Lumina literară şi artistică
Interviu: „Orice ierarhie literară este discutabilă”

Interviu: „Orice ierarhie literară este discutabilă”

12 Iulie 2015

Octavian Soviany este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români.

Profesor de limba și literatura română, autor de poezie, romane, teatru, eseuri, cronică literară și traduceri, onorat cu multe și meritate distincții literare, Octavian Soviany este și un admirator al textelor filocalice. A acceptat să ne vorbească despre dezinteresul față de cultură al elevilor de azi, despre ierarhiile literare și poezia religioasă actuale, dar și despre întâlnirea memorabilă avută cu părintele Dumitru Stăniloae.

Există părerea că manualele de limba română îndepărtează elevii de literatură. Sunteți de aceeași părere?

Da, numai că manualele sunt concepute după anumite programe, acestea sunt de vină, de fapt, care sunt prost și simplist concepute. Înainte de 1989 se învăţa mult mai mult şi mai temeinic, dar de când cu sistemul de învățământ Bologna, am impresia că intenţionat se dorește ca elevii să aibă cunoştinţe cât mai puține, pentru că astfel de oameni sunt mai uşor de manipulat. Iar în liceu cel puţin, toată activitatea din învăţământ, la limba română - situație pe care o cunosc bine -, este orientată spre absolvirea cu bine a examenului de bacalaureat, la care se dau trei tipuri de subiecte destul de lejere și care nu necesită cine știe ce lecturi sau creativitate. Dacă pe vremea când eram eu elev numai din Sadoveanu trebuia să citim cinci cărţi, acum elevii de liceu nu mai au de citit pe parcursul întregului liceu decât vreo cinci romane: îIon”, „Ultima noapte de dragoste...”, „Enigma Otiliei”, Maitreyi”, „Moromeţii” şi cam atât. Acum, elevilor nu li se mai pot da nici măcar teme pentru acasă, pentru că fie nu le fac, fie le copiază de pe internet. Şi a apărut un dezinteres total faţă de tot ce înseamnă cultură. Eu îi mai întreb: Mergeţi la teatru? Ce filme aţi mai văzut? Îmi răspund că se uită la televizor... Cunosc cazul unei profesoare care, atunci când a început proiectul „Şcoala altfel”, a făcut un efort şi le-a cumpărat elevilor ei bilete la piesa „Livada de vişini”, de Cehov, iar elevii s-au bosumflat: „Vai, doamnă, dar mai bine mergeam la un concert”...

Vedeţi vreo ieşire din situaţia aceasta?

Nu văd nici o ieşire. M-am iluzionat o vreme că va exista o ieşire, că vor veni nişte oameni mai deştepţi la minister care își vor da seama cum stau lucrurile, dar așa este peste tot acolo unde funcționează sistemul Bologna. Într-una din ieşirele mele culturale, a trebuit să-i explic eu unei domnişoare din Graz cine este Trakl, pentru că ea nu știa... Acum mai bine de zece ani, am fost la un schimb de experienţă în Austria și am asistat la o oră de literatură germană la clasa a unsprezecea. Se lucra la nivelul la care se lucra atunci în România la clasa a şasea. A venit profesoara, le-a spus copiilor câteva cuvinte despre scriitorul pe care îl studiau, s-a citit textul, elevii au reprodus cu cuvintele lor conținutul, iar la finalul orei, pentru că textul se referea la zbor, un elev a citit ceva despre deltaplane, acesta fiind considerat momentul de creativitate. Foarte trist...

Cum pot fi canalizați spre lecturi valoroase puținii elevi interesați?

Chiar dacă nivelul general este scăzut, mai există doi-trei elevi interesați de citit, ba unii mai și scriu literatură. Iar cine este interesat întreabă profesorul ce anume să citească. Aveam chiar o elevă care atunci când auzea că vorbesc despre o carte, chiar dacă nu se studia la şcoală, a doua zi avea cartea respectivă pe bancă.

Cine v-a deschis gustul spre citit, spre scris?

Mie mi s-a citit mult când eram foarte mic. Părinţii mei nu erau prea şcoliţi, tatăl meu era electrician, mama era croitoreasă, dar mama citea. Şi nu citea numai lucruri fără valoare. De exemplu, citea „Anna Karenina”, „Maitreyi”, romane de Camil Petrescu. Mi se citeau basme de Petre Ispirescu, Andersen, Fraţii Grimm. Și am devenit oarecum dependent de citit, dacă nu mi se citea, începeam să urlu. Și, probabil pentru că exista această dependenţă de citit, m-am apucat să scriu şi eu pe la cinci ani. Ştiam doar literele de tipar, îmi luasem un caiet gros, în care făceam mai întâi nişte desene şi apoi scriam sub fiecare desen ceva ce credeam eu că s-ar fi potrivit cu el. Un fel de poveste. Ei, şi am scris eu poveştile astea, uneori cu intermitențe - pentru că scrisul nu era principala mea preocupare la vârsta aceea - până prin clasa a treia, când nu m-am mai dus o vreme la școală, fiind bolnav. Am zis, ce-aș putea face? Și am scris patru poezii despre cele patru anotimpuri, în maniera Alecsandri, Bolintineanu, dar mult mai proaste, desigur... Apoi, începând de prin clasa a IX-a, am început să citesc serios, să văd care este povestea cu poezia. Şi am început să scriu și eu, astfel că în clasa a IX-a eram minulescian, în clasa a X-a sorescian, într-a XI-a suprarealist, iar în clasa a XII-a cred că am început să mă apropii cât de cât de formula baladescă din primele mele volume. Am avut şi nişte profesori foarte buni de limba română, am fost apropiat de un poet braşovean, din păcate prea puţin cunoscut, Darie Magheru, de la care am învățat foarte multe despre poezie, şi aşa au început să se lege lucrurile. A fost apoi Clujul cu Echinoxul. Şi încet-încet, spre 40 de ani, am descoperit că știu să scriu și să am încredere. N-am fost deloc un talent precoce.

