Patristica
Isihia şi rugăciunea lui Iisus

Isihia şi rugăciunea lui Iisus

Nichifor din Singurătate s-a făcut remarcat prin noua metodă de practicare a rugăciunii lui Iisus. El foloseşte exerciţiul respiraţiei ca un mijloc de menţinere continuă a minţii în inimă şi de rostire neîntreruptă a rugăciunii lui Iisus. Această metodă a devenit în esenţa ei o practică generală în secolul al XIV-lea între monahii aşa-zişi isihaşti. Dacă nu metoda însăşi, cel puţin rugăciunea neîncetată a lui Iisus, adică partea a doua a acestei metode, s-a generalizat în rândul tuturor monahilor răsăriteni.

Puţinele informaţii pe care le avem în legătură cu perioada în care a trăit şi a scris Nichifor din Singurătate le regăsim într-un text al Sfântului Grigorie Palama, şi anume: "Al doilea cuvânt dintre cele din urmă pentru cei ce se liniştesc cu sfinţenie". În acest text, Sfântul Grigorie Palama îl apără pe acest Nichifor care fusese atacat de către un filosof pe nume Varlaam pentru metoda rugăciunii sale. Fiind la origine italian, de confesiune catolică, Nichifor a îmbrăţişat ortodoxia şi s-a stabilit în muntele Athos, adunând în jurul său mai mulţi ucenici cărora le-a fost călăuză în timpul şederii lui aici. Se pare că a alcătuit şi un "Cuvânt despre purcederea Sfântului Duh împotriva latinilor" şi chiar mai multe scrieri împotriva lor.

Perioada exilului şi rugăciunea lui Iisus

În jurul anului 1276, împotrivindu-se hotărârii împăratului Mihail VIII Paleologul de a se uni cu Roma, a fost trimis în exil împreună cu alţi monahi. Exilat într-una din insulele Mării Egee, a fost dascălul mai multor ucenici în rugăciunea lui Iisus. Printre aceştia

s-a numărat şi Teolipt al Filadelfiei. Deşi Nicodim Aghioritul ne spune că se îndeletnicea cu metoda liniştirii în singurătate, Sfântul Grigorie Palama îl consideră călăuza mai multor ucenici, pe care îi deprinde cu metoda sa, numită în Filocalia greacă "Cuvânt despre trezvie şi despre păzirea inimii". Limbajul simplu pe care l-a folosit în lucrarea sa a constituit un motiv în plus, pentru care Varlaam a avut cuvinte de dispreţ. Această metodă, atât de mult apărată de Sfântul Grigorie Palama în lucrările sale, a fost tradusă în româneşte şi copiată în mănăstirile noastre sub titlul de "Cuvânt pentru păzirea inimii, plin de mult folos" al lui Nichifor din Singurătate.

Arătarea lui Dumnezeu este o supremă lumină

Metoda de rugăciune a lui Nichifor este precedată de un şir de fragmente din vieţile mai multor părinţi anteriori sau de scurte rezumate ale vieţilor lor. Pentru a da un temei metodei sale, Nichifor face un scurt comentariu la sfârşitul fiecărui fragment, care vrea să îl arate pe părintele respectiv ca pe un om care a practicat păzirea sau adunarea minţii înlăuntru. Această lucrare este scrisă

într-un limbaj simplu, pentru a fi de folos cât mai multor monahi. În concluziile din vieţile şi sfaturile părinţilor pe care îi citează, Nichifor ţine să accentueze importanţa concentrării în adâncul fiinţei sau al inimii credinciosului, odată cu oprirea activităţii simţurilor îndreptată spre cele din afară. Dumnezeu se arată minţii sau puterii noastre de sesizare duhovnicească a prezenţei Lui numai atunci când aceasta este concentrată înlăuntrul inimii. Această arătare a lui Dumnezeu este o supremă lumină, adică evidenţa supremei realităţi, care este totodată suportul propriei noastre existenţe. La o asemenea vedere a ajuns şi Sfântul Antonie cel Mare, aşa cum remarcă Nichifor: "Vezi că din pricina trezviei inimii Antonie s-a făcut văzător de Dumnezeu şi înainte-văzător? Căci, de fapt, Dumnezeu se arată minţii în inimă la început, curăţind pe cel

care-L iubeşte, cum zice Ioan Scărarul, ca un foc, apoi umplându-i mintea de strălucire ca o lumină şi dându-i formă dumnezeiască" (Filocalia, vol. VII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 13).

Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu prin rugăciunea continuă

Prin practicarea continuă a rugăciunii se întipăreşte în inimă pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu şi se fixează în ea cugetarea la El. Păzirea minţii se realizează prin înlăturarea tuturor gândurilor străine de Dumnezeu, iar menţinerea ei în inimă se poate dobândi prin păstrarea continuă a amintirii lui Dumnezeu, adică prin rugăciunea neîntreruptă şi curată de alte gânduri. Prin această pomenire, mintea Îl întâlneşte în inimă pe Dumnezeu Însuşi. În sprijinul acestor afirmaţii, Nichifor îl citează pe Sfântul Simeon Noul Teolog (Filocalia, vol. VII, pp. 21-22). "Şi nu e cu putinţă să fie întărită aceasta (cugetarea) altfel decât prin pomenirea necontenită a lui Dumnezeu. Când pomenirea dumnezeiască s-a întipărit în inima cuiva prin puterea crucii, ea îi întăreşte cugetarea făcându-i-o neclătinată. La aceasta duce lupta în cugetare pe care fiecare creştin s-a gătit s-o poarte în stadionul credinţei în Hristos. Dacă n-ajunge acolo, în deşert se luptă. Pentru această luptă este toată nevoinţa felurită a celui ce poartă greaua pătimire pentru Dumnezeu. Prin ea urmăreşte să-şi atragă milostivirea bunului Dumnezeu ca să-i dea iarăşi cinstea dintâi şi să se pecetluiască în cugetarea lui Hristos, precum zice Apostolul: Copilaşii mei, pe care iarăşi vă nasc, până ce va prinde Hristos chip în voi" (Galateni IV, 19).

Noua metodă a rugăciunii lui Iisus

Nichifor aduce ceva nou prin metoda sa, adică un mod mai precis în care mintea poate fi adunată şi ţinută în inimă odată cu rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus. Această metodă a devenit în esenţa ei o practică generală în secolul al XIV-lea între monahii aşa-zişi isihaşti. Dacă nu metoda însăşi, cel puţin rugăciunea neîncetată a lui Iisus, adică partea a doua a acestei metode, s-a generalizat în rândul tuturor monahilor răsăriteni. Practica propusă de acesta constă într-o anumită asociere a celor două părţi ale rugăciunii lui Iisus cu inspirarea şi expirarea aerului. Odată cu inspirarea aerului se spun cuvintele: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", iar odată cu expirarea se adaugă: "miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Ceea ce a adus nou Nichifor ca metodă de adunare a minţii în inimă a fost tocmai această îmbinare a actului de trimitere a minţii la inimă odată cu aerul. De menţionat că el nu vorbeşte şi de îmbinarea celor două părţi ale rugăciunii lui Iisus cu inspirarea şi expirarea aerului. El vorbeşte numai de o continuă trimitere a minţii la inimă odată cu inspirarea repetată tot timpul şi cu repetarea rugăciunii neîncetate. De fapt, este recomandată folosirea respiraţiei continuu repetate a aerului mai mult ca un mijloc de a menţine mintea neîncetat în inimă şi de a rosti neîncetat rugăciunea lui Iisus (Filocalia, vol. VII, p. 28).

Rugăciunea lui Iisus în practica altor părinţi

Metoda acestei rugăciuni apare puţin diferit la Sfântul Grigorie Sinaitul. Ea se resimte şi de metoda lui Nichifor, şi de detaliul răririi respiraţiei din forma ei, atribuit Sfântului Simeon Noul Teolog. El întemeiază respiraţia mai rară pe faptul că ieşirea aerului de la inimă întunecă mintea, despărţind-o din inimă odată cu expirarea, adică răpeşte cugetarea spre alte gânduri. Probabil el a observat faptul că expirarea aerului produce o oarecare slăbire a concentrării minţii şi o relaxare a atenţiei. Dar cel mai important amănunt care ne-a rămas din metoda propusă de Sfântul Grigorie Sinaitul este recomandarea de a uni cugetarea când cu prima jumătate a rugăciunii lui Iisus, când cu cea de-a doua jumătate. Această recomandare ar putea însemna şi unirea primei jumătăţi a rugăciunii cu inspirarea aerului şi a celei de-a doua cu expirarea aerului (Filocalia, vol.VII, p. 29). De altfel, prin încadrarea ei, în viaţa integrală a fiinţei umane, adică în fundamentul ei care este inima, cugetarea trebuie să se întipărească cu conştiinţa ei în toate actele trupului, dar cu o conştiinţă preocupată permanent de amintirea lui Dumnezeu. Atunci însuşi actul respiraţiei este imprimat de amintirea lui Dumnezeu, aşa cum poate fi imprimată îngenuncherea, ca şi orice faptă şi cuvânt. Aşa se sfinţeşte tot trupul şi toate actele lui, toată viaţa care este întreţinută de inimă şi izvorăşte din ea. Aceasta pentru că s-a sfinţit cugetarea însăşi, care prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu s-a adâncit în intimitatea fiinţei umane şi a imprimat amintirea lui Dumnezeu în izvorul vieţii integrale a ei (Filocalia, vol. VII, p. 27).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!