An omagial
Incursiune în istoriografia Primului Război Mondial în spațiul românesc

Incursiune în istoriografia Primului Război Mondial în spațiul românesc

Prima istorie completă a Marelui Război a fost scrisă de Constantin Kirițescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, în două volume (1922-1923). La sfârșitul anilor ’80, a apărut și volumul „România în anii Primului Război Mondial”, scris de un colectiv de cercetători. Ambele lucrări își pun puternic amprenta asupra cu­noaște­rii în domeniu. Dacă prima lucrare prezintă, într-o manieră eroică, efortul țării, cu o tușă puternică asupra rolului Partidului Național Liberal și al lui Ion. I.C. Brătianu în câș­ti­ga­rea războiului, în cea de-a doua predomină, în manieră evenimen­țială, aspectele analizei de ordin militar a evenimentelor și datelor statistice, peste care s-a suprapus amprenta ideologică a partidului comunist.

Ar fi fost interesant să avem deja o nouă lucrare de sinteză a Primului Război Mondial, acum, la 100 de ani de la stingerea evenimentelor. O mulțime de surse istorice noi, deschiderea unor fonduri arhivistice din țară și străinătate, o altă privire asupra istoriei și evident o generație nouă de istorici ar fi fost ingredientele care ar fi făcut posibilă o cheie ­actuală de interpretare a temei. Desigur, un astfel de demers nu este simplu.

O excelentă analiză, însoțită de un bilanț al lucrărilor dedicate subiectului, realizată în 2015 de istoricul Oana Mihaela Tămaș, de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, a fost publicată sub titlul „Război și memorie. Scrieri românești despre Marele Război”. Tămaș a identificat în jur de 3.000 de articole, studii, cărți apărute în România între anii 1915 și 2015, pe care le-a grupat pe categorii: dimensiunea factologică și evenimențială a fenomenului - care ocupă 34% din totalul scrierilor, dimensiunea pregătirii și realizării unității politico-statale românești - 31%, personalități și eroi ai Marelui Război - 10%, societatea românească în vreme de război - 19%, memorialistica - 6%. Primele două dimensiuni însumează 65% din totalul scrierilor, indicând cumva orientarea spre o istorie dominată de evenimente, de amprenta ideologică și minimalizarea istoriei culturale, sociale a războiului.

La fel de interesantă este și distribuția, de-a lungul timpului, a apariției lucrărilor despre Marele Război: în perioada 1944-1965 s-au publicat 22 de lucrări și studii, între anii 1966 și 1971, 63, între 1972 și 1998, 933 de lucrări, iar în perioada 1990-2015, 1.682. Pare că în ultimele două decenii s-a scris cel mai mult - 62% din lucrări, iar balanța înclină încetul cu încetul spre aspecte mult mai puțin explorate ale Primului Război Mondial în spațiul românesc.

Cercetarea istoriei Marelui Război este un efort cu minusuri și plusuri. La capitolul minusuri ar fi inexistența unor structuri asociative ale istoricilor care studiază domeniul, precum și lipsa unei anumite viziuni instituțio­nale. Ar mai fi un mare minus, în dezbaterea europeană a istoriei Primului Război Mondial, țara noastră a fost absentă. Toate acestea au fost concluzionate, zilele acestea, în cadrul mesei rotunde organizată de Societatea de Științe Istorice din România, în parteneriat cu Universitatea București, sub titlul „Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?” Cu această ocazie au fost remarcate progresele realizate, dar s-a subliniat, totodată, și faptul că se putea face mai mult și, mai important, că încă se mai poate face ceva.

În acest an, când sărbătorim Centenarul, se resimte lipsa unei generații de cercetători ai Primului Război Mondial, care să participe la dezbaterea europeană a fenomenului, care să ofere o altă perspectivă asupra evenimentului istoric.

Cred că Ministerul Cercetării, Academia Română și universi­tățile ar putea pregăti o strategie în acest sens. O linie de finanțare, încurajarea creării unor laboratoare care să studieze istoria României între 1914 și 1945, crearea unei generații de tineri cercetători ar putea fi parte a unui avans semnificativ al cunoașterii istorice, dar și o necesară sincronizare cu fenomenul istoriografic european. Anul acesta, istoricii se vor reuni la Iași într-un Congres al Istoricilor Români. Cine știe, poate o soluție va ieși și de aici!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!