Izvoarele poemului eminescian “Luceafărul”

Sava Marian, 13 Ianuarie 2014

Un principiu din “Teoria literaturii” afirmă că orice scriere are un izvor sau mai multe: “… orice text este o absorbţie şi o transformare a unui alt text”1 şi “o poezie nu se naşte din nimic, ea are izvoare”2.  Astfel de argumente se regăsesc frecvent în “Teoria literaturii”3, dar aici oferim un exemplu concret: “între două opere literare se observă asemănări. De pildă, «Mureşan» al lui Eminescu seamănă până la un punct cu «Faust» al lui Goethe, iar «Scrisoarea pierdută» de Caragiale seamănă în unele privinţe cu «Revizorul» de Gogol”4.

De geneza poemului “Luceafărul” s-a ocupat D. Caracostea în “Creativitatea eminesciană”5: “deşi izvorul principal al «Luceafărului» fusese identificat încă din anul apariţiei lui, de către Moses Gaster, în a sa «Literatură populară română» (1883), abia studiile lui D. Caracostea au lămurit decisiv problema genezei marelui poem”6.

Originea poemului e cunoscută: ideea “Luceafărului“ i-a fost sugerată poetului, încă din perioada petrecută la Berlin, de memorialul de călătorie al lui R. Kunisch: “Bukarest und Stambul, Skizzen aus Ungarn, Rumänien und der Turkei“ (Berlin, 1861), în care autorul german transcria, între altele, două basme populare româneşti, “Fata-n grădina de aur” şi “Miron şi frumoasa fără corp”7.

Pe de altă parte, “de la Eminescu însuşi avem o însemnare preţioasă, făcută în toiul muncii pentru desăvârşirea Luceafărului. În manuscrisul Academiei No 2275 bis, p. 56, pe marginea uneia dintre variantele poemei, el a lăsat următoarea însemnare: “În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul K. povesteşte legenda «Luceafărului». Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte, dar nu are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric”8.

Din nefericire, critica literară, stabilind geneza Luceafărului, a luat în considerare numai basmele populare şi însemnarea, deja menţionată, a lui Eminescu.

O altă notiţă, mai puţin cunoscută, dar cel puţin la fel de importantă faţă de cele amintite până acum, o constituie descoperirea făcută de părintele profesor Mihail Bulacu, de la Institutul Teologic din Bucureşti, pe o filă de manuscris eminescian din cadrul Academiei Române. Fila de manuscris nu e una oricare, ci e chiar cea cu titlul “Luceafărul”.  Pe aceeaşi filă “mâna poetului a scris titlul poeziei «Luceafărul», iar mai jos primele versete din prologul Evangheliei după Ioan”9: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1).

Care este relevanţa acestui text? În strofa 81 a poemului, Părintele (strofa 71) i se adresează lui Hyperion cu apelativul “Cuvântul”:

“Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune…

Cere-mi cuvântul meu dentâi

Să-ţi dau întelepciune”10

Aici “Cuvântul” nu e sinonim cu termenul, căci “Cuvântul” e persoană, e “Logosul” lui Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu-Tatăl. Pe de altă parte, “înţelepciune” poate fi înţeles ca un atribut, dar şi ca persoană. Astfel, textele biblice ,,şi Cuvântul S-a făcut trup“ (In. 1,14)  şi “Înţelepciunea Şi-a zidit Sieşi casă“ (Pilde 9, 1)  sunt sinonime, iar Sfântul Apostol Pavel scria: ”Hristos este Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea Lui…” (I Cor. 1, 24). Deopotrivă, o rugăciune din cadrul Sfintei Liturghii Îl numeşte pe Hristos - Înţelepciunea lui Dumnezeu: “O, Paştile cele mari şi prea sfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat (mai deplin - n.n.) în ziua cea neînserată (fără apus - n.n.) a Împărăţiei Tale.”11

Deci, dacă ,,Înţelepciunea” e o persoană, atunci Părintele din poezie întreabă pe “Cuvântul cel dentâi”:  îmi ceri să-ţi dau ceea ce deja eşti, adică Înţelepciune?

Într-o variantă anterioară, Eminescu foloseşte sintagma “Lumină din Lumină” din Simbolul de credinţă, care se referă la Hristos - Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi:

“Tu din eternul meu întreg

Te-ai smuls o stea senină

Cum vrei puterea mea s-o neg

Lumină din Lumină!”12

Şi în cazul de faţă “Puterea” poate fi înţeleasă deopotrivă ca însuşire a lui Dumnezeu şi ca persoană (a se revedea rugăciunea anterioară). Deci Tatăl nu-şi neagă Fiul.

Şi încă un argument. Într-un vers dintr-una din variante13, Hyperion e numit ,,Adevăr”: ,,căci tu eşti Adevăr datorind şi faci din Mine parte”.  Aceste versuri par a fi o parafrazare, deopotrivă, a cuvântului lui Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” şi a mărturisirii de credinţă: “Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat”, ,,Cel de o fiinţă cu Tatăl”. Dacă Eminescu nu a păstrat termenii Lumină din Lumină şi Adevăr(ul) din variantele anterioare se explică ,,numai prin faptul că fiecare poet evită expresia explicită, preferând-o pe cea implicită, pentru ca opera de artă să capete ambiguitate artistică, procedeu prin care ea rămâne deschisă mai multor interpretări”14.

Mai mult, însuşi titlul poemului, “Luceafărul” este inspirat din Sfânta Scriptură. În strofa citată anterior, Părintele spune: “Te-ai smuls o stea senină”, iar steaua e însuşi Luceafărul. Dacă Sfântul Ioan numeşte în Evanghelia sa Cuvântul lui Dumnezeu pe cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, tot el în Apocalipsă arată că Iisus e steaua de dimineaţă: “Eu, Iisus… sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa” (Apoc. 22, 16), ceea ce constituie împlinirea profeţiilor din Vechiul Testament: ,,şi voi face să răsară din Iacov o Odraslă” (Is. 65, 9); ,,o stea răsare din Iacov” (Num. 4, 17).

