Repere şi idei
Ispita avvei Olimpiu

Ispita avvei Olimpiu

Paul Siladi, 29 August 2018

Una dintre poveștile memorabile ale Patericului se găsește la avva Olimpiu. Adesea, părinții sunt deosebit de ingenioși în lupta lor cu ispitele. Așa este și bătrânul Olimpiu, care „a fost ispitit de curvie. Gândul rău îi zice: «Du-te și ia-ți femeie!». El s-a sculat, a făcut lut și a plăsmuit o femeie. Apoi își zice în sine: «Iată femeia ta, trebuie să muncești mult pentru ea, ca să o hrănești»; și a început să muncească mai abitir decât înainte. A doua zi a făcut din nou lut și a plăsmuit o fată, zicându-și: «Femeia ta a născut. Trebuie să muncești și mai mult, ca să-ți hrănești și să-ți îmbraci copilul». Și făcând așa, a rămas fără vlagă. Atunci îi zice gândului: «Nu mai suport osteneala». Gândul i-a răspuns: «Dacă nu suporți osteneala, atunci nu-ți căuta femeie»; și văzându-i Dumnezeu chinul, i-a luat ispita și s-a potolit”.

Părinții deșertului găsesc moduri din cele mai neașteptate de a rămâne fideli iubirii lor pentru Dumnezeu. Uneori își strunesc trupul cu o voință care nouă ne pare ieșită din comun. Alteori însă se prind într-un joc aproape copilăresc, cum este cel al avvei Olimpiu, care se vede împins de gânduri pe care nu le mai poate stăpâni. În singurătatea deșer­tului, dragostea de Dumnezeu îi ține în viață pe acești oameni. Și totuși, dragostea aceasta trebuie îngrijită, cultivată. Din când în când este asaltată de gânduri potrivnice, de ispite puternice, de furtuni pătimașe greu de calmat. Așa se întâmplă cu avva Olimpiu, care vrea să plece în lume și să se căsătorească. Dar înainte de a face asta decide să simuleze viața din lume în grădina propriei chilii. Începe să muncească dublu, apoi triplu, până în clipa în care gândul de a pleca cedează în fața efortului pe care se vede nevoit să îl depună. De fapt, aceasta este una dintre lecțiile asceților din deșert: gândurile tulburătoare se înving mai ales prin nevoință. Cel mai adesea prin nevoință fizică. Eforturile pe care trupul le face nu sunt fără legătură cu starea sufletului și a minții.

Dar, dacă povestirea s-ar încheia aici, probabil că nu ar spune foarte mult, dincolo de insolitul unei istorisiri puțin jucăușe. Ultima frază însă este cheia întregii apoftegme: „Văzându-i Dumnezeu chinul, i-a luat ispita și s-a potolit”. Viața fiecăruia se petrece întreagă sub ochii lui Dumnezeu, Care nu este străin de nici una din durerile noastre. Și nici de lupta pe care o ducem, de efortul, curajul și încordarea noastră. Sau, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog într-una din rugăciunile care se rostesc înainte de împărtășanie: „Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Făcătorul și Izbăvitorul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte”. Și Domnul Se milos­tivește mereu de suferința noastră, admiră curajul cu care o purtăm și intervine ridicând sau diminuând ispitele. Iar odată cu ridicarea ispitei vine și pacea. Dar fără să ia Dumnezeu ispita, efortul omenesc rămâne zadarnic și fără rod. De fiecare dată pacea este darul lui Dumnezeu, care vine liber și nedeterminat. Și în același timp îi vedem pe părinții deșertului cum se nevoiesc. Se luptă cu ei înșiși și cu gândurile. Fac tot ce pot, cu conștiința limpede că, în cele din urmă, pacea și bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu în fața Căruia nu rămâne trecută cu vederea nici măcar o picătură dintr-o lacrimă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!