Interviu
„Ţine-te după lumină! Nu ai cum să rătăceşti“

„Ţine-te după lumină! Nu ai cum să rătăceşti“

Augustin Păunoiu, 18 Martie 2015

Dumnezeu dă fiecărui om, în conştiinţa lui, a înţelege de cine să asculte. Într-o relaţie poţi să fii un ecran transparent către Hristos sau nu. Ca duhovnic trebuie să-l ajuţi pe cel ce vine la tine să meargă spre Hristos. Oamenii au foarte mare nevoie de îndrumare, sunt orfani. Iar dacă găsesc puţină compătimire la duhovnic, se alipesc cu totul de el. În Duminica Sfântului Ioan Scărarul am vorbit despre duhovnicie şi viaţa în Hristos cu părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul“ din localitatea prahoveană Cornu.

Cât de importantă este suferinţa în descoperirea lui Dumnezeu? Dostoievski înainte de a-L cunoaşte pe Hristos era un jucător la jocurile de noroc. Dar când a stat în faţa plutonului de execuţie, când a citit Scriptura în celulă, atunci a descoperit adevărata profunzime a existenţei şi a ajuns să spună că dacă ar fi pus să aleagă între adevăr şi Hristos L-ar alege pe ultimul. Oare suntem noi astăzi capabili să-L urmăm pe Hristos, sau ne ghidăm după comandamentele lumii contemporane?

Părintele Andrei Scrima, referindu-se la Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi de la Matei capitolul 25, vorbea despre interogaţiile din fragmentul respectiv: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Te-am slujit?“ El se referă la sensibilitatea faţă de prezenţa lui Hristos acolo unde ea nu este vădită. Asta denotă sănătatea sufletului sau adevărata creştinătate. Ea este un indicator.

Cum am înţeles eu lucrul acesta? Să zicem că ne aflăm la Sfânta Liturghie sau suntem într-o biserică, în momentul rugăciunii. Atunci noi adoptăm un anume comportament. Şi nu întotdeauna ne defineşte lăuntric comportamentul pe care-l adoptăm. Noi, cel puţin convenţional, percepem prezenţa lui Dumnezeu prin actul liturgic, prin rugăciune. Şi luăm atunci o anumită atitudine evlavioasă, pioasă. Dar ceea ce surprinde adevărul din noi este comportamentul nostru în situaţii care ne iau prin surprindere, unde nu este vădită prezenţa Lui. Modul cum reacţionăm, cum ne purtăm, ce facem atunci, acestea sunt definitorii. Acolo se vede substanţa noastră creştină.

Să vorbim despre legătura dintre ucenic şi părinte sau duhovnic. Nevoia de comunicare, de mărturisire a gândurilor e una esenţială în această relaţie. Sunt însă mulţi oameni care nu sunt atât de ataşaţi de viaţa Bisericii, care nu sunt practicanţi, deşi nevoile din sufletele lor strigă după Dumnezeu. Se observă la ei o anumită neîncredere faţă de duhovnic. Ce e de făcut? Cum ar trebui să fie construită această relaţie?

În faţa unei asemenea stări de lucruri nu poţi decât să te rogi şi să plângi. Sufletele sunt foarte bolnave şi ar avea nevoie de o dragoste infinită, de o disponibilitate extraordinară, de o dăruire exemplară. Sunt şi riscuri, desigur. Tocmai pentru că sunt problemele acestea, oamenii se pot ataşa şi de duhovnic sau în relaţia cu duhovnicul se pot cantona în zona psihologicului. Or, nu este de dorit asta. Le poţi oferi ca duhovnic, la un moment dat, un echilibru din punctul acesta de vedere, dar nu e de dorit să se rămână aici. Adică duhovnicul, în loc să fie o cale către Hristos pentru om, să fie un fel de ţintă. Atunci e riscant şi pentru duhovnic, şi pentru ucenic dacă se întâmplă aşa. Ca duhovnic trebuie să-l ajuţi pe cel ce vine la tine să meargă către Hristos. Un aghiorit contemporan, puţin cam critic, spunea că duhovnicii care fac duhovnicie cu telefonul mobil, în marea majoritate a cazurilor, leagă pe oameni de ei înşişi, nu de Dumnezeu. Aşa vedea el lucrurile de acolo, din retragerea lui. Fiindcă se creează reflexul acesta de a apela la părinte imediat ce se iveşte o problemă. Nu mai năzuieşte către Dumnezeu. Într-o relaţie poţi să fii un ecran transparent către Hristos sau nu. Oamenii au foarte mare nevoie de îndrumare, sunt orfani, sunt ai nimănui, unii pe alţii nu se mai aud, nu se mai ascultă, nu se mai ajută, nu se mai înţeleg. Iar dacă găsesc puţină compătimire la duhovnic, se alipesc cu totul de el. Există şi varianta cealaltă, ca duhovnicul nici el să nu-i înţeleagă, ci să-i expedieze după o spovedanie mecanică, făcută în două minute, formal. Atunci omul mai mult e dezgustat, mai mult se îndepărtează de biserică. E nevoie deci de disponibilitate, de jertfelnicie, trebuie să uiţi de tine ca să te pui la dispoziţia celuilalt, dar să nu te comunici pe tine, ci să-L comunici pe Hristos. Şi atunci lucrurile vor merge bine.

