Patristica
Interpretul discernământului

Interpretul discernământului

Dragoşmihail Olteanu, 25 Februarie 2010

Sfântul Simeon Metafrastul are un aport deosebit în domeniul hagiografiei, prin faptul că a propus o înnoire stilistică a Vieţilor de sfinţi, parafrazând textele anterioare. El a dat vechilor istorisiri o stilizare retorică, destinată lecturilor liturgice. Contribuţia lui este una de ordin literar. Parafraza în 150 de capete la cele 50 de cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul îl are ca autor pe Sfântul Simeon. Acesta reia anumite fraze ale Sfântului Macarie pentru a le prescurta şi simplifică unele construcţii lingvistice mai complicate.

Demnitar la curtea împărătească din Constantinopol şi cunoscut hagiograf, Sfântul Simeon Logofătul şi Magistrul, numit şi Metafrastul, şi-a desfăşurat activitatea începând cu a doua jumătate a secolului al X-lea. Se presupune că a murit spre sfârşitul secolului. S-a născut într-o familie bogată şi nobilă din Constantinopol, ceea ce i-a permis să studieze ştiinţele vremii, conducând mai târziu, la nivel înalt, afacerile Imperiului Bizantin, într-o epocă de mare înflorire. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, Marcu Efesenul afirmă că, în ultima parte a vieţii, Simeon a intrat în monahism, practică întâlnită şi în rândul împăraţilor şi împărăteselor din acea perioadă. Ca monah, Sfântul Simeon Metafrastul a dus o viaţă ascetică exemplară, caracterizată prin smerenie şi pocăinţă, acestea fiind principalele teme ale cuvântărilor sale. Mihail Psellos şi Marcu Efesenul îl considerau sfânt, acesta din urmă alcătuind şi o slujbă de prăznuire. Sfântul Simeon a intrat mai târziu în Sinaxar, fiind prăznuit iniţial pe 28, apoi pe 8 noiembrie.

Problema paternităţii scrierilor sale

Deşi îi sunt atribuite multe scrieri, încă nu s-a stabilit dacă toate sunt sau nu autentice. Dintre scrierile care stau sub semnul întrebării amintim o cronică, o colecţie de canoane, dar şi poeziile cu teme laice sau imnurile bisericeşti (tropare, stihiri, canoane sau sinaxare). Sfântului Simeon îi sunt atribuite în mod obişnuit trei compilaţii: extrase din Sfântul Vasile cel Mare, o compilaţie din Sfântul Ioan Gură de Aur şi alta din Sfântul Macarie Egipteanul, publicată în Filocalia greacă şi tradusă în volumul V al Filocaliei româneşti. În mod incontestabil, este considerat autorul Menologiului, adică al Vieţilor Sfinţilor. Această operă justifică pe de o parte renumele literar şi aureola de sfânt a lui Simeon Metafrastul, iar pe de altă parte admiraţia fără limite de care s-a bucurat de-a lungul secolelor în Bizanţ. Şi-a pus amprenta în domeniul hagiografiei, dând vechilor istorisiri o stilizare retorică, destinată lecturilor liturgice. Contribuţia lui este una de ordin literar. Opera sa a avut o mare influenţă de-a lungul timpului.

Parafraza în 150 de capete a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul

Epistola cea mare şi Omiliile duhovniceşti ale Sfântului Macarie Egipteanul au creat în jurul lor, de-a lungul timpului, mai multe dispute. Versiunea arabă a acestei opere este pusă pe seama unui oarecare Simeon. Aceasta fiindcă probabil Simeon Metafrastul sau altul mai vechi decat el a extras diferite pasaje din opera lui Macarie. Numele lui a fost asociat apoi cu cel al lui Macarie, făcându-se o confuzie între ei. De aceea, în traducerea arabă, întreaga operă a fost atribuită lui Simeon. În urma unei comparaţii între cele două texte, se observă faptul că Sfântul Simeon prescurtează frazele din Epistolă şi simplifică construcţiile mai complicate şi mai retorice pentru a le face mai concentrate şi mai uşor de înţeles. De aceea, mulţi termeni arhaici au fost înlocuiţi cu termeni mai noi şi mai obişnuiţi. El redă cu fidelitate textul extras din Epistolă, fără să adauge vreo idee personală. Faptul că multe cuvinte au fost schimbate dovedeşte că autorul a trăit câteva secole mai târziu decât Sfântul Macarie. Părintele Dumitru Stăniloae remarcă folosirea persoanei a III-a atunci când autorul vorbeşte despre monahi, ceea ce înseamnă că Parafraza a scris-o nu în calitate de învăţător al monahilor, ci retras de obşte. Acest fapt întăreşte ideea că autorul ar fi chiar Simeon Metafrastul, scriitor, şi nu conducător al vreunei obşti monahale (Filocalia, vol. V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 258).

