Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Izgonirea înşelăciunii celei diavoleşti

Izgonirea înşelăciunii celei diavoleşti

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Dumitru Popoiu - 25 Noiembrie 2012

Pe lângă Scripturile Sfinte, creştinul găseşte "surse de inspiraţie" pentru o viaţă exemplară în Sinaxarele din cărţile bisericeşti de slujbe numite Mineie, în Proloage, precum şi în cărţile speciale ce cuprind vieţile sfinţilor. Desigur, aceste biografii nu sunt aşezate acolo pentru a fi întocmai copiate, însă modalitatea în care sfinţii au înţeles să îşi asume credinţa îi poate inspira creştinului ethos-ul unei credinţe autentice.

Un caz concret în care adevărul credinţei creştine se vădeşte, iar iluziile oferite de către credinţele păgâne sunt descoperite, este acela al dărâmării idolilor. În diferite biografii sacre întâlnim cazuri în care sfinţii nu mai suportă să vadă cum alţi concetăţeni se închină la zeităţi inexistente, înfăţişate prin statui. De aceea decid să le distrugă, fie pe ascuns, fie în miezul zilei. Aşa se întâmplă cu Sfântul Mucenic Gheorghe (prăznuit la 23 aprilie), cu Sfântul Emilian din Durostorum (18 iulie), cu Sfântul Teodor Stratilat (8 februarie) sau Pontie Romanul (5 august), toţi într-un final suferind martiriul pentru pagubele produse, însă mai ales pentru faptul că după aceea - aduşi la judecată - începeau să dărâme idolii prin cuvânt. Distrugerea cea mai mare pe care o făceau vechii rânduieli era însă lucrată prin propriul lor martiriu, fiindcă oamenii din jur vedeau puterea credinţei şi înţelegeau că în mărturisirile sfinţilor stă adevărul. Tocmai de aceea se spune deseori că sângele martirilor este sămânţa creştinilor. Alţi mucenici erau chiar mai "puternici", fiindcă nici măcar nu aveau nevoie de ciomag sau alt instrument pentru a distruge o statuie. De exemplu, la rugăciunile Sfântului Tirs, un martir din Helespont, prăznuit la 14 decembrie, precum şi la acelea ale sfinţilor Carp şi Papil din Tiatira, prăznuiţi la 13 octombrie, idolii s-au dărâmat singuri. Este ca şi cum aceste statui neînsufleţite, simboluri ale unor divinităţi mitice, nu au mai putut suporta întâlnirea cu harul divin coborât la rugăciune. S-ar putea spune că în acest caz demonii nu mai suportă şi fug, iar materia statuilor se întoarce la starea cea dintâi. Chiar Domnul spunea că demonii sunt alungaţi prin post şi rugăciune (Mt. 17, 21), iar în aceste cazuri sfinţii exorcizează lucrurile înconjurătoare, în acelaşi fel în care Hristos vindecase odinioară pe cei demonizaţi.

Creştinii sunt mărturisitorii adevărului, ai vieţii trăite exemplar în curăţie şi iubire, care rodesc mântuirea. Acest lucru îl mărturiseşte şi imnograful care a alcătuit Acatistul Mântuitorului. În cel de-al şaselea icos, el exclamă: "Răsărit-a în lume luminarea adevărului Tău şi s-a izgonit înşelăciunea cea diavolească, Mântuitorul nostru, că idolii nerăbdând tăria ta au căzut, iar noi dobândind mântuire, strigăm: Iisuse, adevărul cel ce izgoneşti înşelăciunea…"

Sfinţii enumeraţi mai sus au trăit, fără excepţie, în timpul persecuţiilor comandate de împăraţii romani, care considerau creştinismul o religie ce subminează puterea de stat. Însă pe la sfârşitul secolului al IV-lea, unii monahi din pustiul egiptean începuseră să se întrebe ce e de făcut, fiindcă nu mai pot muri ca martiri. Persecuţiile încetaseră, creştinismul era o religie acceptată de imperiu, ba chiar favorizată pe alocuri, prin urmare nu se mai întrevedea posibilitatea luării cununii muceniciei. Curând aceştia au înţeles însă că mucenicia nu presupune în mod obligatoriu suferinţa şi chinurile până la moarte pentru valorile creştine, sau cel puţin că nu trebuie neapărat să îţi verşi sângele pentru a fi sfânt. Asceza este şi ea o mucenicie, chiar dacă ea nu înseamnă tăierea capului, ci a voii. Un pas mai departe în înţelegerea sfinţeniei se întâmplă în povestirile despre avva Antonie cel Mare. La un moment dat acestuia i se descoperă că şi în lume se poate trăi o viaţă în Hristos tot la fel de intensă ca şi aceea din chilie. El află că un doctor din Alexandria s-a învrednicit a cânta în fiecare zi "Sfinte Dumnezeule…" cu îngerii. Din Pateric reiese că acel medic dăruia "din prisosul ştiinţei lui celor nevoiaşi", prin urmare făcea milostenie, sau poate era "doctor fără de arginţi".

Posibilităţile de trăire a unei vieţi în Hristos sunt, prin urmare, multiple. Toate au ceva în comun, anume vădirea adevărului, care nu poate sta în umbra minciunii. Creştinii sunt prin viaţa lor o mărturisire a adevăratei credinţe. Iar aici nu au cum să nu îmi răsară în minte cuvintele lui Hristos, adresate Apostolilor Săi, imediat după ce a rostit cele nouă Fericiri: "Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă... aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Mt. 5, 14-16).