Până la urmă aţi ajuns să scrieţi și să excelați în aproape toate genurile. Este ceva ce n-ați încercat?

Nu am scris niciodată povestire.

Dar, de obicei, la roman se ajunge prin povestire.

Am scris o dată un fel de povestire, dar nu am publicat-o, nu mi-a plăcut. Când am început să scriu primul meu roman, „Arhivele de la Monte Negro”, nu ştiam că este roman. La primele 4-5 pagini credeam că scriu un poem în proză, mi-a plăcut foarte mult ce scrisesem, mă umflam în pene şi am zis să-i dau un telefon Norei Iuga să îi citesc. Şi i-am citit, iar ea a zis: Măi băiatule, ţie îţi iese un roman. Până la ultimele pagini, însă, eu nu eram convins că va ieşi...

Faptul că aţi scris şi critică literară v-a ajutat sau v-a încurcat în relaţiile cu ceilalţi scriitori?

Relaţia cu ceilalţi scriitori e mai dificilă când ești critic, este puţin deformată. Când ţineam cronică regulată în „Contemporanul” și mai apoi în „Luceafărul”, primeam grămezi de cărţi, după care începeau telefoanele, veneau insistențele să scriu despre acele cărți. Astăzi nu mai scriu critică decât foarte rar.

S-au scris destule istorii ale literaturii române. Ce părere aveți despre ele?

Gusturile se schimbă, orice ierarhie literară este discutabilă, subiectivă. De exemplu, mie acum Lucian Blaga nu-mi mai spune nimic, iar în liceu citeam Blaga cu frenezie. Acum îmi par mai interesanți Geo Bogza, avangardiștii, Fundoianu, care nu sunt receptați azi atât cât ar trebui. Avem aşa un fel de canon literar de pe vremea lui Călinescu şi Lovinescu, care se schimbă foarte greu. Cred că sunt autori subapreciaţi şi alţii supraapreciaţi.

Credeţi că timpul va face dreptate în cazul lor?

Da, timpul de obicei face dreptate mai ales în astfel de cazuri.

N-aţi fost tentat să scrieţi chiar dumneavoastră o istorie a literaturii române?

Poate că în tinereţe am fost tentat. Dar când am văzut Istoria... lui Nicolae Manolescu mi-am dat seama că este imposibil să faci așa ceva de unul singur. În alte țări nimeni nu se mai angajează la o astfel de lucrare, pentru că este fizic imposibil să citești atâtea cărți. Practic, ar trebui să citești tot de la „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung...” până azi. Ca să faci așa ceva trebuie să fii un geniu, și trebuie să recunoaștem că George Călinescu avea geniu. În același timp, să ne gândim că Nicolae Manolescu a avut de citit de cinci ori mai mult decât el! Sigur, Istoria lui Manolescu rămâne o lucrare interesantă, dar arată și limitele la care s-a ajuns.

Cu critica noastră s-a întâmplat ceva foarte ciudat după 1989. Înainte avea multă autoritate. Erau critici precum Manolescu, Simion, Marin Mincu şi alţii care aveau un cuvânt foarte greu. Ce spuneau ei era sfânt, cititorii se orientau după ei. Nici un critic la ora actuală nu se mai bucură de aceeaşi autoritate ca atunci, iar critica tinde să se transforme într-un fel de promovare. De altfel, criticii literari adevăraţi din Franţa nu scriau despre autori din timpul lor, se opreau undeva pe la avangardă, cel mult pe la noul roman francez.

Cum ar trebui să se orienteze atunci cititorii?

Dacă nu au cunoştinţe în domeniu, iar cu şcoala pe care o avem acum nu ştiu cum le-ar mai putea dobândi, pur şi simplu e greu să-şi aleagă cărţile. Când un cititor intră într-o librărie şi vede acolo o grămadă de romane americane, cu titluri și coperte ispititoare, nu se mai uită după autorii români pentru că nu știe dacă sunt buni sau nu. Iar la poezie stăm și mai prost. Probabil mai există la noi câteva mii de cititori de poezie, dar s-ar putea să ajungem în faza când poeţii se vor citi doar între ei.

Ce schimbare importantă, dacă există una, s-a produs în literatura noastră după 1989?

