm men­tal Întâia Fiinţă, pe Dum­nezeu cel Fără de Început, se răs­frânge în toate mani­fes­tă­ri­le vieţii noastre“8. Fiecare mod de în­ţelegere şi mărturisire a lui Dum­nezeu, la fel cum şi nega­rea sau ignoranţa în raport cu a­de­vărul de cre­dinţă şi exis­ten­­ţa Lui, se imprimă adânc în celelalte as­pec­­te ale vieţii: în expresii­le cul­tu­­rale, în maniera în ca­re ne ra­­portăm la lumea în­con­­ju­ră­toa­re, în felul în care în­ţelegem să folosim timpul li­ber, în tăria şi expresiile con­cre­te pe care le pri­meşte ata­şa­mentul faţă de va­lorile mo­ra­le, în angajamentul rela­ţii­lor interpersonale şi, de­sigur, în lucrarea cultivării vir­tu­ţi­lor. Aşa­dar, o bună parte din edificarea de sine, şi până la urmă întreg conţinutul vieţii noas­­tre interioare, deodată cu lo­­cul pe care îl acordăm lumii şi o­­fertelor ei ajung toate să de­­pin­dă de felul cum îl înţele­gem pe Dum­nezeu.

Note: 1 ‑V. L. G. Russek şi G. E. Schwar­tz, „Perceptions of pa­­­rental caring predict health status in midlife: a 35-zear follow-up of the Hra­­­vard Mastery of Stress Stu­dy“, în rev. Psy­cho­­so­ma­tic Medicine, 1997, 59 (2): 144-149 şi D. Fun­ken­stein, S. King şi M. Dro­l­le­te, Mastery of Stress, Cam­bridge MA: Har­vard Uni­ver­sity Press, 1957. Mai mul­te des­pre multe alte re­zul­ta­te de acest fel, în Dean Or­­nish, Dragoste şi su­­pra­­vieţuire, Curtea Ve­che, Bucureşti, 2008.

2 ‑Dean Ornish, op. cit., p. 59.

3 Ibidem, p. 64.

4 Ibidem, p. 85.

5 ‑Pr. Dumitru Stăniloae, Te­o­logie Dogmatică Or­to­do­xă, Editura I.B.M.B.O.R., Bu­cureşti, 1996, p. 261.

6 ‑„Învăţături du­hov­ni­ceşti“, în Filocalia ro­mâ­neas­că, vol. 5, Editura Ha­risma, Bu­­cureşti, 1995, p. 106.

7 ‑V. Richard J. Davidson, Cre­ierul şi Inteligenţa E­mo­ţională, Editura „Cur­tea Veche“, 2013.

8 ‑Arhimandritul Sofronie, Naş­terea întru Împărăţia cea neclătită, Editura Re­în­tregirea, Alba Iulia, 2003, p. 19.