Patristica
Jertfa lui Hristos, măsura prieteniei adevărate

Jertfa lui Hristos, măsura prieteniei adevărate

Prietenia este un dar al lui Dumnezeu de dincolo de moarte. Prietenia înseamnă regăsirea unuia în celălalt ca loc de referință. În viața socială a omenirii s-a imprimat prin Hristos o nouă prietenie: dragostea jertfelnică pentru semenii noștri. Ca putere a iubirii de aproapele în Hristos, prietenia face ca persoana să se asemene unei „planete” în jurul Soarelui Hristos (Mal. 3, 20), Care iradiază și atrage prin harul Luminii și al căldurii duhovnicești.

Puterea iubirii jertfelnice are la temelie o nădejde plină de nemurire (Înțel. Sol. 3, 4), care vindecă siguranța de sine, individuală, ce închide inima: „Așa zice Domnul: Blestemat să fie omul care se încrede în om și își face sprijin din trup omenesc și a cărui inimă se depărtează de Domnul”. Individualismul este calea închiderii inimii sub imperiul pomului cunoștinței binelui și răului, semănată în lume de cel în care Lumina ajunsese întuneric al cruzimii (Mt. 6, 23); perfidia demonică a tatălui minciunii (Ioan 8, 44) care a scos oile din staul, răpind sufletele de pe calea treimică a comuniunii și ascultării și sădind în ele calea poftelor și a războaielor ucigașe (Iacob 4, 1-5).

Prietenia are bunurile duhovnicești ca „mulțime a păcii”

În afara Revelației, nici unul dintre sistemele filosofice, sociologice, idealiste sau materialiste nu a putut cunoaște taina morții omului și geneza ei în lume. Dumnezeu Însuși a păstrat-o „ascunsă” până la plinirea vremii, ca să poată birui moartea prin semănarea vieții în Hristos. A­ceastă prietenie dumnezeiască față de oameni are la temelie iubirea Sa veșnică și unică în jertfelnicia ei. Oamenii spun că prietenia adevărată este până la moarte. Dar Dumnezeu a semănat în lume prin Hristos prietenia fără de moarte a Sfintei Treimi, după al Cărei Chip și Asemănare a fost zidit omul. Din mormântul Său, prin care a fost călcată moartea din lume, Hristos a adus această Lumină a vieții. Mântuitorul fericește pe făcătorii de pace ca pe fiii lui Dumnezeu (Matei 5, 9), știind bine că răul oricărei încăierări este, de fapt, o sinucidere a fiecă­rei părți aflate în conflict. Însă prietenia are bunurile duhovni­cești ca „mulțime a păcii” (Ps. 36, 11; 71, 7).
Această prietenie înseamnă depășirea cadrului individual, pe de o parte, și social, pe de altă parte: „În latura cea mai neegoistă a sufletului îmbibat de iubire și înfrățire cu aproapele - scrie părintele Stăniloae -, omul nu mai caută doar identitatea sa față de ceilalți, ci ascultă și venerează numai ceea ce îi dictează interiorul său”. De la extremele stăpânirilor ca „dealuri” (Lc. 3, 5; Ps. 113, 3-7) și ale celor asupriți ca „văi ale plângerii” (Ps. 83, 7), persoana se regăsește în Hristos cu valori ale inimii, în sensul deplin al persoanei. Ieșirea din robia poftelor, pe de o parte, și a robiei asupririi, pe de altă parte, este o adevărată eliberare: „Fericit este omul al cărui ajutor este de la Tine, suișuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul în care i-a fost pus; că binecuvântare va da Cel ce pune lege. Vor merge din putere în putere și se va arăta Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Ps. 83, 6-8).
Prin închiderea inimii, individul blochează valorile spirituale, rămânând fără identitate personală și fără viață lăuntrică. Pe de altă parte, democratismul, ca sistem de nivelare socială, vulgarizează valorile lăuntrice și poate duce la lipsa identității fiecărui ins în parte. Aceste extreme duc la o pierdere a sensului vieții: „Umblați cât aveți Lumină, ca să nu vă prindă întunericul. Cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge” (Ioan 12, 35).
Urmând lui Hristos, de Care erau atrași ca de un „Soare al Dreptății” (Mal. 3, 20), ucenicii I-au devenit „prieteni” (Ioan 15, 14) prin părtășia lor la icoana Duhului ceresc din inima Sa, scăpând de robia idolilor din lume. Icoana inimii lui Hristos este o taină a iubirii aproapelui care vindecă poftele idolești prin „îndreptare” (Romani 8, 29). Acel „Soare al Dreptății” ce răsare din pământ ca „Adevăr” (Ps. 84, 12), pentru întoarcerea inimilor la Chipul și Asemănarea lor treimică, este Hristos (Ioan 17, 22). Ca timp, El este din veșnicie icoana Tatălui, Chip al Ipostasului Lui, simbolizat palpabil prin „Rugul Aprins” (Ieș. 3, 4), Care din veci nu se mistuie, și al Cărui Nume „Eu sunt Cel Ce sunt” (Ieș. 3, 14) însemna acel „astăzi” veșnic viu și veșnic același (Evr. 13, 8; Mc. 12, 26-27). Arătarea lui Dumnezeu în Hristos dezvăluie misterul Rugului Aprins, așa cum apar iconografic inițialele Numelui Său pe aureola Mântui­torului, Care spală picioarelor Ucenicilor pentru părtășia lor la slujirea jertfelnică a Rugului Aprins.

