An omagial
Virgil Maxim la 15, 19 și 42 de ani, imediat după eliberarea din 1964

Instantanee de la Târgșor, închisoarea minorilor

Ciprian Voicilă, 09 Aprilie 2017

După 1948, tinerii anticomuniști transferați la închisoarea Târgșor au fost aduși aici pentru a fi reeducați. Identitatea lor creștină și naționalistă trebuia pur și simplu sfâșiată, iar în locul ei trebuia creată una internaționalistă, profund atee, orientată axiologic spre bunurile pământești și spre mersul determinist al istoriei. Reeducarea la Târgșor a cunoscut două etape majore: între 1948 și 1950, regimul aplicat tinerilor deținuți a fost unul relativ blând. La sfârșitul verii lui ´50, comuniștii schimbă tactica: încep să aplice sistematic teroarea.

Închisoarea Târgșorul Nou este situată în proximitatea Ploieștiului, la circa 15-20 kilometri de acesta, pe drumul către Târ­goviște. Puțini dintre noi știu că aici a funcționat, între anii 1948 și 1951, închisoarea dedicată copiilor și adolescenților care au fost considerați inavuabili atât de regimul antonescian, cât mai ales de dictatura comunistă, instaurată după 1945 în România.

Unul dintre cei care au trecut prin „experimentul Târgșor” și care și-a consemnat trăirile din acei ani, Gheorghe Andreica, considera că numărul tinerilor întemnițați aici s-a ridicat la 400-500. Dintre ei, scrie el, cel puțin 85% erau membri ai Frățiilor de cruce (organizații legionare de tineret). Ceilalți proveneau din alte organizații naționaliste sau erau frontieriști. Vârstele lor variau între 16 și 20 de ani.
Drumul în lanțuri de la Ploiești la Târgșor

Sosise ziua de 5 noiembrie 1948. Directorii de întreprinderi, sub atenta supraveghere a reprezentanților PCR și a Securității, exersau asiduu pentru parada din 7 noiembrie 1948, dată la care statele comuniste serbau „marea victorie” a bolșe­vicilor din sângerosul an 1917. În fața închisorii Ploiești s-a format o coloană în care intrau funcționari, muncitori și elevi-de­ținuți care trebuiau transferați la Târgșor. Imaginea unor copii și adolescenți măr­șăluind în lanțuri ar fi putut stârni oprobriul privitorilor. De aceea a fost înscenată această paradă lugubră demnă de a completa panoplia Capriciilor lui Goya.

Gheorghe Andreica descrie acest moment tragic, absurd și inuman: „În primele rânduri ale coloanei de deținuți călcau elevii arestați încă din anul 1941-1942 de regimul generalului Ion Antonescu. Aceștia aveau fețele puțin mai maturizate, dar palide de atâta întuneric de celulă și descărnate de atâta foame îndurată. (…) Sinistru zornăiau lanțurile târâte pe pietrișul sau asfaltul străzilor. Celor care se aflau ocazional pe trotuare, acest spectacol le-a imprimat păstrarea unei tăceri absolute… După rândurile celor înlănțuiți urmau adolescenții ale căror fețe încă nu fuseseră atinse de tăișul briciului. Aceștia erau din promoția anului 1948 (…) Pășeau gârboviți sub povara bagajelor proprii…”

Primii elevi-deținuți - în număr de șase - ajung de la Jilava în închisoarea Târgșor în luna iunie a anului 1948. Regimul comunist îi arestase fiindcă erau membrii unei organizații anticomuniste care activase în Buzău. Aceștia, sub directa supraveghere a directorului închisorii, Spirea Dumitrescu, și a directorului adjunct Vasilache sunt nevoiți să participe la ședințe de reeducare. În cadrul lor, fiecare dintre ei trebuia să prezinte câte un capitol din literatura marxist-leninistă. Urmau diverse dezbateri pe marginea textelor, însă tinerii nu aveau voie să adopte o atitudine critică față de doctrina marxist-leninistă, altfel ar fi fost pedepsiți.

Reeducarea prin lectură. În locul referatului marxist, comentariu la capitolul 13 al Epistolei către Romani

În luna august a anului 1948, de la Aiud este adus la Târgșor Virgil Maxim împreună cu un al doilea lot de tineri deținuți. Acesta fusese condamnat încă din 1941 la 25 de ani de muncă silnică. Virgil Maxim devenise, deja, un reper pentru tinerii anti­comuniști. Ce a contribuit la recunoașterea sa? În primul rând, atitudinea creștină pe care a adoptat-o în grelele încercări prin care a fost nevoit să străbată. Unul dintre cronicarii „experimentului Târgșor”, Victor Roșca, definea acest „stil de viață” - care a fost repede adoptat de toți cei care l-au cunoscut - prin două trăsături marcante: trăirea conformă cu poruncile evanghelice și spiritul de sacrificiu, renunțarea constantă la sine în favoarea aproapelui. În acest sens, Victor Roșca scrie: „Se renunța la haină, la bucățica de pâine sau la medicament în beneficiul unui bolnav sau al celui care, la un moment dat, s-ar fi aflat într-o situație dificilă”.

