Istoria însângerată a primului stat creştin

Alexandru Pripon, 12 Iulie 2008

Armenii se mândresc cu faptul că în ţara lor a pătruns creştinismul încă din perioada apostolică, acolo propovăduind şi primind moarte martirică Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului, şi Sfântul Apostol Bartolomeu. Biserica locală pune accent pe această propovăduire, spre a-şi justifica originea, trecută de altfel, şi în titulatura oficială: „Biserica Ortodoxă şi Apostolică Armeană“. Un alt motiv de mândrie este că regatul din zona Caucazului a fost primul stat, conform istoricilor, care a adoptat creştinismul, încă din anul 301. Înconjurată de vecini musulmani şi adesea invadată de aceştia, Armenia a avut foarte scurte perioade de independenţă. Creştinismul a fost cel care i-a păstrat pe armeni uniţi, chiar dacă Biserica locală a pierdut contactul cu Biserica Ortodoxă. Pentru păstrarea credinţei şi pentru dobândirea libertăţii, ei au fost, de-a lungul timpului, persecutaţi şi chiar ucişi fără milă. Urmele suferinţelor se păstrează şi astăzi: refugiaţii armeni alcătuiesc una dintre cele mai numeroase şi mai bine organizate Biserici din diaspora, pe plan mondial.

O tradiţie pioasă armeană, bazată pe scrierile lui Eusebiu de Cezareea şi ale lui Movses Horenatzi, vorbeşte despre un contact foarte timpuriu cu învăţătura creştină. Se afirmă că regele Avgar al V-lea (4 î.Hr.-50 d.Hr.) ar fi luat legătura cu Mântuitorul Hristos, dorind să afle mai multe despre creştinism, dar şi să fie vindecat de o boală incurabilă (lepră), invitându-L în capitala Edesa. Mântuitorul i-ar fi răspuns printr-o epistolă, scrisă de Sfântul Apostol Toma, că trebuie să îndeplinească „însărcinarea pentru care S-a întrupat“, dar că îl va trimite pe unul dintre ucenicii Săi spre a-l vindeca, „după ce va pleca“ (după Înălţare). Mai departe, în legendă, este confundat Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului, cu Sfântul Tadeu, unul dintre cei şaptezeci de ucenici trimişi de Mântuitorul la propovăduire, spunându-se că Sfântul Apostol a fost cel care ar fi împlinit cuvintele din scrisoare, punând, astfel, bazele creştinismului armean.

Istoriile „luminării“ Armeniei

Se ştie că numele Sfântului Apostol Iuda apare în Sfânta Scriptură în mod diferit: „Levi, ce se zice Tadeu“ (Matei 10, 3), „Tadeu“ (Marcu 3, 18), „Iuda, nu Iscarioteanul“ (Ioan 14, 22), şi „Iuda al lui Iacov“ (Faptele Apostolilor 1, 13), spre a fi diferenţiat de vânzătorul Domnului. Printre cei şaptezeci de ucenici s-a aflat şi Tadeu, originar din Edesa, care a propovăduit în localitatea natală, vindecându-l şi botezându-l pe regele Avgar. Istoricul bisericesc Nichifor Calist spune despre Sfântul Apostol: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea îndoită numire, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacov (...) mai pe urmă a mers în Edesa, cetatea lui Avgar, unde mai înainte celălalt Tadeu - unul din cei şaptezeci - a propovăduit pe Hristos. Acolo, de nu ajungea ceva din slujba celuilalt, a împlinit el bine“.

Tradiţia mai afirmă că trimisul Mântuitorului ar fi adus cu el şi suliţa cu care a fost împuns Acesta pe Cruce, suliţă care este expusă şi astăzi, în Catedrala Echmiadzin.

Tradiţia ortodoxă completează altfel această povestire pioasă: ca răspuns la cererea lui Avgar, Domnul Hristos i-a trimis acestuia o pânză pe care se afla imprimat chipul Său. Acea icoană l-ar fi vindecat pe regele armean şi, mai mult, în urma aşezării ei pe peretele unei biserici, chipul s-ar fi imprimat şi pe zid. Ambele icoane, despre care s-a vorbit la Sinodul al VII-lea Ecumenic, fiind menţionate şi de Sfântul Ioan Damaschin, au fost duse la Constantinopol în secolul al X-lea, de unde au dispărut fără urmă în timpul cuceririi capitalei Bizanţului de către oştile celei de-a patra Cruciade (1202-1204).

Sfântul Apostol Bartolomeu a propovăduit şi el în Armenia, unde se spune că ar fi adus prima icoană pictată de mână omenească: icoana Preasfintei Fecioare Maria, realizată de Sfântul Evanghelist Luca. A primit moarte martirică, asemenea Sfântului Apostol Iuda, în timpul persecuţiei declanşate de Sanatruc Apostatul, fiul regelui creştinat Avgar. Armenii le acordă o cinstire deosebită celor doi propovăduitori, pe care îi numesc „primii Luminători“.