Iar Sfântul Apostol Petru identifică ,,steaua care străluceşte dimineaţa” cu Luceafărul-Hristos: ,,şi avem cuvântul prorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Petru 1, 19).

De asemenea, în cultul Bisericii, Hristos e numit Luceafăr. Pericopa apostolică din sărbătoarea Schimbării la Faţă a Mântuitorului cuprinde citatul anterior. Dar în cult nu doar Hristos este numit Luceafărul, ci şi sfinţii ca unii care au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu, cu precizarea că în comparaţie cu aceştia Hristos nu mai e o simplă stea, ci e Soarele dreptăţii: “Răsărit-ai ca un luceafăr, pe Soarele dreptăţii vestindu-L celor dintru întuneric, că Tu ai fost propovăduitor şi Înaintemergător al mântuirii tuturor…”15. Un alt exemplu: “Luceafăr luminat a toată lumea Părinte (Dimitrie) Te-ai arătat, căci după multe osteneli ale pustiei, ce ai săvârşit, har de minuni ai primit…”16

Totodată, având ca temei Psalmul 109, versetul 3, “din pântece mai-nainte de luceafăr Te-am născut”, cultul Bisericii face referire şi la steaua propriu-zisă, Luceafărul: “Gavriil, aducând Fecioarei buna vestire din cer, i-a strigat: bucură-te! Vei zămisli în pântecele tău pe Cel ce încăpând întru tine este neîncăput de lume şi te vei arăta purtând în pântece pe Cel ce a răsărit din Tatăl mai înainte de luceafăr”17. Toate acestea îi erau cunoscute lui Eminescu, fapt pentru care şi el aplică acest epitet nu numai lui Hyperion, ci şi Fecioarei Maria în poezia “Rugăciune”: “Rugămu-ne-ndurărilor/Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri…”18; dar şi mentorului său Aron Pumnul: “Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,//…// C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/…” (La mormântul lui Aron Pumnul)19. Aceasta a fost poezia debutului său când Eminescu l-a elogiat pe mentorul lui. E adevărat că în cultul Bisericii şi diavolul este numit luceafărul căzut: “Unde umbreşte harul tău, Arhanghele, de acolo este alungată puterea diavolului. Că nu poate să rabde lumina ta luceafărul cel ce a căzut…”20; cu diferenţa esenţială că în cultul Bisericii Hristos e Hristos, sfântul e sfântul, iar diavolul e diavolul, pe când personajul eminescian e când “un înger”, când “un demon” sau când “cuvântul”, când mitologicul Hyperion. În fine, în a doua strofă a “Luceafărului”, Eminescu face un portret ,,prea frumoasei fete” “din rude mari împărăteşti”:

,,Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele”.

Cu uşurinţă poate fi constatată originea acestor versuri: “Cine-i aceasta… care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă şi ca soarele-i de luminoasă?” (Cânt. 6, 10) şi “s-a arătat din cer o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apoc. 12, 1).

Deşi ambele texte de mai sus se referă la Fecioara Maria, totuşi, ea nu poate fi identificată cu prea frumoasa fată din poezie, după cum nici Luceafărul-Hyperion nu poate fi identificat cu Luceafărul-Hristos, din raţiuni care nu pot fi expuse în articolul de faţă, din cauza spaţiului limitat. Ceea ce se poate afirma însă, fără dubiu, este că Eminescu era un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, al cultului şi al învăţăturii de credinţă a Bisericii, iar toate textele de mai sus, şi multe altele, au fost izvoarele folosite la realizarea “Luceafărului”. 

Note bibliografice:

1 Julia Kristeva, în Gheorghe Crăciun, Introducere în Teoria literaturii, editura Magister/Cartier, 1997, p. 58.

G. Călinescu, “Tehnica criticii şi a istoriei literare”, 1938, în vol. Principii de estetică, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1968, p. 91.

3 René Wellek, Austin Warren,Teoria literaturii, Bucureşti Editura pentru literatură universală, 1967, trad. Rodica Tiniş, pp. 152-170.

4 G. Călinescu, op. cit.

5 Editura Junimea, Iaşi, 1987.

6 Matei Călinescu, Titanul şi geniul în poezia lui Mihai Eminescu. Semnificaţii şi direcţii ale etosului eminescian, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, p. 137.

7  Ibidem, p. 136.

D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 272.

Arhim.Bartolomeu Valeriu Anania, în Îndrumător bisericesc nr. 6, editat de Episcopia Buzăului, 1987, p. 112.

10 Mihai Eminescu, Poezii, Proză literară, vol. 1, 1978, Cartea Românească, p.134.

11 Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 169.

12 Mihai Eminescu, Luceafărul, Ediţia a doua îngrijită şi revăzută de Zamfir Bălan, Editura ISTROS - Muzeul Brăilei, Brăila, 1996, p. 60.

13 cf. Prof. Dumitru Irimia - Facultatea din Iaşi.

14 Arhim. Bartolomeu Valeriu Anania, art. cit.

15 Mineiul pe ianuarie, Cântarea a 3-a din catavasiile Botezului.

16 Mineiul pe octombrie, ziua a 27-a.

17 Mineiul pe martie, ziua a 25-a.

18 M. Eminescu, Poezii, Proză literară, vol. II, Cartea Românească, p. 37.

19 M. Eminescu, Poezii, Proză literară, vol. I, Cartea Românească, p. 6.

20 Mineiul pe noiembrie, ziua a 8-a.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!