La începuturile călătoriei duhovniceşti se poate întâmpla într-adevăr ca pe drum, cumva, duhovnicul să fie mai important decât Hristos. Şi nu ar fi o nenorocire să se întâmple aşa. Duhovnicul este mai accesibil, mai apropiat, în sensul că ucenicul Îl cunoaşte pe Hristos prin duhovnic, Îl iubeşte pe Dumnezeu prin duhovnic. Dar dacă lucrurile merg bine, evoluează, se dezvoltă la modul sănătos, intervine ceva. Nu că omul respectiv nu mai are nevoie de duhovnic, ci se maturizează şi ajunge să-L iubească pe Hristos, şi pe duhovnic în Hristos. Îmi aduc aminte cum părintele Sofronie Saharov i-a scris unui englez convertit la Ortodoxie, care era însă clătinat de gânduri: „Diavolul vrea să te despartă de noi, de mine şi de părintele meu, Sfântul Siluan. Dacă în clipa asta, în perioada aceasta a vieţii tale, va reuşi s-o facă, te va despărţi şi de Hristos. În momentul când vei ajunge la Hristos, vei putea să ne uiţi pe noi, nu va fi nici o pagubă, dar acum relaţia ta cu Hristos ţine foarte mult de noi, pentru că pe Hristos prin noi L-ai cunoscut, iar Hristos prin noi a ales să lucreze pentru tine“. Cam aşa se întâmplă lucrurile în această relaţie. În drumul către Hristos al omului e foarte importantă această relaţie. Când ea se maturizează, nu că primul nu ar avea nevoie de duhovnic, dar nu mai depinde de el.

Puţini sunt cei care trăiesc cu adevărat ceea ce exprimă. E nevoie de trăire mai întâi, nu de cunoaştere, nu-i aşa?