„Luminătorul“ Armeniei este considerat Sfântul Grigorie, cel care a reuşit, în ciuda suferinţelor pricinuite de necredincioşi, să îl creştineze pe regele Tiridates (238-314). Creştinismul a devenit religie oficială de stat în anul 301, cu unsprezece ani înainte de Edictul de la Milan. Tot Sfântului Grigorie i se datorează şi organizarea Bisericii Armene, dar şi aducerea moaştelor Sfântului Ioan Botezătorul.

Cum au „ratat“ armenii Ortodoxia

Prima denumire a Armeniei a fost Hayq, provenită, după explicaţiile unei legende, de la numele unui strănepot al lui Noe, Haik. Denumirea actuală provine, conform aceleiaşi legende, de la Armenak (sau Aram), un alt urmaş al lui Noe. Nu trebuie să ne mire legătura cu patriarhul biblic, deoarece Muntele Ararat, unde se consideră că s-ar afla rămăşiţele Arcei care i-a găzduit pe supravieţuitorii Potopului (Facere 6-8), a făcut mult timp parte din teritoriul aşa-numitei Armenii Mari. Astăzi, pe teritoriu turcesc, culmile muntoase înzăpezite sunt vizibile cu uşurinţă de pe pământ armean şi constituie un simbol şi o mândrie pentru locuitorii statului caucazian, simbol regăsit şi pe stema ţării, exact în mijloc.

În anul 428, o parte din regatul Armeniei a fost cucerită de perşii sasanizi. Aceştia au încercat să îşi impună şi religia, zoroastrismul, bazată pe principiul dualist al binelui şi răului, aşa cum o făcuseră, cu succes, şi în alte state ocupate, dar armenii şi-au apărat cu îndârjire, până la martiriu, credinţa. Pe 26 mai 451 ei au început o luptă inegală cu oştile cotropitoare, obţinând, în ciuda înfrângerii, o victorie morală deosebită: încetarea persecuţiilor şi dreptul de a fi în continuare, fără teamă, creştini.

Ziua de 26 mai este, pentru armeni, o sărbătoare naţională şi bisericească deosebită, dar revolta lor a adus şi un dezavantaj considerabil Ortodoxiei: din cauza luptelor, Biserica Armeniei nu a reuşit să trimită o delegaţie bine pregătită la Sinodul Ecumenic de la Calcedon (451). Prin urmare, abia în anul 506, la sinodul local de la Dvin, au fost discutate problemele legate de eutihianism, hotărându-se respingerea formulei ortodoxe (că au existat două firi desăvârşite în Persoana Mântuitorului Hristos, unite „în mod neamestecat, neschimbat, nedespărţit şi neîmpărţit“), dar şi respingerea ereziei lui Eutihie (care susţinea că firea umană a Mântuitorului ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină, El având, aşadar, o singură fire), adoptându-se o formă de monofizitism „deghizat“ (conform căreia Mântuitorul ar fi avut o singură fire, divină şi umană). Poziţia necalcedoniană a Bisericii Armene a atras separarea acesteia de Patriarhia de la Constantinopol, dar şi o răcire accentuată a relaţiilor cu Imperiul Bizantin.

Pavlicianismul

Izolarea politică şi religioasă a Armeniei a dus şi la acceptarea cu prea mare uşurinţă a unor idei şi practici locale. Dintre acestea, una, apărută în secolul al VII-lea, a fost pe cale să schimbe definitiv nu doar istoria Bisericii armene, ci şi pe cea a Bisericii universale: pavlicianismul (paulismul). Intrând în contact cu zoroastrismul persan, unii „teologi“ au fost atraşi de ideile dualiste, încercând să le integreze în doctrina creştină. Astfel, ei au afirmat că ar exista Dumnezeul Vechiului Testament (Cel drept) şi Dumnezeul Noului Testament (Cel bun), respingându-L pe primul, cerând eliminarea din canonul biblic a textelor vechi-testamentare şi renunţarea la Sfinţii Părinţi bisericeşti care şi-au întemeiat învăţătura pe acestea. Mai mult, considerau ca inspirate doar epistolele Sfântului Apostol Pavel, ai cărui urmaşi se socoteau (de aici şi numele de pavlicieni), afirmând că Mântuitorul Hristos a fost doar un înger trimis să salveze sufletele oamenilor din lumea creată de Dumnezeul „cel rău“ al Vechiului Testament.