„Iubitorul de virtute trebuie să se îngrijească mult de discernământ“

Discernământul este virtutea deosebirii între bine şi rău, condiţie esenţială în vederea înaintării în viaţa duhovnicească. Numai cel care a ajuns la un asemenea stadiu al vieţii duhovniceşti este capabil să respingă uneltirile diavolului. În continuare, Sfântul Simeon vorbeşte despre „paza sigură“ care ne ajută să ne ferim în orice moment de înşelăciunea celui rău. „Iubitorul de virtute trebuie să se îngrijească mult de discernământ, ca să cunoască deosebirea între bine şi rău, şi ca să probeze şi să descopere uneltirile felurite ale celui rău, care înşală de obicei pe mulţi prin năluciri ce par bine întemeiate. Dar paza sigură este oricui de folos. Precum cel ce vrea să aibă o probă despre neprihănirea soţiei sale vine noaptea la ea ca un străin şi, dacă o vede că-l respinge, mai degrabă se bucură că nu se poate apropia şi e fericit de această pază a ei, aşa şi noi, dacă ne vom păzi cu grijă de cercetările duhurilor şi le vom respinge chiar pe cele cereşti pentru cele ce nu sunt cereşti, le vom pricinui mai degrabă bucurie şi ne vor ajuta să ne împărtăşim de şi mai mult har şi ne vom umple de bucurie duhovnicească, dând mărturie chiar din această pricină despre dragostea noastră către Dumnezeu. Deci să nu te predai cu cuget uşor îndrumărilor duhurilor ce vin la tine, chiar dacă sunt înşişi Îngerii cereşti, ci rămâi greoi, probând cu cea mai mare grijă acestea“ (p. 286). Pentru Sfântul Simeon Metafrastul, darul deosebirii duhurilor ţine de aşa-numita „simţire înţelegătoare“, însuşire proprie sufletului, care îl ajută pe om să facă distincţie între ceea ce este de la Dumnezeu şi ceea ce este de la diavol. „Dar şi sufletul însuşi, dacă s-a înrădăcinat în el puterea de discernământ, îndată îi sunt vădite semnele deosebirii, printr-o simţire înţelegătoare. Căci precum oţetul şi vinul la vedere sunt una, dar prin simţul gustului gâtlejul deosebeşte ce este al fiecăruia, aşa şi sufletul, prin simţirea şi lucrarea înţelegătoare, poate judeca şi hotărî care sunt darurile Duhului şi care nălucirile celui potrivnic“ (p. 287).

„Cei mai mulţi oameni vor să dobândească Împărăţia fără osteneli şi sudori“

Dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu presupune un efort ascetic susţinut. Credinţa, răbdarea, luarea-aminte sau dreapta socoteală sunt condiţii esenţiale şi indispensabile acestui demers, iar neglijarea lor ne plasează în afara unei vieţi duhovniceşti autentice. „Sunt puţini, desigur, cei ce au dobândit dragostea desăvârşită către Dumnezeu şi nu mai pun nici un preţ pe plăcerile şi pe poftele lumii, iar ispitele celui rău le poartă cu îndelungă-răbdare. Dar din pricina aceasta nu trebuie să deznădăjduim, nici să nu uităm de nadejdea cea bună. Căci chiar dacă sunt multe corabiile sparte de valuri, dar sunt fară îndoială şi de acelea care, străbătând valurile, ajung la liman. Dar pentru aceasta avem trebuinţă de multa credinţă, răbdare, luare-aminte şi lupte. Pe lângă aceasta, de foame şi de sete după bine, cu multă înţelegere şi dreaptă socoteală. Apoi şi de agerime şi de îndrăznire în cerere“ (p. 294). Numai trecând prin încercările şi pătimirile acestei vieţi ne vom putea face părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfântul Simeon întăreşte această idee prin diferite texte scripturistice. „Socoteşte că slava şi bucuria de bunătăţile cereşti sunt ascunse în necazuri, în pătimiri, în răbdare şi credinţă. Căci şi grâul aruncat în pământ sau arborele sădit e de trebuinţă, aşa-zicând, să cadă în putreziciune şi necinste, şi apoi să primească podoaba veşmântului şi rodul înmulţit. Căci de nu va trece prin această putreziciune şi prin acele necinstiri, nu va îmbrăca acea podoabă de pe urma şi frumuseţea înfăţişării. Aşa socoteşte şi Apostolul care zice: Prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte XIV, 21). Iar Domnul zice: Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca XXI, 19); sau, iarăşi: În lume necazuri veţi avea (Ioan XIV, 39)“ (p. 294). Aşadar, viaţa ascetică implică un efort continuu al omului care, prin credinţă, răbdare, luare-aminte şi mai ales prin discernământ, răspunde pozitiv chemării lui Dumnezeu, dobândind Împărăţia Cerurilor.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!