Noi ne-am obişnuit să despărţim lucrurile, să le disecăm. Or, ele sunt una: cunoaşterea, trăirea, viaţa, toate sunt împreună. Am găsit de curând un mod de a exprima lucrurile care mi s-a părut foarte frumos la Mitropolitul Hierotheos Vlahos, pornind de la teologia Părinţilor, aşa cum a cunoscut-o el prin legătura cu arhimandritul Sofronie Saharov şi părintele Ioannis Romanidis. În teologia Părinţilor erau exprimate foarte clar nişte lucruri. Starea noastră de cădere se explică prin faptul că noi confundăm mintea cu raţiunea. Părinţii aveau cuvinte diferite pe care noi le folosim ca sinonime: minte, raţiune şi intelect. Grecii au nous, logike şi dianoia. Primul termen exprimă un organ al cunoaşterii a cărui funcţionare seamănă foarte mult cu modul în care cunoaşte ochiul. Noi când vrem să convingem pe cineva spunem: „am văzut cu ochii mei“. Acesta e pentru mulţi un argument suprem. Nous intră în priză directă cu realitatea celor dumnezeieşti. Logike şi dianoia intră în legătură prin înţelesuri şi concepte. Or, rugăciunea minţii este rugăciunea care se desfăşoară în nous. Când vrei să săvârşeşti această rugăciune cu logike, nu poţi să scapi de gânduri niciodată. Dacă sediul rugăciunii tale este raţiunea, adică logike, atunci vei fi tot timpul plin de gânduri. Cu un gând vei încerca să izgoneşti alt gând. Dar Părinţii se fereau de orice gând în timpul rugăciunii, chiar şi de gândurile bune. Aşa cum spune şi Părintele Cleopa, rugăciunea lor, a celor îmbunătăţiţi, scapă şi de vama aceasta, a raţiunii, şi ajunge în spaţiul lui nous. Nous, logike şi dianoia nu se contrazic între ele, pentru că au obiecte de cunoaştere diferite. Nous este organul de cunoaştere, însuşirea sădită de Dumnezeu pentru a putea percepe pe cele de dincolo de lume, pe cele dumnezeieşti, iar celelalte două exprimă capacitatea de a percepe lumea, creatul. Uneori ne păcălim, ne înşelăm. Poate că dorim anumite stări, citim despre anumite lucruri, am vrea să le practicăm, dar le traducem greşit în faptă. În legătură cu rugăciunea minţii, noi de fapt nu ne rugăm cu mintea, ci cu raţiunea. Nous, în fiinţa noastră, aşa cum spune dr. Alexis Carell, zace într-un fel de amorţire, de adormire. Activarea lui se face prin pocăinţă. Ea duce la activarea nous-ului, nu vreo altă metodă. Suferinţa, de asemenea, când ea este asumată, conduce la activarea nous-ului. Atunci de abia vorbim despre rugăciunea noetică, adevărata rugăciune a minţii. La noi, rugăciunea e mai mult un fel de meditaţie. Când te arde ceva, când te doare ceva, când ai o suferinţă mare, atunci te rogi cu rugăciunea noetică, fără să-ţi pui problema că o faci sau nu. Atunci nu mai ai gânduri, pentru că durerea aceea foarte vie o simţi cu nous-ul. Nous este sinonim cu inima în scrierile Părinţilor. Unii dintre ei îi spun inimă, şi nu minte. Poţi să ai o impresie de ambiguitate uneori la Părinţi, fiindcă traducătorii au exprimat diferit acel lucru. Dar de fapt la ei referirea este la nous, acest centru al fiinţei noastre, care este un organ simţitor-văzător, cunoscător pentru Dumnezeu şi cele duhovniceşti.

La noi greul, sau aproape o nenorocire câteodată, este că de mici suntem exersaţi în spaţiul lui logike şi dianoia. Şcoala, facultatea ne formează în direcţia asta. E ca o gimnastică pe care o faci cu corpul tău pentru a dezvolta anumiţi muşchi. Când ne apropiem de cele duhovniceşti, o facem cu uneltele, cu instrumentele pe care ştim să le mânuim. Atunci de multe ori ajungem să ne învârtim în cerc. Ne încâlcim şi asta este îmbolnăvirea vieţii creştine de astăzi. Părinţii noştri nu teoretizau asupra problemelor ăstora. De la sine se mişcau în spaţiul lui nous. Cum spune şi Sfântul Paisie Aghioritul: în urmă cu 300-400 de ani, prezenţa, vederea lui Dumnezeu, era trăită atât de concret şi de viu de Părinţi, încât nu-şi putea nimeni închipui că peste un timp ceea ce atunci era monedă curentă o să pară legendă pentru oameni. Nimeni nu stătea să scrie experienţa lui, toţi trăiau cele dumnezeieşti în fiecare zi. În chip firesc trăiau în spaţiul acesta, moşteneau de mici trăirea creştinească. Noi, acum, pe de o parte, avem în chip firesc o căutare, o dorinţă, dar avem şi sentimenul unei bulversări, al unei încâlceli, al unei încurcări destul de serioase.

Părintele Simeon Kraiopoulos sesizează: „Ce se întâmplă cu creştinul de astăzi? Nu-l mai vezi să aibă bucuria vieţii creştine. Tot timpul să fie vesel“. Or, el este posac, închis în el, prins în gânduri. Confundă trezvia cu autocontrolul, sau pocăinţa cu complexul de vinovăţie. Pocăinţa îşi are sediul în nous, complexul de vinovăţie în logike. Vinovăţia este în spaţiul creat, al moralei, pe când pocăinţa vede dincolo de limitele raţiunii. Cum spune cântarea Bisericii? „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa“. Dacă nu o vezi împodobită, cum să te pocăieşti? În fiecare om în care este pocăinţă a existat un moment de felul acesta, i s-a descoperit în vreun fel. Unuia i s-a descoperit privind cerul, altuia citind o carte, altuia prin cuvântul cuiva, altuia pe drumul Damascului, împotrivindu-se lui Dumnezeu, şi de acolo a ţâşnit pocăinţa.

În acest context, cât de importantă este Tradiţia, cum putem să o păstrăm şi să o perpetuăm?