„Numesc prieten al meu nu numai pe cel care mă laudă, ci și pe cel care mă mustră”

Slujirea Rugului Aprins în Hristos semnifică iubirea veș­ni­că, jertfelnică și vie dovedită ca Adevăr după intrarea Rugului Aprins în pământul sfânt. Locul Dumnezeului Celui veșnic determinat în Revelație prin credința cu inima în viața lui Hristos, sfințită ca Adevăr, este arătat de către Sfântul Apostol Pavel: „Dreptatea din credință este aceasta, să nu zici în inima ta, ci­ne se va sui în cer, adică să pogoare pe Hristos; sau cine se va pogorî în adânc, adică să ridice pe Hristos din morți... Căci aproape este de tine Cuvântul, în gura ta și în inima ta, adică Cuvântul pe Care Îl propovăduim. Că de vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți și vei rosti cu gura ta că Hristos este Domn, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre îndreptare, iar cu gura se mărtu­risește spre mântuire” (Romani 10, 6-10).
Părtășia la icoana duhului ceresc din inima lui Hristos prin naștere din nou la Învierea Sa este măsura prieteniei adevărate, descrisă astfel de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Eu numesc prieten al meu nu numai pe cel care mă laudă, ci și pe cel care mă mustră, pentru a-mi îndrepta greșelile. Mai cu seamă acesta din urmă mi se pare că este prieten al meu și că mă iubește. Nu ți-i deloc prieten acela care laudă toate faptele tale, fără deosebire, și pe cele bune, și pe cele rele”. Mântuitorul pronunță în acest sens „vaiuri” pentru cei vorbiți de bine de către toată lumea (Lc. 6, 26) și „feri­cește” pe cei ocărâți și prigoniți (Lc. 6, 22) pentru „sarea” (Mc. 9, 50) tămăduitoare a mustrării cu blândețe (Col. 4, 6): „suaviter in modo, sed fortiter in re!” (blând în felul de a fi, dar puternic în fapt), Sfântul Grigorie de Nazianz spune că prietenii adevărați se iubesc mai mult decât pe ei înșiși, ca efect firesc și necesar al legii dragostei celei mai presus de noi. Prietenia creștină aduce bucurie vieții și un spor de existență, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dragostea e ca o albină care adună de peste tot cele bune în sufletul celui care iubește”; „lipsa priete­nilor consumă sufletul, așa cum frigurile consumă trupul”; „În rugăciunile lor către Dumnezeu, creștinii se roagă întâi pentru prietenii lor și apoi pentru ei”.
În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, prietenia trebuie să-i includă pe toți oamenii: „Nu sunt ei toți frați ca fii ai aceluiași Părinte? Pentru ce ești singur? Pentru ce nu-ți faci mulți prieteni? Pentru ce nu te faci creatorul dragostei?”
Doctrina creștină despre prietenie este un ideal, spune părintele profesor I. G. Coman, dacă ne gândim cât de greu este să avem un singur prieten adevărat - o mărturisire atât de sinceră pentru anii 1954 ai dictaturii.
Practicată îndeosebi în Biserica Primară și menționată în majoritatea operelor literare creștine, concepția creștină despre prietenie este redată plastic și integral de poetul și teologul Teodor Prodromul din secolul al XII-lea, în imnul „Exilul prieteniei”.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!