Repere şi idei
Invulnerabili la rău

Invulnerabili la rău

Paul Siladi, 15 Noiembrie 2017

Gândurile noastre sunt cu noi în per­manență. Uneori nisipuri mișcătoare în care te poți scufunda încet, alteori furtuni devastatoare, la limita suportabilului; uneori câmpii însorite, alteori deșerturi înghețate de sare amară, așa sunt gândurile noastre. Iar cum ne sunt gândurile, așa ne este și viața, zicea într-o apoftegmă contemporană părintele Tadei de Vitovnița. Gândurile sunt piatra în stare să pornească o avalanșă. Părinții de­șertului și părinții filocalici sunt mereu preocupați de acest univers al gândurilor și propun cel mai adesea mijloace de igienizare a minții. Unul dintre aceste mijloace este neținerea de minte a răului.

Avva Macarie Egipteanul zicea: „Dacă ne amintim de rău­tățile pe care ni le-au făcut oamenii, ne dispare puterea de a ne aminti de Dumnezeu”. Răul suferit ajunge să ne întunece mintea. Suntem în mod natural sensibili la răul care ni se face. De fapt, avem antenele extrem de fine când vine vorba să identificăm amenințările la adresa noastră și memorie bună pentru a ne aminti suferința. Nu la fel de limpede stau lucrurile cu binele. Îl considerăm firesc. Ni se pare că ni se cuvine și îl primim fără să clipim măcar. Suntem înceți la recunoștință și grăbiți la aversiune. Amintirea răului ajunge să ne consume întreaga energie. Până acolo încât nu ne mai putem aminti de Dumnezeu. El nu mai are loc în noi tocmai din pricina gândurilor noastre. Există o vitalitate a gândurilor acestora. Răzbunarea sau simpla amintire a răului se poate întinde ca o caracatiță, ajunge să ne înfășoare ca iedera pentru ca să ne sufoce în cele din urmă. Nu rămâne nici o parte a minții care să nu fie inundată de asemenea gânduri, când le-am pierdut de sub control. Amintirea răului suferit secătuiește.

Părintele Calciu Dumitreasa își amintește cum după ieșirea din închisoare a încercat să își noteze suferințele prin care a trecut. Ceea ce a început ca un proces de eliberare s-a dovedit a fi o prelungire a chinurilor dincolo de zidurile pușcăriei. Părintele mărtu­risește că a simțit ura cum crește în el cu fiecare pagină pe care o scria. A trebuit să se opreas­că. Nu a fost vreo poruncă morală exterioară, ci o intimă nevoie a duhului. Nu putea stăvili răul dacă nu înceta să și-l mai rememoreze. Răul fizic încetase, dar abia acum începea marea bătălie. Trebuia stârpită amintirea lui. Doar așa i se poate pune capăt trecutului. Altfel el este viu și activ. Câtă vreme nu ne mutăm privirea de pe răul îndurat, trecutul nu trece, iar puterea însăși de a ne aminti de Dumnezeu piere.

Avva Macarie, cu luciditatea specifică părinților pustiei, ne propune să privim mai adânc. Indirect, el ne spune că victime suntem cu toții într-un război nevăzut. Fiecare dintre noi, fie că produce răul ori doar îl suportă, este victimă a diavolilor. Această înțe­legere a lucrurilor este rețeta invulnerabilității și, implicit, a compasiunii. Abia când victima dobândește compasiune pentru agresor, fie el prezent ori ascuns prin pliurile memoriei, abia atunci libertatea este posibilă. Abia atunci Dumnezeu are loc să acționeze. Devenim invulnerabili și, paradoxal, atunci începe marea ofensivă pe care creștinismul o propune împotriva răului. Toți suntem din același aluat, victime ale aceluiași asalt al demonilor. Dar rănile noastre nu sunt definitive.

Vindecarea începe când răul este numit, când este identificat dincolo de întrupările sale concrete, imediate. Atunci fiecare dintre noi contribuie la lucrarea cosmică de restaurare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!