Repere şi idei
Invitatul săptămânii:  Reflecţii pe marginea legislaţiei familiei

Invitatul săptămânii: Reflecţii pe marginea legislaţiei familiei

Familiei i s-a acordat o importanţă deosebită, de-a lungul istoriei, atât în plan civil, cât şi în plan bisericesc. În momentul de faţă, în legislaţia statului român, principalul mijloc de reglementare a raporturilor personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie şi rudenie îl reprezintă Codul Familiei. Intrat în vigoare în 1954, prin legiferarea separată a unor prevederi conţinute până atunci în Codul Civil, a fost modificat şi completat succesiv printr-o serie de legi, ultima fiind Legea nr. 288 din 2007. În viitorul apropiat, sediul materiei se va muta din nou în Codul Civil, odată cu intrarea în vigoare a acestuia în noua sa formă.

Căsătoria, ca act social, reprezintă principalul mijloc de naştere a relaţiilor reglementate de dreptul familiei. Dacă, din punct de vedere civil, căsătoria este uniunea liber consimţită dintre soţi, încheiată în conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul de a întemeia o familie, din punct de vedere religios, această uniune (elementul natural) se desăvârşeşte numai prin binecuvântarea episcopului sau preotului (elementul supranatural). Cununia este un act sfânt de origine dumnezeiască, în care prin preot se împărtăşeşte harul Duhului Sfânt unui bărbat şi unei femei care se unesc liber, act care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică (pr. D. Stăniloae). Atragem aici atenţia asupra diferenţei de conţinut între termenii „căsătorie“ şi „cununie“ folosiţi incorect în sintagme precum „căsătorie religioasă“ şi „cununie civilă“. Termenul „cununie“ este specific Bisericii, unde avem „Taina cununiei“, formula „se cunună ş...ţ“, unde mirilor li se pun cununi pe cap, iar binecuvântarea imediat următoare este: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii!“. Deci, în ceea ce priveşte viaţa religioasă, trebuie folosit termenul „cununie“, lăsându-l pe cel de „căsătorie“ doar pentru solemnitatea civilă.

O problemă ridicată de Codul Familiei, învederată doar în ultimul timp, o reprezintă folosirea termenului „soţi“, fără precizarea bărbat şi femeie. Aceasta a dus la interpretarea rău-voitoare că pe baza Codului se pot încheia căsătorii între persoane de acelaşi sex. Bineînţeles că analiza de bună-credinţă a sensului termenului „soţi“ în limba română, a voinţei legiuitorului şi a întregii jurisprudenţe în domeniu nu ar putea da naştere unei asemenea interpretări. Dar realitatea vremurilor de astăzi impune precizarea, pentru a nu lăsa loc nici unei speculaţii. Vechile noastre legiuiri civile cuprindeau specificarea clară atât a diferenţierii sexuale între soţi, cât şi a rostului căsătoriei: „unirea bărbatului cu femeia, spre facere de copii“ (Codul Caragea, XVI, 1), sau într-o formă mai elaborată: „partea bărbătească şi partea femeiască arată cu un chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre, de a vieţui într-o legiuită însoţire, cu dragoste, cu frica lui Dum-ne-zeu şi cu cinste întru o tovărăşie nedespărţită, de a naşte prunci, a-i creşte, a se agiuta între ei după putinţă la toate întâmplările“ (C. Calimach, § 63). De altfel, fără a fi pătruns de trăirea creştină care răzba-te din vechile legiuiri amintite, noul Cod Civil va conţine prevederi lămuritoare în acest sens: „prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie“ (art. 258 alin. 4). „Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii“ (art. 259 alin. 1). Învăţătura Bisericii atât în ceea ce priveşte unirea bărbatului cu feme-ia, cât şi poziţia sa faţă de rela-ţiile homosexuale sunt îndeobşte cunoscute pentru a ne opri acum asupra lor.

Un aspect asupra căruia trebuie aduse câteva precizări este vârsta matrimonială. Prin Legea nr. 288/2007, vârsta matrimonială a fost stabilită la 18 ani, cu posibilitatea dispensei la 16 ani. Până la această modificare, vârsta matrimonială era de 18 ani pentru bărbat şi 16 ani, cu posibilitatea dispensei la 15 ani, pentru femeie. De altfel, noul Cod Civil, la art. 272, păstrează regimul vârstei matrimoniale stabilit de Legea nr. 288/2007. Din punct de vedere bisericesc, vârsta matrimonială este mai mică faţă de cea prevăzută de legislaţia civilă. Conform vechilor pravile, aceasta era de 14 ani pentru partea bărbătească şi 12 pentru cea femeiască (vârste respectate doar în vechime, de C. Calimach, când vorbeşte despre logodnă, § 70). Din 1864 însă, căsătoria civilă trebuie să preceadă cununia religioasă. Astfel, un cuplu nu se putea cununa înainte de îndeplinirea formalităţilor civile, unde trebuia observată vârsta legală matrimonială. Implicit, şi Biserica a trebuit să respecte acest regim de vârstă: din 1864 - 18 ani pentru bărbat şi 15 ani pentru femeie, cu posibilitatea acordării dispensei; iar din 1954 - 18 ani pentru bărbat şi 16 ani, cu posibilitatea dispensei la 15 ani, pentru femeie. Putem preciza, de asemenea, că numai în Biserică există şi o limită maximă a vârstei până la care se admite cununia: 70 de ani pentru bărbat şi 60 de ani pentru femeie (can. 88, respectiv 24 ale Sf. Vasile cel Mare).

În concluzie, Biserica a arătat o grijă permanentă în administrarea Sfintei Taine a Cununiei, pentru păstrarea neschimbată a învăţăturii sale, considerând familia ca „Biserica de acasă“. Statul a reglementat instituţia căsătoriei în mod diferit, în funcţie de valorile sociale ocrotite în fiecare epocă, încercând în anii postdecembrişti o revenire a legislaţiei civile în cadrul ei tradiţional.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!