Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Inima nu uită niciodată

Inima nu uită niciodată

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Georgian Păunoiu - 05 Aprilie 2015

Au trecut deja 40 de zi­le de când, în rân­duiala Lui tăi­nu­ită, Dumnezeu a che­mat-o pe Mioara Grigore, curmând suferinţa şi chinurile ei de ani de zile. Într-o zi în­so­ri­tă, ca o insulă înconjurată de vre­me mohorâtă şi rece, Mioa­ra a fost însoţită de cei dragi, pre­oţi şi maici de la mănăstire, pri­eteni şi cunoscuţi, dar şi mulţi care n-o văzuseră nicio­da­­tă, ci doar citiseră cartea şi ştiau povestea ei. Chipul său lu­minos şi plin de pace măr­tu­ri­sea fără tăgadă că, aşa este, Dum­nezeu îl cheamă pe om a­tunci când este cât mai pregătit de întâlnirea cu El, de păşirea în Împărăţia în care, vorba Sfân­tului Isaac, „harul va ju­de­ca“. Trupul ei brăzdat de boală a fost lăsat să se odihnească în lun­ca Tărtăşeştilor, ca un bob de grâu ce nu se conservă şi nu se pune la adăpost, ci moare sub glie, ca să rodească şi să fie viu, după cuvântul Domnului. De­şi era o zi din Postul cel Ma­re, duhul era parcă din Săp­tă­mâ­na Luminată, când totul res­­piră a Înviere şi pulsează şi în­sufleţeşte. Timpul nu stă în loc şi apare de-acum gândul că lu­mea se întoarce la ritmul ei, că toţi îşi văd de treabă mai de­par­­te. Cred însă că inima nu ui­­tă niciodată, ci îşi aduce a­min­­te me­reu şi mereu de cea ca­re a în­cru­cişat cândva calea vie­ţii, stâr­nind preţuire, admi­ra­ţie şi o iu­bire ce străbate ce­rul şi se a­ga­ţă de mâna lui Hris­tos.

Sunt oameni care, aflând de Mi­oara, s-au apropiat şi au intrat în viaţa ei, dar au şi primit-o în viaţa lor. Mioara a făcut pâr­tie în sufletele lor, deschi­zând calea gândului bun, a sim­ţirii celuilalt şi a bucuriei do­bândite şi înmulţite prin dra­gos­te. Sunt însă şi oameni care, chiar dacă nu au întâlnit-o direct, i-au citit cartea dintr-o ră­su­flare şi cu sughiţuri de plâns şi au purtat-o în rugăciunea lor de taină, păstrându-i strigătul ca­re-a topit gheţarii din inimi.

Cartea Cancerul, dragostea mea a răscolit adâncul din noi, poa­­te necercetat de mult, rănit şi adesea resemnat, copleşit de mul­­te şi cuprins de tristeţe. Fi­e­­ca­re s-a regăsit cu ciudă în e­zi­tă­rile şi-n amânările Mioarei, dar şi în ţâşnirile ei de fiinţă, re­gru­pându-se şi luptând până la ca­păt. Am avut şansa să în­vă­ţăm de la ea o lecţie „co­lo­sa­lă“ - cum îi plăcea să spună. Am în­ce­put să ne sinchisim de ne­fe­ri­ci­rea noas­tră, preţuind bu­curiile sim­ple ale vieţii: lu­mi­­na zilei, res­piraţia de fiecare cli­pă, fami­lia, duhovnicul şi o­gra­­da Bise­ri­cii.

Am văzut-o pe Mioara ce­rând sfat şi făcând ascultare de bunul său duhovnic, aşa, ca un co­pil ce se lasă purtat în bra­ţe­le părinteşti, simţind că totul va fi bine. De fiecare dată, vor­bind despre duhovnic, Mioara avea simţirea celui care ştie că la fiecare Liturghie şi rugă­ciu­ne, părintele se roagă ca Dum­nezeu să lucreze totul spre mân­­tuire, iar omul să înţelea­gă şi să primească această lu­cra­re.

În ciuda bolii şi a neputin­ţe­lor - îmi amintesc de mirarea ne­încetată a medicilor în faţa com­plicaţiilor şi a formelor ati­pi­ce de boală - gândul mărturi­si­tor al Mioarei a primit multă pu­tere de la Dumnezeu şi, de aici, izbitura puternică în su­fle­­tele celor care au cunoscut-o sau au citit cartea. Răspunsul-ecou cred că a bucurat-o cel mai mult în ultimul an, dându-i zi­le, aşa cum zicea deseori.

Am fost în preajmă înainte de a pleca la Houston, pentru tra­tament, şi am văzut grija ei to­tală pentru ceilalţi, frămân­tân­­du-se şi căutând ce să ia mai de folos pentru cei pe care avea să-i întâlnească acolo: e­chi­pa doc­torului Burzynski şi ro­mâ­nii din parohia ortodoxă. La în­toar­cere, la fel: cu gândul la cei de acasă, nimic pentru si­ne.

Nu poţi să uiţi sfiala ei, cuvi­in­ţa cu care vedea întotdeauna ce­ea ce este bun în om, încercând să pornească de acolo îm­pre­ună. Dorinţa ei nestăvilită de a împărtăşi dragoste acolo un­de ea a slăbit, însă şi darul ales al Mioarei de a şti să pri­meas­că dragostea celorlalţi, fă­cân­du-i să fie astfel mai buni, toa­te s-au adunat cât se poate de firesc, dojenind discret un soi de egoism „duhovnicesc“, pe ca­re uneori îl hrănim, ca o în­chi­dere a cercului dinaintea ini­­milor care aşteaptă...

Cu un soi de inspiraţie - aşa cum îi era felul - Mioara n-a păs­trat nimic pentru ea, ci a lăsat în urmă tot darul inimii şi l-a „risipit“ lui Viorel, soţul său, celor cinci copii şi tuturor celor ca­re au vrut să fie părtaşi la bu­curia şi dragostea ei totdea­u­na împărtăşite, la suferinţa pe ca­re a ajuns să o simtă ca bi­ne­cuvântare.

Mă rog să ne fie dor de Mioa­ra, de poveştile ei ine­dite, de zâmbetul copilăresc, de îm­bră­ţişarea ei plină de viaţă. Să fim iertaţi că n-am înţeles-o tot­deauna şi, poate, n-am ajutat-o deplin. Dum-nezeu să o­dih­­nească sufletul ei bun, iar pe soţ şi pe copii să-i mângâie cum numai El ştie!