Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (MCCLXXXII): Filantropia în Moldova (I)

Istoria creştinismului (MCCLXXXII): Filantropia în Moldova (I)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 03 Iunie 2009

Referitor la activitatea filantropică la români, prof. dr. Simion Reli afirmă: „Îngrijirea de cei săraci şi bolnavi a fost lăsată, în cursul vremurilor, numai în seama Bisericii şi a particularilor cu dare de mână şi cu sentimentul iubirii de oameni“. Ca o caracteristică a lucrării filantropice din Ţările Române, aşezămintele de asis-tenţă socială au fost fondate pe lângă mănăstiri, aceasta vrând să sugereze că binefăcătorii sau ctitorii lor au avut convingerea că atât sănătatea sufletească, cât şi cea fizică se putea dobândi mai degrabă aici. Datorită faptului că la multe mănăstiri erau icoane făcătoare de minuni, moaşte de sfinţi şi duhovnici cu darul vindecărilor, putem înţelege mai bine de ce aşezămintele filantropice au fost ridicate pe lângă mănăstiri. Primul domn din Moldova care s-a îngrijit în mod activ şi evident de lucrarea filantropică, cel puţin după documentele care se păstrează, a fost Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504). El a fost primul care „s-a gândit să aducă un doctor pentru nevoile mulţimii, pentru nevoile oraşului“. Prin 1480, Sfântul Ştefan cel Mare îi coloniza pe calici (săraci cerşetori), oferindu-le o serie de privilegii de breaslă. Acelaşi domnitor s-a îngrijit chiar şi de sănătatea obştii Mănăstirii Zografu, pe care a ajutat-o foarte mult. Un alt reper din istoria filantropiei din Moldova îl constituie anul 1525, când Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) a împroprietărit cu pământ pe infirmii din războaiele purtate de Sfântul Ştefan cel Mare şi urmaşii acestuia. Din anul 1666 se păstrează un document prin care mişeii din Iaşi se plâng lui Iliaş Vodă Alexandru (1666-1668), cerând să li se „hotărnicească“ locul dăruit lor de Petru Rareş. Săracii s-au bucurat de mai multă grijă din partea lui Mihail Racoviţă (1703-1705; 1716-1726). Reformele iniţiate de Grigorie Ghica (1764-1767, 1774-1777) în 1775 i-a lăsat pe săraci în grija Bisericii.