Tradiţia Bisericii este vederea lui Dumnezeu, comunicarea aceasta a vederii lui Dumnezeu. Ea este esenţială tocmai pentru a avea repere, pentru a nu rătăci drumul în faţa presiunilor făcute de ideologii şi toate câte vin în lumea de astăzi asupra noastră. Cuviosul Pahomie cel Mare a avut o descoperire despre starea timpurilor din urmă, dar ştiţi că, în sămânţă, timpurile din urmă erau prezente şi în vremurile de la începutul Bisericii! Şi a văzut un întuneric adânc în care oamenii orbecăiau. În această beznă se auzeau voci: „Veniţi la mine, eu am adevărul“. Oamenii năvăleau după direcţia în care auzeau vocea, deşi nu vedeau nimic. Dar nici nu porneau bine în direcţia aceea că se auzeau din spate alte voci: „Veniţi la mine, eu am adevărul“. Buimăciţi, se întorceau şi o luau în direcţia aceea. Astfel orbecăiau. În toată zăpăceala aceasta erau totuşi unii care urmau pe cineva care avea o lumină. Şi ei se ţineau unul de altul. Doar ei ajungeau la liman şi ieşeau din întuneric. Aceasta este Tradiţia. În orbecăiala aceasta Cuviosul Pahomie îi vedea şi pe unii din ucenicii lui din mănăstirea unde vieţuia. Erau dezorientaţi şi cu lacrimi îi ruga: „Agaţă-te de omul pe care Dumnezeu l-a pus în faţa ta. Agaţă-te de el“. Vedeţi, e simplu. Important este ca acela care este în frunte să aibă lumina adevărată. Ţinându-te după lumină, nu ai cum să rătăceşti. Eu cred că Dumnezeu dă fiecărui om, în conştiinţa lui, a înţelege de cine să asculte. Pentru că tu nu poţi să impui cuiva, să convingi pe cineva. Eu cred că Dumnezeu care-l caută pe om şi nu-l lasă să rătăcească îi oferă prilejul, pune negreşit în faţa lui un om de care să se agaţe pentru a nu rata drumul. Omul poate rata momentul, din orgoliu, din altceva, şi se poate preface că nu înţelege. Sfântul Ignatie Briancianinov vorbeşte despre fariseii din vremea lui Hristos spunând că se prefăceau că nu-L înţeleg pe Mântuitorul. Ei Îl înţelegeau foarte bine, dar se prefăceau că nu pricep mesajul Lui. Poate că nu toţi Îl văd pe Dumnezeu, nu au vederea luminii necreate. Acel văzător al luminii necreate este omul cu făclia din descoperirea Cuviosului Pahomie. Dar ceilalţi ştiu că acela are făclia, li se dă atâta cunoaştere încât să înţeleagă cine are lumina. Nu trebuie decât să te agăţi de cineva care este în legătură cu acela, sau dacă ai posibilitatea, chiar de purtătorul făcliei.

Care este raportul dintre a spune adevărul şi a judeca pe aproapele? Cum să nu cazi în judecata aproapelui când spui adevărul despre el?

Dacă spui adevărul şi cazi în judecata aproapelui înseamnă că e un adevăr fără milă. Ne spune Sfântul Siluan Athonitul ceva despre lucrul acesta, dacă eşti pus în situaţia de a cântări un fapt, nu să ai tu o pornire pătimaşă, răutăcioasă de a osândi, de a judeca pe cineva, ci pur şi simplu eşti pus să judeci o situaţie în calitate de preot sau duhovnic, sau să ai în subordine nişte oameni, şi trebuie să judeci anumite situaţii. Sfântul Siluan ne spune că dacă vei face o judecată după fapte, o judecată dreaptă, am spune noi, nu vei plăcea lui Dumnezeu. Doar atunci când judecata noastră izvorăşte din milă, din compătimire faţă de aproapele, ea va fi corectă. Nu ştiu dacă trebuie să ne întrebăm cum să facem să spunem adevărul şi totuşi să nu judecăm pe aproapele. Ci atunci când ne surprindem judecând pe aproapele, să ne căim pentru că înseamnă că ne-am îndepărtat de Hristos şi de iubirea Lui. Ele nu sunt despărţite (adevărul, de Hristos şi iubirea Lui).

Mila ar fi deci criteriul obiectivităţii unei judecăţi?

Da. O judecată fără milă nu este plăcută lui Dumnezeu. Să ne cercetăm pe noi înşine, şi aşa ne putem da seama dacă dispoziţia noastră cu care spunem adevărul este una a iubirii sau nu.