Dorind să îl compromită în fața tinerilor care se raportau la el ca la un reper, directorul adjunct al închisorii i-a cerut imperios lui Maxim să citească un referat în cadrul ședințelor de reeducare de la Târgșor. Ceea ce s-a vrut a fi o compromitere iremediabilă a lui s-a transformat, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, într-un act memorabil de mărturisire creștină. În fața reprezentanților admi­nistrației închisorii și adoles­cenților anticomuniști, Virgil Maxim a rostit pe de rost capitolul XIII din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, punând în lumină conflictul ireconciliabil dintre iubirea creștină și ura cultivată de sistemul comunist prin ideologia luptei de clasă.

Întreaga audiență amu­țise: tinerii înghețaseră de teamă. Conducerea închisorii rămăsese înmărmurită de stupoare: cum s-a putut întâmpla ca un deținut politic să interpreteze un text din Noul Testament, scriere cu desă­vârșire interzisă în închisorile comuniste? Actul de curaj al lui Virgil Maxim a dus la sistarea orelor de reeducare prin lectură. Despre Virgil Maxim, Gheorghe Andreica mărturisește: „Acest tânăr era atât de pur, încât noi, ceilalți tineri, îi pronunțam numele cu o adevărată pioșenie, considerându-l sfântul acestei închisori”.

„Candela vie”, lanțul rugăciunii neîntrerupte

În ultima etapă a reeducării de la Târgșor, 44 de tineri care refuzaseră cu obstinație reeducarea în spirit marxist-leninist au fost izolați. Virgil Maxim le propune fraților săi mai mici de suferință să practice „candela vie”. În regim de exterminare - fără dreptul de a întreține corespondență cu familia, lipsiți de dreptul de a primi alimente, interzicându-li-se plimbarea zilnică în curtea interioară a închisorii - minorii și adolescenții își pun speranța ultimă în ajutorul dumnezeiesc: noapte de noapte, de când se dădea stingerea până la trezire, formează, unul câte unul, un lanț continuu de rugăciune.

Pentru a le înfrânge voința tinerească, comuniștii au făcut uz de întregul instrumentar al dezumanizării: teroarea fizică și psihică, înfometarea, expunerea la frig. Tinerii trebuiau com­promiși cu orice preț, în așa fel încât să dispară categoriile de călău - victimă, ființă morală - „turnător” imoral, slujitor al binelui - unealtă decăzută a celui rău. Promiscuitatea morală trebuia generalizată printr-o politică pe care unul dintre supra­viețuitorii regimului draconic de la Târgșor, Victor Roșca, o de­scrie astfel: „În anchete eram torturați și aduși în situații-limită ca să-i denunțăm pe frații de luptă; în temniță eram înfometați și ținuți în condiții de exterminare pentru că refuzam colaborarea cu Securitatea”.

Ucis la 18 ani prin neacordarea tratamentului pentru TBC

Umanitarismul clamat de regimul comunist nu a împiedicat administrația închisorii Târgșor, din acele vremuri sumbre, să îl lase pur și simplu să moară cu zile pe elevul Ioan Băncescu. Arestat în 1947, pe când avea 15 ani, ulterior a fost închis la Jilava, Aiud și Târgșor și supus unui regim de exterminare prin înfometare și frig. Bolnav de TBC pulmonar, viața lui Ioan Băncescu va fi curmată la numai 18 ani: la Târgșor, directorul închisorii ignorase sistematic cererile prin care el solicita o medicamentație adecvată bolii.

Trei ani a durat tentativa de a-i reeduca pe adolescenții întem­nițați la Târgșor, operațiune supervizată de generalul Gheorghe Pintilie și de adjunctul său, Alexandru Nicolschi. După încheierea celor trei ani, zbirii decid transferarea elevilor refractari la colonia de muncă Peninsula și la închisoarea Gherla. Procesul reeducării trebuia continuat prin supunerea epuizantă la muncă forțată.

După ieșirea din temniță, mulți dintre supraviețuitorii Târg­șo­rului vor găsi în propria ființă resursele necesare să reînnoade firul frânt al biografiei lor, devenind profesioniști exemplari, fiecare în domeniul său. De pildă, Alexandru Pantea, plecat de curând dintre noi spre Lumina cea neînserată a Domnului, după trei ani petrecuți la Târgșor (între 1948 și 1951) parcurge pas cu pas treptele ierarhiei sale profesionale, de la încadrarea de muncitor necalificat la aceea de miner și, în cele din urmă, de doctor inginer.

An de an, supraviețuitorii „experimentului Târgșor” revin la închisoarea unde au stat pentru a rememora anii adolescenței lor schimonosite de teroarea roșie. Au fost ani în care și-au definit personalitatea, situându-se perseverent de partea binelui. Alegând constant binele, au devenit, la rândul lor, apostoli ai dragostei, credinței și nădejdii într-o lume acaparată de ură, ateism și disperare.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!