Istoria Tablelor Legii

Lucian Apopei, 28 Martie 2008

Primele norme scrise ale Legii mozaice sunt prezentate în Scriptura Vechiului Testament, în istoria referitoare la înmânarea Tablelor Legii de către Dumnezeu lui Moise, cel care avea misiunea de a le transmite apoi poporului israelit, al cărui lider era.

Actul de înmânare a celor 10 porunci poporului israelit a fost făcut prin intermediul lui Moise, de aceea ele sunt cunoscute sub denumirea de Tora Moşe (Legea lui Moise). Poruncile însemnează totalitatea obligaţiilor asumate liber de fiii lui Dumnezeu.

Legile care întăresc legătura cu Dumnezeu

În relatarea biblică a trecerii israeliţilor prin deşert, în fuga lor din Egipt spre Ţara Făgăduinţei, care a durat 40 de ani, este integrat episodul în care Dumnezeu oferă poporului lui Israel cele 10 porunci. Despre acestea se poate spune că reprezintă un document care reglează şi reglementează raporturile dintre Dumnezeu şi oameni, precum şi relaţiile oamenilor între ei.

Primirea Tablelor Legii s-a făcut pe Muntele Sinai, unde Moise adună tot poporul. Dumnezeu îl cheamă pe liderul israeliţilor şi îi dă aceste table şi alte „regulamente“, pe care ei trebuiau să le urmeze. Moise citeşte poruncile în faţa poporului, care îşi declară acordul cu ele, acesta fiind actul prin care se întăreşte legătura cu Dumnezeu.

Moise mai urcă o dată pe Muntele Sinai, timp de 40 de zile, timp în care Dumnezeu îi porunceşte să realizeze un chivot unde aveau să se păstreze Tablele Legii. Astfel, Moise lipseşte 40 de zile din mijlocul israeliţilor, suficient timp ca aceştia să se „rătăcească“ în ritualuri păgâne de închinare la idoli şi de cinstire a lor. Când Moise revine şi vede oamenii dansând şi închinându-se unui viţel de aur confecţionat prin topirea bijuteriilor pe care le aveau şi se închinau acestuia, izbeşte Tablele Legii, spărgându-le. Adună pe cei care nu au lepădat credinţa, iar cei necredincioşi sunt pieriţi. Istoria dăruirii poruncilor se încheie printr-o nouă oferire a acestora.

Normele legislaţiei mozaice expuse în Decalog vor sta la baza instituţiilor de drept şi de stat ale societăţii israelite viitoare după organizarea statului, odată cu stabilirea în pământul Canaanului.

Cel mai sfânt loc israelit

După ieşirea din Egipt, aflaţi în deşert, israeliţii aveau ca lăcaş de cult cortul. Împărţit în două părţi, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, cortul era locul care reprezenta chiar prezenţa lui Dumnezeu.

În Sfântă, se aflau: altarul tămâierii, candelabrul cu şapte braţe şi masa pentru pâinile punerii înainte. Denumirea de „altar al tămâierii“ provenea din ritualurile de ardere a aromatelor şi a tămâiei, lucru care se petrecea de două ori pe zi, dimineaţa şi seara.

Candelabrul cu şapte braţe (foto), câte trei braţe de o parte şi de alta a axului central, confecţionat din aur, era împodobit cu flori de migdal, iar luminile trebuiau să ardă permanent înaintea Domnului (Ieşirea 27, 20; Levitic 24, 3). Cele şapte braţe simbolizau cele şapte daruri ale Duhului Sfânt.

Masa pentru pâinile punerii înainte era confecţionată din lemn de salcâm şi era îmbrăcată în diverse ornamente din aur. Pe ea se aşezau 12 pâini - după numărul seminţiilor lui Israel - făcute din făină de grâu, nedospite, alături de care se mai punea sare şi tămâie. Pâinile erau sfinţite şi se consumau doar de preoţii din lăcaşul de cult.

Sfânta Sfintelor era locul unde se păstra Chivotul sfânt, o cutie transportabilă, în care se ţineau Tablele Legii sau ale mărturiei, ele fiind dovada revelaţiei lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Dimensiunile aproximative ale Chivotului erau de 1,2 m lungime, iar lăţimea şi înălţimea de 0,75 m. Capacul chivotului era din aur masiv, având la extremităţi câte doi heruvimi cu aripile desfăcute deasupra întregului chivot. Aceasta constituia partea cea mai importantă a chivotului, considerat a fi tronul lui Dumnezeu. O altă denumire era „tronul îndurărilor“ pentru că, mai târziu, când arhiereul intra în Sfânta Sfintelor, fapt ce se petrecea o singură dată pe an, venea până în faţa acestuia şi cerea îndurare pentru greşelile poporului. Heruvimii reprezentaţi sunt asemănaţi de unii exegeţi cu heruvimii cu sabie de foc ce au fost puşi să păzească grădina Edenului după greşeala protopărinţilor. Rezultă deci că rolul lor era acela de supuşi ai lui Dumnezeu, de paznici, care să păzească Sfânta Sfintelor de atingerea de tot ce era necurat. La II Samuel 6, 6-7, aflăm că cel ce din imprudenţă sau din nepăsare venea în atingere de chivotul sfânt murea imediat.

În istoria următoare stabilirii israeliţilor în Canaan, chivotul avea să se păstreze în templul construit de Solomon.

