Theologica
Jertfa lui Solomon

Jertfa lui Solomon

Lect. Alexandru Mihăilă, 23 Septembrie 2010

Arătam şi în alte rânduri că Istoria cronistă are o viziune teologică mult mai profundă decât Istoria deuteronomistă, pentru ea evenimentele jucând un alt rol în ansamblul planului lui Dumnezeu. Diferenţele sunt uneori frapante, unii putând să le catalogheze printre erori, aceeaşi realitate fiind prezentată sub aspecte opuse. De un caz ca acesta ne vom ocupa în cele ce urmează.

Regele Solomon a adus o jertfă în Ghibeon, înainte de zidirea Templului din Ierusalim. Istoricul deuteronomist explică în 3 Regi 3, 2-4: "Poporul tot mai aducea jertfe pe înălţimi, căci nu era încă zidit templul numelui Domnului până în acel timp. Şi Solomon, care iubea pe Domnul, purtându-se după legea tatălui său, a adus şi el jertfe şi tămâieri pe înălţimi. Deci s-a sculat şi el şi s-a dus la Ghibeon, ca să aducă jertfe acolo, căci acolo era cea mai mare înălţime. O mie de jertfe pentru ardere de tot a adus Solomon pe acel jertfelnic". Se precizează că atât Solomon, cât şi tatăl său, David, au adus jertfe pe înălţimi, însă această practică nu este blamată, ci se insistă pe iubirea pe care cei doi o dovedeau către Iahve. Poporul însuşi obişnuia să aducă jertfe pe înălţimi. Istoricul deuteronomist are o scuză importantă: Templul încă nu fusese zidit.

Ce sunt "înălţimile"?

"Înălţimile" (bamot) sunt sanctuare ridicate, în general, dar nu neapărat pe înălţimi. Probabil erau legate de "stâlpi sacri de piatră" (maţţebot), arbori şi dumbrăvi sacre (cf. Facere 21, 33). Patriarhii biblici au rămas în tradiţia prebiblică drept fondatori ai unor asemenea sanctuare locale (Sichem, Hebron, Beerşeba, Betel), deşi în general, cu mici excepţii (Facere 31, 54; 46, 1), nu se spune despre patriarhi că au adus jertfe, ci doar că au chemat numele lui Iahve la sanctuarul respectiv pe care l-au ridicat.

În Deuteronom nu se face referire la bamot (cuvântul apare, dar cu sensul general de "spate" în 32, 13; 33, 29), dar se subînţelege interdicţia oricăror sanctuare în afara Ierusalimului, pentru că în Deuteronom 12, 2-5 se porunceşte distrugerea oricăror sanctuare idolatre, permiţându-se cultul doar în "locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru din toate seminţiile voastre, ca să-Şi pună numele Său asupra lui" (v. 5). Este bine cunoscuta centralizare a cultului în templul din Ierusalim, o reformă religioasă din 622 î.Hr. desfăşurată de regele iudeu Iosia, pentru care Israel Finkelstein consideră că există posibile dovezi arheologice (Israel Finkelstein/ Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed, Touchstone Book, New York etc., 2002, p. 288). Această reformă o continuă de fapt pe cea a străbunicului său, Iezechia, înainte de anul 701 î.Hr., pentru care Finkelstein crede recent că există atestări arheologice mai sigure în Arad, Beerşeba şi Lachiş (cf. I. Finkelstein/ N.A. Silberman/, David and Solomon, Free Press, New York etc., 2007, pp. 285-288).

Istoria deuteronomistă, care prezintă desfăşurarea istorică de la Moise la exilul babilonian pe baza teologiei Deuteronomului (deci, cărţile Iosua, Judecători, 1-4 Regi, cu redactarea finală a Deuteronomului), îşi asumă întru totul centralizarea cultului. Odată ridicat, templul din Ierusalim trebuie să fie singurul frecventat. Sunt numeroase critici aduse regilor de după Solomon, care, deşi aveau la dispoziţie templul din Ierusalim, tolerau sau chiar utilizau "înălţimile" (începând chiar cu Solomon, care a căzut spre sfârşitul vieţii în idolatrie, cf. 3 Regi 11, 7; apoi regele Ieroboam în regatul nordic, 3 Regi 12, 31-32 şi regele Roboam în regatul sudic, 3 Regi 14, 23).

Totuşi, deşi critică în mod constant regii care păstrează "înălţimile", Istoria deuteronomistă "închide un ochi" pentru ce s-a întâmplat înainte de ridicarea Templului din Ierusalim. În naraţiunea alegerii lui Saul ca rege, Istoria deuteronomistă permite menţinerea tradiţiei după care Samuel jertfea pe înălţimea (bama) din Rama (1 Regi 9, 12-14.19).