Nu ştiu dacă s-a produs ceva spectaculos. Au apărut autori buni, dar nu au trecut dincolo de ceea ce făcuseră înaintea lor optzeciştii. Sunt încă în remorca lor. Au avut libertatea de exprimare, au putut folosi orice cuvânt, asta a fost o tentație foarte mare. Un moment interesant a fost apariția Fracturilor, atunci a fost ceva. Îmi pare rău că Marius Ianuş a renunţat la poezia pe care o scria atunci. Ce scrie acum este sub acel nivel. E şi greu să scrii poezie religioasă convingătoare.

Ce părere aveți despre poezia religioasă actuală?

Poezia religioasă care se scrie în zilele noastre, atâta câtă se mai scrie, nu se ridică la valoarea poeziei de altădată. Scriu Florin Caragiu, părintele Ioan Pintea şi încă doi-trei poeți buni. Dar e greu să scrii poezie religioasă bună, aşa cum e greu să scrii poezie patriotică. Până şi Nichifor Crainic mai cădea uneori în teologie versificată.

În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Destul de ciudată. Sunt un om care crede în Dumnezeu. Dar în acelaşi timp sunt şi cam păcătos și nu ştiu cât o să mă mai rabde Dumnezeu aşa. Din când în când îmi trage câte un bobârnac... Mi se pare o tâmpenie să fii ateu. Este ca şi cum ai spune că lumea a apărut de la sine.

Cum aţi ajuns să citiţi Filocalia?

Eu am citit multă filosofie în prima tinerețe, căutând – hai să fiu patetic – răspuns la marile întrebări. Și mi-am dat seama că filosofia nu te poate duce decât într-o fundătură. Un prieten de-al meu, care era ceva mai avansat pe calea credinţei, mi-a adus cândva un volum din Filocalia pe care l-am citit. Şi i-am mai cerut. Apoi am intrat în contact cu cărţile părintelui Dumitru Stăniloae. L-am cunoscut pe părintele Stăniloae, împreună cu un prieten care a insistat prin diverse cunoștințe să fim primiți amândoi acasă la părintele. Și ne-a primit. Locuia într-o căsuţă extrem de modestă, era bătrân, bolnav, era aproape de moarte. A vorbit cu noi trei ore, ne-a plimbat prin toată filosofia existențialistă și ne-a povestit ceva și despre Emil Cioran. La un moment dat, părintele era la Paris, i-a făcut o vizită lui Cioran și au vorbit împreună: părintele le spunea pe-ale lui, Cioran le spunea pe-ale lui, nu se contraziceau. Și la un moment dat, a sunat la ușă un tânăr cu ultima carte a lui Cioran, solicitându-i un autograf, el i-a scris ceva repede pe carte și i-a spus în franțuzește, crezând poate că părintele nu-l înțelege: pleacă repede până nu află părintele ce ți-am scris... Nu se știe ce anume scrisese. La sfârșitul întâlnirii noastre, am fost foarte bucuros de faptul că am primit o binecuvântare de la părintele Stăniloae. Și iarăși m-a mai impresionat întâlnirea cu părintele Constantin Galeriu, pe care nu l-am văzut decât o singură dată, când a venit la școală să le vorbească elevilor. (Interviu realizat de Daniela Șontică)

Strălucirea mai multor genuri

S-a născut la 23 aprilie 1954 la Braşov. Studii: Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie (1975-1979). Este doctor în filologie al Universităţii Bucureşti (2008); profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional îMihai Eminescu“ – Bucureşti. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1995. Cărţi publicate: Poezie: „Ucenicia bătrânului alchimist”, Dacia, 1983. „Cântecele desăvârşirii interioare”, Albatros, 1994; „Turnul lui Casanova”, Pontica, 1996; „Provincia pedagogică”, Cartea Românească, 1996; „Textele de la Montsalvat”, Axa, 1997; „Cartea lui Benedict”, Vinea, 2002; „Alte poeme de modă veche”, Pontica, 2004; „Scrisori din Arcadia”, Paralela 45, 2005; „Dilecta”, Cartea Românească, 2006; „Pulberea, praful şi revoluţia”, Casa de Editură Max Blecher, 2012; „Dicţionarul de rime”, Vinea, 2013; „Călcâiul lui Magellan”, Cartea Românească, 2014. Proză: „Textele de la Monte Negro”, Pontica, 2003; „Viaţa lui Kostas Venetis”, Cartea Românească, 2010; Teatru: „Strălucirea şi suferinţele filosofilor”, Ghepardul, 1992; „Cinci poeme dramatice”, Palimpsest, 2005; Critică literară: „Textualism, postmodernism, apocaliptic”, 1 și 2, Pontica, 2000, „Experiment şi angajare ontologică”, Gramar, 2002. „Apocaliptica textului”, Palimpsest, 2008 etc.

Între premiile și distincțiile primite, amintim: 2004 – Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler acordat de Preşedintele României; 2014 – Premiul ,,Cartea de poezie a anului” decernat de Agenţia de Carte pentru volumul „Călcâiul lui Magellan”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!