Ortodoxia se confrunta cu o reluare, sub altă formă, a gnosticismului maniheist al primelor veacuri creştine, care afirma, în esenţă, că la baza existenţei stau două principii: unul bun şi unul rău. Fără a mai insista asupra „doctrinei“ pavliciene, vom aminti doar că adepţii ereziei au fost alungaţi, în urma deciziilor comune ale autorităţilor bisericeşti bizantine şi armene, unii dintre ei stabilindu-se în preajma Antiohiei. Se consideră că ideologia lor eretică a fost continuată, prin filiera bogomilă, de catari şi albigenzi. De asemenea, sunt destule voci care acuză pavlicianismul şi dezvoltarea sa, sub o formă mult mai gravă, de bogomilism, că ar fi răspândit nu doar o doctrină necreştină, ci chiar satanistă, potrivit căreia lumea fizică i-ar aparţine diavolului.

Valuri de invadatori

Invazia arabilor musulmani a dus la cucerirea multor state şi la impunerea islamismului ca religie oficială, dar armenii au luptat cu mult curaj, în ciuda divizării statale, războiul încheindu-se printr-un tratat care îi avantaja: entităţile lor teritoriale rămâneau independente. Chiar dacă, în multe rânduri, s-a încercat convertirea forţată a armenilor la mahomedanism, au preferat chinurile şi moartea unei lepădări de creştinism.

În 1064, Armenia a fost invadată de turcii selgiucizi, după ce, pentru mult timp, a luptat pe două fronturi: contra acestora şi contra bizantinilor. Teritoriul cucerit a fost împărţit între mai multe căpetenii turce şi populaţia a avut de suferit cumplite persecuţii, păstrându-şi, totuşi, identitatea culturală şi religioasă. Nici năvălirea mongolilor, care au ucis, potrivit istoricilor, numai în China 18.000.000 de persoane şi care i-au îngropat de vii pe apărătorii cetăţii Sivas (străvechea Sevastie armeană), nu i-a îngenuncheat pe locuitorii Armeniei. Unii dintre ei au preferat să se refugieze în alte regiuni, inclusiv în Transilvania şi în actuala Republică Moldova, punându-se, asfel, bazele vestitelor comunităţi armene din diaspora.

Mongolii au fost urmaţi de turkmeni şi aceştia, în secolul al XVI-lea, de turcii otomani, năvăliri care au adus distrugere şi jefuire, o bună parte din istoria creştinismului armean fiind îngropată sub ruine. Cu toate acestea, după cum remarca francezul Bertrand Bareilles, „în Biserică, unde s-au refugiat, armenii nu au găsit doar un loc de reunire, ci şi o arcă, în care au fost păstrate toate obiceiurile, limba şi literatura, tot ce este legat de trecutul Armeniei“.

Izbucnirea carnagiului

Sub stăpânire otomană, armenii au fost izolaţi de celelalte state creştine, neizbutind să obţină nici în secolul al XIX-lea, când alte popoare îşi câştigau independenţa, mai mult decât o seamă de drepturi suplimentare. Armenia de Est ajunsese sub ocupaţie rusă, în timp ce, în Armenia de Vest, otomanii au încurajat venirea kurzilor şi ocuparea prin forţă de către aceştia a multor proprietăţi armene. Marile puteri europene remarcau, în tratatul de la Berlin (7 septembrie 1880), că „haosul şi impunerea de biruri şi de taxe vor duce, foarte posibil, la anihilarea populaţiei creştine“. În 1894, în Sasoun, populaţia armeană s-a ridicat la luptă împotriva kurzilor. Armata otomană a intervenit în forţă şi 3.500 de armeni au fost ucişi. Au avut loc ample proteste, înăbuşite în sânge. Se estimează că, în perioada 1894-1896, au murit 150.000 de persoane de etnie armeană, dintre care 110.000 au fost masacrate de trupele otomane şi 40.000 au fost răpuse de frig şi de foamete în localităţile pustiite în urma luptelor. În plus, se afirmă că 40.000 de persoane au fost convertite cu forţa la islamism. Şi acesta a fost doar începutul.

Martirii armeni

În Armenia de Vest putea izbucni oricând o revoltă care să ducă la unirea acesteia cu Armenia de Est, aflată sub stăpânire ţaristă. Mulţi voluntari armeni s-au înrolat în armata rusă. Autorităţile otomane au gândit că singura soluţie de stingere a conflictului din zonă era depopularea regiunii de armeni, adică de aproximativ 2.000.000 de persoane. Câteva sute de mii au reuşit să se refugieze în alte state, supravieţuind, astfel, cumplitului masacru cunoscut sub numele de Genocidul Armean.