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea într-o predică: „Nimeni nu poate trăi fără să păcătuiască. Doar puţini ştiu să se pocăiască astfel încât păcatele lor să fie complet curăţite. Dar există un lucru pe care cei păcătoşi îl pot face. Când nu putem evita păcatul, nu ne putem pocăi cu adevărat, putem purta greutatea păcatului cu răbdare, cu durere“. Cum explicaţi acest cuvânt?

Cred că mitropolitul se referă la faptul că şi pocăinţa nu ţine numai de noi. Noi, de multe ori când citim, când ne preocupăm de lucrurile duhovniceşti, cred că pierdem din vedere lucrul acesta. Şi cu privire la rugăciune: rugăciunea nu este ceva care ţine numai de mine. La fel şi pocăinţa. Ea se desfăşoară între mine şi Cineva, între mine şi Dumnezeu. Nu ţine doar de mine ca să mă pocăiesc. Se poate întâmpla ca tu ca om să ai o înţelegere a faptului că ai greşit, să te apese greşeala ta, dar să nu simţi harul pocăinţei. Harul pocăinţei eliberează, bucură inima. Se poate ca încă să nu fi vrednic de acea bucurie, să trebuiască să te mai chinui puţin. Pentru că şi dacă primeşti harul pocăinţei şi se eliberează inima repede şi uşor, se poate să nu-l preţuieşti. Atunci Dumnezeu te poate lăsa să cauţi îndelung harul pocăinţei. Şi inima îţi rămâne ca ferecată, împietrită, învârtoşată. Suntem în perioada Triodului când se cântă „Uşile pocăinţei deschide-mi mie…“ Un Sfânt Părinte chiar se întreabă: despre ce uşi este vorba? Care sunt uşile închise? Pentru că uşile lui Dumnezeu totdeauna sunt deschise. E vorba, de fapt, de uşile inimii noastre. Inima noastră rămâne ca zăvorâtă, ca închisă. Ai vrea să plângi şi nu poţi să plângi. Ai vrea să te eliberezi de greutatea păcatului tău şi nu se eliberează inima, rămâne ca o povară pe inimă. Nu ţine deci numai de noi ca să ne pocăim. Este o împreună-lucrare cu Dumnezeu în pocăinţa noastră. De aceea, tot într-o exprimare uşor arhaică, în nişte rugăciuni ale Bisericii spunem aşa: „Tu eşti Dumnezeu, Căruia Îţi pare rău de păcatele noastre. Înainte se zicea: «Tu eşti Dumnezeu, Care Te pocăieşti pentru păcatele noastre»“. În pocăinţă, Dumnezeu suferă în noi. Suferă pentru căderea noastră.

Cred că la asta se referă Mitropolitul Antonie. Să avem înţelegerea faptului că am greşit, să simţim povara şi greutatea păcatului, dar încă să nu fi primit harul pocăinţei. Şi atunci îl aştepţi, îl ceri de la Dumnezeu. Iar asta te ajută mai mult să conştientizezi că pocăinţa este o împreună-lucrare. Altfel, noi putem înţelege în termeni moralişti pocăinţa. Am greşit, îmi plătesc datoria, fac nişte metanii, sau cutare lucru şi gata, m-am eliberat de păcat. Or, nu este aşa.

Dar dacă mitropolitul se referă la durerea pe care o trăim atunci când repetăm un păcat?

Este posibil şi acest lucru. În acest caz vorbim despre o pocăinţă nedesăvârşită. Sfântul Siluan Athonitul mărturiseşte în caietele sale despre sine că, ajungând în mănăstire, a fost atacat de gânduri necurate, de gânduri murdare. Şi în neştiinţa şi nepriceperea sa, s-a îndulcit de ele, le-a primit în mintea sa. Şi apoi s-a dus la Spovedanie. Iar duhovnicul i-a spus: „Niciodată să nu le mai primeşti în minte“. Din clipa aceea, timp de 46 de ani, cât a mai trăit în mănăstire, nicicând nu a mai primit gânduri. Ce e de făcut atunci când ai o pocăinţă nedeplină, când repeţi păcatul? Nu-ţi rămâne decât să strigi către Dumnezeu, să aştepţi şi să rabzi nădăjduind ca Dumnezeu într-un sfârşit să te miluiască, să-ţi dea harul, o pocăinţă deplină ca să nu mai repeţi păcatele.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!