Repere şi idei
Inima văzătoare

Inima văzătoare

Carmelia Leonte, 21 Ianuarie 2017

Ne aflăm într-o civilizație a imaginii, ne copleșesc zilnic avalanșe de ima­gini, cărora trebuie să le facem față. Ce putem face pentru a nu fi capturați de iluzia pe care imaginile o creează? Pentru asta, ar trebui să stabilim un lucru simplu: ce înseamnă a vedea? Poate că cea mai elocventă explicație se află în „Micul prinț”, nu întâmplător atât de apreciată, ci pentru că, dincolo de aparenta ei simplitate, transmite niște adevăruri fundamentale:
„– Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă. Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

– Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor, spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.”

Relaţia dintre inimă şi vedere a preocupat gânditorii tuturor timpurilor și este caracteristică tuturor religiilor. Nouă, creştinilor, ne sunt foarte familiare Fericirile din Predica de pe munte, dintre care una este legată de subiectul nostru: „Fericiţi cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Și această inimă este centrul ființei, poarta spirituală spre lumea nouă. În calitate de poartă, lumina circulă prin ea în dublu sens, ca și prin ochi: „Luminătorul trupului tău este ochiul; de este ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei 6, 22). În același spirit, observăm conexiunea dintre privire și binecuvântare: „De acum nu Mă veți mai vedea până când veți zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 23, 39). Deși sunt anunțate și reacții paradoxale, dar la fel de strânse: „Sau este ochiul tău rău pentru că eu sunt bun?” (Matei 20, 15). Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către efeseni, vorbeşte de „ochii inimii voastre”. El introduce ecuația privire-oglindă, cu aluzie la circularitatea ei: „Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18). Sfântul Ioan Scărarul descrie Ochiul Inimii ca pe singurul capabil să vadă „Soarele Inteligenţei” şi atunci contemplativul se vede pe sine luminos. În cea de a șaptea treaptă a scării duhovnicești, el spune: „Fericit este monahul care poate să privească atent, cu ochii sufletului, puterile inteligibile (îngerii); cu adevărat fără păcat, pururea amintindu-și de moarte și de greșelile sale, el va vărsa lacrimi prin ochii cei simțiți (ochii trupului) și își va spăla obrazul cu apele cele vii. Iar pentru mine este de la sine înțeles că spre a ajunge în starea cea dintâi, trebuie să treci prin cea de a doua”.

Frithjof Schuon, în studiul care poartă titlul „Ochiul Inimii”, descrie legătura dintre ochi, inimă şi soare, atât de semnificativă, încât cele trei elemente ajung să fie considerate sinonime. Observă că senzaţia cea mai importantă, cea mai explicită în mod intelectual este cea a luminii, de unde şi frecventa comparaţie dintre lumină şi cunoaştere, care pune în valoare capacitatea de a vedea. „Transpunerea simbolică a actului vizual pe planul intelectual oferă o ­imagine foarte expresivă a identificării prin cunoaştere: în acest proces trebuie într-adevăr a vedea ceea ce este şi a fi ceea ce se vede sau cunoaşte; obiectul este Dumnezeu în cele două cazuri, cu diferenţa că El apare concret în primul caz şi abstract în al doilea. Însă simbolismul vederii este universal şi se aplică deopotrivă macrocosmosului şi tuturor gradelor acestuia: lumea este o vedere indefinit diferenţiată, al cărei obiect este în ultimă analiză Prototipul divin a tot ceea ce există, şi invers, Dumnezeu este Ochiul care vede lumea şi care, fiind activ acolo unde creatura este pasivă, creează lumea prin vederea sa, care este act şi nu pasivitate; ochiul devine astfel centrul metafizic al lumii căreia îi este în acelaşi timp soarele şi inima” (Frithjof Schuon, „Ochiul Inimii”, traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, Editura Herald, 2008, p. 15).

La om, Ochiul Inimii, cel care vede adevărul şi se vede pe sine, este în mijlocul frunţii (fiind identificat în mod evident cu intelectul), numai că, din cauza obnubilării spirituale, s-a închis, aşa cum în tradiţia islamică se închide câte un ochi de pe trupul Îngerului Morţii, de fiecare dată când pe pământ cineva moare.

Simbolistica ochiului în dialog cu moartea deschide aria de semnificaţii sumbre atât de prezente în mitologie, literatură şi artă. Ba chiar și în unele interpretări religioase. Sunt forme de expresie umană care captează latura întunecată a adevărului pentru a o arunca în lume, cu scopul de a depăși starea de iluzie, fâcând lumea mai puternică. Prin distorsiunea dintre bine şi rău, realitatea capătă o tensiune maximă ce catapultează vederea lucrurilor pe o treaptă superioară. În acest context apare interdicţia, ca formă de protecţie, de a privi în ochi personajul negativ. Gorgonele, fiicele zeului Forcis, prefăceau în stană de piatră pe orice privitor. Meduza, singura muritoare dintre ele, a fost ucisă de Perseu. Dar, pentru proliferarea răului, chipul ei înspăimântător a fost reprodus de zeiţa Atena pe scutul ei. Şi totuşi, din sângele blestemat al Meduzei s-a născut Pegas înaripatul.

Oare să mai pomenim aici de Oedip? De ce și-ar fi scos ochii, dacă nu pentru a-și pedepsi inima?

În spațiul familiar nouă, cel creștin, întâlnim mucenițe care și-au scos ochii pentru Hristos! Atunci când un tânăr frumos și bogat s-a îndrăgostit de o călugăriță, ea l-a întrebat: „Ce-ți place la mine cel mai mult?” Tânărul a răspuns: „Îmi plac ochii tăi”. Și mucenița imediat i-a scos cu o suveică (v. „Nestemate duhovnicești”, vol. I, Ed. Cristimpuri, 2010).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!