Pe 24 aprilie 1915, 250 de intelectuali şi lideri de opinie din Armenia vestică au fost arestaţi. La scurt timp, în urma „legii temporare de deportare“ - Tehcir (urmată de o „lege temporară de expropriere şi confiscare“ a proprietăţilor „abandonate“), toţi armenii din regiune au fost forţaţi să îşi părăsească locuinţele şi să pornească într-un marş fără speranţă prin Anatolia, spre deşertul sirian. Pe parcurs, militarii otomani, mulţi aparţinând unei „organizaţii speciale“, alcătuită din criminali eliberaţi din închisoare în acest scop, au supravegheat convoiul morţii, intervenind doar în cazul vreunei tentative de evadare, nu şi când acesta era atacat. Supravieţuitorii au povestit că soldaţii puneau pariuri în privinţa sexului unui prunc aflat în pântecele mamei sale, apoi spintecau femeia gravidă, pentru a vedea cine a câştigat. Bărbaţi, femei şi copii au mărşăluit, fără apă şi hrană, spre taberele de concentrare (asemănătoare cu lagărele naziste) aflate, în număr de 25, la actuala graniţă a Turciei cu Siria şi Irak. Acolo a continuat exterminarea armenilor, ei fiind fie arşi de vii, fie otrăviţi sau înecaţi.

Masacrul nu a fost niciodată recunoscut oficial nici de autorităţile otomane, nici de autorităţile turce de astăzi. Termenul de „genocid“ este şi el neoficial, neexistând suficiente dovezi pentru condamnarea statului turc. Cu toate acestea, 22 de state ale lumii, printre care şi SUA, au recunoscut existenţa genocidului armean. În fiecare an, pe 24 aprilie, de Ziua Martirilor Armeni, sunt comemorate cele aproximativ 1.500.000 de victime.

Un secol de sacrificii

Locuitorii din regiunea estică a fostului regat armean, actuala Republică Armenia, au avut mult de suferit atât în urma confruntărilor ruso-turce, cât şi în urma apariţiei Uniunii Sovietice. Biserica Apostolică Armeană a avut de înfruntat noi persecuţii, în special în perioada stalinistă. Se afirmă că regimul de teroare impus de Stalin a dus la uciderea a zeci de mii de armeni.

Între 1988-1994 au avut loc lupte violente între Armenia şi Azerbaidjan pentru stabilirea autorităţii asupra enclavei azere Nagorno-Karabakh, unde trăieşte o importantă comunitate majoritară armeană. Cele două ţări s-au acuzat reciproc de epurări etnice, graniţele dintre ele rămânând închise. Tot în urma acestui conflict (oficial), au fost închise şi graniţele dintre Turcia şi Armenia. Blocada instituită, astfel, din două părţi, a dus, în scurt timp, la sărăcie şi la foamete, dar colaborarea dintre autorităţile statului, organizaţiile internaţionale şi Biserică a dus la îmbunătăţirea considerabilă a situaţiei.

Biserica Armeană

În prezent, în jur de 94% dintre armeni aparţin de Biserica Apostolică Armeană, într-o ţară cu 3.230.000 de locuitori. Diaspora armeană este formată din aproximativ 3.000.000 de persoane, răspândite în întreaga lume.

Cel mai cunoscut lăcaş de cult armean este Catedrala Echmiadzin (Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu), aflată în incinta mănăstirii cu acelaşi nume, care mai găzduieşte Scaunul Patriarhal (Catolicos) al Armeniei, seminarul teologic, biblioteca, muzeul, tipografia şi alte clădiri auxiliare. Tradiţia locală afirmă că Sfântul Grigorie Luminătorul ar fi visat într-o noapte în ce fel avea să arate catedrala, care ar fi fost construită în anul 303. Alături de aceasta, există şi alte monumente istorice bisericeşti, aflate în patrimoniul UNESCO: complexul mănăstiresc Haghpat, unde s-a aflat una dintre cele mai mari biblioteci din Armenia medievală; complexul mănăstiresc Sanahin, în cadrul căruia se află trei biserici, o academie şi o bibliotecă, şi complexul mănăstiresc Geghart, construit într-o vale stâncoasă, alături de străvechi chilii săpate în stâncă, de unde şi numele Ayrivank (mănăstirea peşterilor). Astăzi, Biserica Apostolică Armeană face parte din grupul Bisericilor Ortodoxe Orientale, alături de Biserica Ortodoxă Coptă din Egipt, Biserica Antiohiană Ortodoxă din Siria, Biserica Ortodoxă Malabar din India şi Biserica Ortodoxă Tewahedo din Etiopia. Chiar dacă mai sunt destule diferenţe care fac necesară găsirea unui punct de vedere comun, există un dialog deschis între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, totuşi există speranţa că, în curând, acestea vor reveni, de facto şi de jure, în marea familie a Ortodoxiei.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!