Invitatul săptămânii: Femei sfinte în Bizanţ

În Duminica a V-a din Postul cel Mare, Biserica ne oferă un exemplu de convertire, de întoarcere, de curaj în lupta cu slăbiciunile umane. Cazul Cuvioasei Maria Egipteanca rămâne un model de pocăinţă, de biruinţă a firii omeneşti, îndreptar, nevoinţă peste fire şi neasemănată sfinţenie. Istoria Bizanţului a cunoscut multe exemple de femei, care şi-au arătat, de-a lungul vieţii, pe acest pământ, convingerile lor în credinţa creştină, fiind trecute în rândul sfinţilor.

Pe parcursul primelor decenii ale erei creştine, retragerea sau lepădarea creştinului de lume se făcea prin însuşi actul Botezului, sau al convertirii, care presupunea abandonarea tuturor vechilor obiceiuri păgâne. Prin „naşterea de sus din apă şi din Duh“, creştinul devenea „sfânt“, desprins de caracterul căzut al lumii şi deschis lucrării neîncetate a harului sfinţitor. Prin însuşi faptul de a se comporta după principiile creştine, noul botezat considera că nu mai aparţine lumii în care continua totuşi să trăiască. Dacă, în primele decenii, conştiinţa efemerităţii lumii actuale a fost păstrată de credinţa în eminenţa Parusiei Domnului, în timpul persecuţiilor trezvia şi detaşarea de lume au fost păstrate prin iminenţa martiriului.

Familia, cale de atingere a sfinţeniei

Începând cu secolul al IV-lea, când creştinismul a devenit religie acceptată în Imperiu, s-a pus şi problema felului în care creştinii se pot detaşa de lumea decăzută, trăind totuşi în mijlocul ei. Astfel, a luat naştere monahismul creştin, această formă nouă de detaşare a creştinului de grijile şi patimile înrobitoare ale lumii. Sfinţii Părinţi au constatat însă că nu toţi creştinii primesc chemarea de a se sfinţi prin monahism şi, de aceea, au afirmat că şi trăirea în cadrul unei familii poate fi o cale de atingere a sfinţeniei. Aceasta se poate realiza atunci când cei căsătoriţi aplică în viaţa lor de familie aceleaşi reguli fundamentale ale detaşării de „chipul trecător al acestei lumi“ urmate de călugări, care în căsătorie se manifestă prin ascultarea soţilor de Hristos şi a unuia de altul. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că în creştinism, atât femeia, cât şi bărbatul sunt chemaţi să atingă starea de sfinţenie, fie prin monahism, fie prin căsătorie. Astfel, întâlnim în Istoria Bizanţului: sfinte care au fost căsătorite toată viaţa - împărăteasa Pulcheria, sora lui Teodosie al II-lea, căsătorită după moartea fratelui cu Marcian, cu care a convocat Sinodul al IV-lea Ecumenic, cinstită de Biserică la 17 februarie, Teofana, căsătorită cu Leon al VI-lea, cinstită de Biserică pe 16 decembrie, pentru purtarea sa umilă, practicarea ascezei, ascultarea de duhovnic.

În Sinaxarele constantinopolitane însă aflăm şi sfinte sărbătorite alături de soţii lor: Atanasia şi soţul ei, Andronic, serbaţi pe 9 octombrie. Istoria ultimilor doi este o zguduitoare poveste de autentică credinţă creştină în condiţiile greutăţilor cu care se confruntă în viaţa lor. Cuplul îşi petrece viaţa în milostenii şi în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, până în momentul în care cei doi copii le mor în mod subit. Zguduiţi de această tragedie, soţii nu au căzut în deznădejde, ci au hotărât să se despartă şi să se călugărească. După mai mulţi ani de asceză, s-au reîntâlnit, dar Andronic nu şi-a mai recunoscut soţia, mai ales că aceasta trăia ca şi un călugăr, purtând numele de Atanasia. Atanasia îi propune lui Andronic să continue împreună lupta ascetică, ceea ce Andronic a acceptat. De-abia la moartea Sfintei, Andronic îşi dă seama că, de fapt, cea de lângă el fusese fosta lui soţie. În Sinaxar se spune: „Înfruntând nu numai patimile împotriva naturii, dar luptând chiar şi împotriva legăturilor naturale de dragul lui Dumnezeu, Atanasia dăduse dovadă de o răbdare comparabilă cu cea a martirilor şi ieşea din această lume biruitoare asupra cărnii, a lumii şi a prinţului acestei lumi“. Viaţa celor doi exemplifică imaginea ideală a căsătoriei în viziunea creştină medievală. În căsătoria creştină cei doi soţi sunt, de fapt, viitori cetăţeni ai împărăţiei cerurilor, care se ajută şi se încurajează reciproc pentru atingerea stării de nepătimire şi pentru dobândirea harului sfinţitor. Dragostea trupească sau sufletească se transformă într-o dragoste între două mădulare ale Trupului lui Hristos. Îndeplinirea funcţiilor sociale este acceptată ca o formă de păstrare a fragilului echilibru social. Efemeritatea acestei vieţi este puternic subliniată de moartea copiilor, eternizarea persoanei umane nu se mai realizează prin perpetuarea neamului, ci prin dobândirea personală a nemuririi în împărăţia lui Dumenzeu. De aceea, naşterea copiilor nu mai este privită ca un scop în sine al vieţii umane, ci ca un mijloc de exprimare a dragostei soţilor pentru Dumnezeu, sursa tuturor vieţilor, sau ca o formă de asceză, de sacrificare pentru aproapele.

Crucea căsătoriei suplineşte efortul ascetic monastic

În societatea bizantină martirajul primelor veacuri creştine se transformă într-unul interiorizat, de renunţare la lume şi la chipul ei trecător. Apropierea de Dumnezeu se realizează în acest cadru atât prin efortul ascetic îndelungat, cât şi prin practicarea virtuţilor, în cadrul căsătoriei, cât şi al monahismului. Ambele căi pot conduce spre sfinţenie în mod egal, fiecare având dificultăţi specifice: monahismul prezintă avantajul izolării de ispitele lumii şi de grijile cotidiene, căsătoria prezintă celui ce alege această cale o serie de încercări care dezvoltă virtutea răbdării şi compensează prin aceste „cruci“ cotidiene lipsa efortului ascetic monastic. Atât bărbatul, cât şi femeia sunt chemaţi să dobândească asemănarea cu Dumnezeu şi, implicit, sfinţenia. În cazul sfintelor din Bizanţ, putem constata faptul că multe dintre ele proveneau din familii înstărite, nobile sau chiar princiare. Multe sfinte s-au folosit de poziţia lor socială pentru a-şi mărturisi cu tărie credinţa sau pentru a construi noi lăcaşuri de cult. Majoritatea s-au dedicat vieţii monahale fie de la începutul vieţii adulte, fie după moartea soţilor. Unele sfinte au avut dilema cu care majoritatea sfintelor s-au confruntat, şi anume dacă să se dedice vieţii monahale sau căsătoriei. Preferinţa pentru viaţa solitară este evidentă în majoritatea cazurilor, acceptarea căsătoriei făcându-se adesea la îndemnul părinţilor sau al societăţii. Căsătoria este privită de către Sfintele de la Bizanţ drept o datorie socială, iar nu ca un scop în sine. Acţiunile lor pe plan social se fac spre preamărirea lui Dumnezeu, spre susţinerea Bisericii sau prin naşterea şi creşterea în sfinţenie a viitorilor creştini.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!