Momentul evocat de jertfa lui Solomon ţine în teologia Istoriei deuteronomiste chiar de trecerea de la o perioadă la alta. "Înălţimile" au funcţionat până la ridicarea Templului, de atunci încolo nu mai sunt permise. Până atunci, în lipsa Templului, Solomon poate aduce jertfă în Ghibeon, acolo aflându-se cea mai mare dintre "înălţimi" (nu geografic, în sensul de altitudinea cea mai mare, ci referitor la construcţie, "sanctuarul cel mai mare").

Cronistul şi înălţimile

Istoria cronistă oferă asupra acestui eveniment o cu totul altă explicaţie. În 2 Paralipomena 1, 3-5 se precizează: "Apoi s-a dus Solomon şi toată adunarea pe înălţimea cea din Ghibeon, căci acolo era cortul cel dumnezeiesc al adunării pe care-l făcuse Moise, robul lui Dumnezeu, în pustiu. Chivotul Domnului îl adusese David din Chiriat-Iearim la locul pe care-l pregătise pentru el David, în Ierusalim, unde-i făcuse un cort nou. Iar jertfelnicul cel de aramă, pe care-l făcuse Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, rămăsese acolo, înaintea cortului celui vechi al Domnului. Pe acesta îl cerceta Solomon cu adunarea".

Pentru istoria cronistă, jerfa din Ghibeon nu se datorează "înălţimii", sanctuarului de acolo, ci faptului că un element al Cortului Sfânt mobil construit de Moise în pustiu se afla acolo, şi anume jertfelnicul de aramă. Mai precis, chivotul sfânt, obiectul cel mai sacru al Israelului, fusese mutat în Ierusalim de către David, dar Cortul Sfânt cu altarul de aramă din curte fusese adus în Ghibeon.

Pentru aceasta, autorul cronist efectuează o seamă de schimbări. Vizita lui Solomon la Ghibeon nu mai este prezentată ca un act de evlavie particulară, ci regele este însoţit de "întreaga adunare", într-o adevărată procesiune, dându-i-se astfel evenimentului un caracter public. Apoi "altarul" simplu din 3 Regi 3 este identificat chiar cu altarul de aramă construit de Beţaleel în timpul lui Moise, făcându-se referire la textul din Ieşire 27, 1-2; 38, 1-2, subliniindu-se că prin aceasta regele Solomon a respectat prevederile Legii lui Moise. În sfârşit, Ghibeonul este legitimat, pentru că în el se află Cortul Sfânt (cf. Pancratius C. Beentjes, Tradition and Transformation in the Book of Chronicles, Brill, Leiden/ Boston, 2008 şStudia Semitica Neerlandica 52ţ, pp. 153-154).

Dacă am gândi pozitivist, am avea dreptate să arătăm cu degetul o eroare gravă a Scripturii. Acelaşi eveniment este prezentat în două maniere opuse una alteia, Istoria cronistă dovedind evidente preocupări apologetice, inventând legături neatestate înainte. Un simplu altar este transformat în altarul prin excelenţă din timpul lui Moise.

Istorie şi teologie

Totuşi, trebuie înţeleasă şi aici diferenţa dintre istoria de tip reportaj (cea cu care suntem noi obişnuiţi) şi istoria simbol, istoria care nu se preocupă de datele exacte, ci îşi permite chiar o transformare teologică a evenimentelor.

Aceste adaosuri construite de cronist au un important scop teologic. Ele nu sunt făcute pentru a-l justifica pe Solomon, ci pentru a explica de ce Dumnezeu S-a revelat într-un sanctuar ilegitim potrivit concepţiei deuteronomice (cf. Martin Noth, The Chroniclerâs History, trad. H.G.M. Williamson, Sheffield Academic Press, Sheffield, 22001 şJSOT.SS 50ţ, p. 94). Cronistul aplică tehnica midraşelor, adică explicaţii teologice narative. Aşa cum observă Vladimir Petercă, comparând Istoria cronistă cu cea deuteronomistă, "cronistul denotă adesea o libertate surprinzătoare şi personală în modul în care îşi scrie opera, adică în stilul conceptelor sale, al prescurtărilor şi omisiunilor efectuate în text, în deplasări şi adăugiri de text, dar mai ales schimbă adesea cuvintele, recompune frazele etc." (Regele Solomon în Biblia ebraică şi în cea grecească, Polirom, Iaşi, 1999, p. 65).

În timpul său, problema înălţimilor nu se mai punea la fel de pregnant ca în vremea Istoriei deuteronomiste. Ghibeonul este tratat cu mult respect, ca locul unde Solomon se întâlneşte cu Dumnezeu (Martin J. Selman, 2 Chronicles. An Introduction and Commentary, InterVarsity Press, Nottingham/ Downers Groove, 1994, pp. 304-305).

Stilul cronistului este apropiat de cel hagiografic (Vieţile sfinţilor). Amănuntele istorice sunt trecute pe plan secund, dar prin aceasta istoria nu se compromite, nu devine ne-istorie, ci este, dimpotrivă, infuzată cu sens. Descoperind legături până atunci nebănuite (altarul este de origine mozaică), istoricul cronist insistă pe continuitatea revelaţiei, analizând istoria ca un sistem închegat.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!