Decalog – Porunca a III-a

Dumnezeu nu este o „putere“ impersonală

„Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert numele Lui“ (Ieşirea 20, 7)

Această poruncă subliniază „personalitatea“ lui Dumnezeu şi nu ideea de „putere“ impersonală. El are un nume şi acesta este „Sfânt“. În contextul ebraic, invocarea numelui înseamnă invocarea prezenţei persoanei care îl poartă. De aceea, se cuvine a invoca numele lui Dumnezeu cu toată cinstirea cuvenită. Majoritatea celor care au interpretat această poruncă cred că ea se referă la invocarea numelui lui Dumnezeu în situaţii speciale, cum ar fi votul sau jurământul. Astfel, un vot sau un jurământ nerespectat sau fals sunt abateri prin care se ia în „deşert“ numele lui Dumnezeu.

Prin extensiune, putem înţelege că această poruncă face trimitere la orice atitudine sau orice cuvânt care face abstracţie de sentimentul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră concretă. (cf. pr. Gheorghe Popa, „Introducere în Teologia Morală“)

Dictionar

Darurile Duhului Sfânt

În Sfânta Scriptură, ideea de „dar“ are foarte multe valenţe. În Scriptura Vechiului Testament, se vorbeşte despre darul legănat lui Iehova, fiind vorba despre pâinea şi vinul aduse pe lângă jertfele sângeroase. Preotul care vărsa sângele la jertfă lua o parte din pâine şi vin, le legăna înaintea lui Iehova şi această parte rămânea în folosul său. Acest obicei a trecut în creştinism la ridicarea paosului şi a panaghiei, din această ofrandă o parte bună rămânând preotului. Întâlnim apoi darul ridicat, plata ce trebuia adusă la templu de evreul bărbat, trecut de vârsta de 20 de ani. Avem apoi darurile cu înţelesul de prinoase, care sunt aduse la biserică drept mulţumire pentru roadele primite de la Dumnezeu şi de binecuvântare sau sfinţire a celor dobândite.

Întâlnim ideea de dar făcut celor dragi sau dar de Crăciun, o rămăşiţă a datinii romane şi simbol al darurilor făcute de cei trei magi Pruncului Iisus Hristos, mărturie a bucuriei trăirii vieţii în Dumnezeu spre dobândirea Mântuirii.

Darurile înainte sfinţite reprezintă denumirea Sfintei Euharistii care se întrebuinţează la Sfânta Liturghie a Sfântului Grigorie, săvârşită zilele acestea, mai exact, în fiecare zi a Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica şi, evident, în zilele aliturgice.

În numeroase locuri, Sfânta Scriptură vorbeşte despre Darurile Duhului Sfânt, pe care, uneori, le numeşte simplu duhuri (Isaia 11, 2-3). Se numeşte dar pentru că este împărtăşit de Duhul în dar, adică gratuit. Un dar este o însuşire remarcabilă, pe care Duhul o dă unui membru al Bisericii. Se numeşte însă astfel, deoarece această însuşire e dăruită de Duhul Sfânt nu numai pentru primitor, ci şi pentru că este destinată să slujească altora. Dar când vorbim de darul Duhului, înţelegem că în acesta e implicată nu numai lucrarea Sfântului Duh, ci şi o împropriere, o însuşire a lui din partea omului, care presupune un efort al acestuia de a-l dezvolta în raport cu predispoziţia şi capacitatea sa, după care i-a fost dăruit.

Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt sunt menţionate în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi i se dau noului botezat spre a-i da puterea să folosească harul îndreptării, primit prin botez, în mod cât mai lucrător, prin ele putând ajunge să câştige cele mai înalte virtuţi. Aceste daruri sunt menţionate la Isaia, (11, 2-3): al înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al puterii, al cunoştinţei, al bunei credinţe (evlaviei) şi al temerii de Dumnezeu. Teologia ortodoxă afirmă că aceste daruri se revarsă asupra creştinului botezat prin Taina Mirungerii.

Simboluri biblice

Cifra unirii dumnezeirii cu lumescul

7 este număr sfânt în Biblie atât în Creştinism, cât şi la păgâni, fiind considerat număr piramidal.

Şapte este compus din adunarea cifrei 3 (însuşirea lui Dumnezeu în trinitate) cu 4 (simbolul lumii prin punctele sale cardinale), din acest motiv, cifra 7 fiind considerată unirea dumnezeiescului cu lumescul. Şapte sunt zilele săptămânii, zidul Ierihonului a fost înconjurat de 7 preoţi în şapte zile, avem sfeşnicul cu şapte braţe, psalmistul David Îl laudă pe Dumnezeu de şapte ori într-o zi; apoi, în Noul Testament, avem cele şapte ceruri, în Apocalipsă sunt cele şapte coarne ale mielului, păcatele sunt iertate de 70 de ori câte 7; întâlnim pomenirea morţilor care se face la şapte ani, apoi cunoaştem cele şapte daruri ale Duhului Sfânt; Mântuitorul Iisus Hristos rosteşte şapte cuvinte pe Cruce; sunt şapte epistole soborniceşti, iar Sfântul Apostol Pavel a scris 14 epistole (2 x 7); în istoria Bisericii, avem cele şapte Sinoade Ecumenice.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!