Theologica
Jertfa, taina iubirii lui Hristos pentru lume

Jertfa, taina iubirii lui Hristos pentru lume

Liviu Petcu, 08 Mai 2010

Iubirea lui Dumnezeu pentru om se revelează mai ales în jertfă, prin aceasta ea făcându-se mai evidentă: "Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El şi-a dat viaţa pentru noi" (I In. 3, 16). În suferinţele Sale, Iisus n-a vrut de la om altceva decât un singur lucru: să accepte a răspunde cu iubire la iubirea ce i se arată. Prin iubirea Sa, Hristos a vrut salvarea omului. "Crucea este cheia tainei iubirii lui Hristos. Fără Cruce am fi ştiut ceva despre iubire în general, dar n-am fi ştiut nimic despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi."

Prin moartea lui Hristos pe cruce, Dumnezeu îşi învederează negrăita Lui bunătate (dragoste) faţă de lume" (Dumitru Belu, Despre iubire). În al doilea rând, crucea ne arată o iubire care, pentru salvarea celuilalt, nu se dă în lături de la nici o suferinţă. Dumnezeu nu ne putea da o altă dovadă mai mare de iubire, decât moartea lui Iisus Hristos pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu şi Domnul L-a dat pentru dragostea Sa pe Însuşi Fiul Său la moarte prin cruce. "Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat la moarte pentru ea (Ioan 3, 16). Nu pentru că n-a putut să ne izbăvească pe noi în alt chip, ci a voit să ne înveţe prin aceasta pe noi dragostea cea folositoare. Şi ne-a apropiat pe noi de Sine în moartea Unuia-Născut Fiului Său. Şi dacă ar fi avut ceva mai de preţ decât pe Fiul Său, şi aceasta ne-ar fi dat-o, ca să se afle în El neamul nostru. Şi pentru dragostea Lui cea mare n-a voit să silească libertatea noastră, deşi putea să o facă, ci să ne apropie de Sine, prin dragostea cugetului nostru" (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, 81, în Filocalia…, vol. X). Potrivit Sfântului Nicolae Cabasila, "două particularităţi îl caracterizează pe cel ce iubeşte şi îi asigură biruinţa: faptul de a face bine, prin toate mijloacele, obiectului iubirii sale şi, la nevoie, de a suferi pentru el dureri şi chinuri teribile. Această a doua mărturie de iubire este mult superioară celei dintâi, ori, Dumnezeu era neputincios să o dea fiind nepătimitor ... Atunci El născoceşte această umilinţă, caută să se pună în starea de a putea îndura dureri şi chinuri pentru a convinge de iubirea Sa pe cei pentru care va suferi atât" (Sf. Nicolae Cabasila, Viaţa în Hristos, IV).

Când vorbeşte despre pătimirile lui Hristos pe cruce, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: "Dacă mă întreabă cineva: ce lucru mare a făcut Hristos? Eu voi lăsa cerul, pământul, marea, învierea multor morţi şi alte minuni şi voi arăta doar crucea, care este mai slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava (Fiului) Unuia Născut, desfătarea Sfântului Duh, podoaba îngerilor, siguranţa Bisericii, mândria lui Pavel" (Despre Cruce, 2). În alt loc, acelaşi Sfânt Părinte zice: "Pentru aceasta Îl numesc pe Hristos Împărat, pentru că Îl văd răstignit. A se jertfi pentru cei conduşi este fapta unui împărat" (Cuvântări la Praznice Împărăteşti). Atunci când face referire la negrăita dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni, autorul patristic menţionat precizează: "Cum? Nu numai că a dat pe Fiul Său Cel iubit, ci în aşa fel, încât să fie crucificat. Admiră bogăţia iubirii sale faţă de om; pe Fiul Său iubit l-a dat pentru cei vrednici de ură" (Comentar la Efeseni, Omilia I, 2).

"Hristos iubeşte pe fiecare om cu aceeaşi dragoste cu care iubeşte întreaga lume"

Mântuitorul Hristos numeşte moartea Sa jertfă şi spune că pentru aceasta a venit, pentru a se jertfi (Mt., 20, 28). El nu ar fi refuzat să se jertfească chiar şi numai pentru unul dintre noi, căci ne iubeşte pe fiecare cel mai mult. "Hristos iubeşte pe fiecare om cu aceeaşi dragoste cu care iubeşte întreaga lume" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia II, 8 la Epistola către Galateni), pentru că fiecare om este unic în faţa lui Dumnezeu şi mai valoros decât toate galaxiile la un loc, deoarece numai pe om l-a făcut Dumnezeu după chipul Său, cu posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu El şi a poseda prin har ceea ce El posedă prin fire; omul este şi veriga de legătură dintre lume şi Dumnezeu, "căci în firea omenească s-a amestecat o anumită înrudire cu Divinitatea" (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, VI). Scopul suprem al operei de răscumpărare este fericirea umană, finalizată şi împlinită prin învierea Sa din morţi. Hristos Şi-a arătat iubirea Sa pentru noi nu numai prin crearea noastră şi a lumii din nimic, prin Întrupare, pătimirile şi moartea pe cruce, dar şi prin Înviere, Înălţarea la cer, trimiterea Duhului Sfânt şi prin pronia Sa care este evidentă din priveliştea tuturor celor pe care le vedem. După Înălţarea Sa la ceruri, Hristos nu ne lasă singuri, ci se dăruieşte întreg pentru fiecare în parte, la fiecare Sfântă Liturghie. La rândul nostru, aducem la Sfântul Altar ceea ce avem mai preţios - însăşi viaţa noastră, simbolizată în darurile de pâine şi vin. Hristos vrea să ne ajute din interiorul nostru. El intră în componenţa omului prin cea mai intimă şi mai deplină unire, pentru o inhabitare reciprocă, a lui Hristos în el şi a omului în Hristos. Mântuitorul doreşte să fie interior nouă, să fie în noi. În acest sens, în Sfânta Scriptură citim că, după Învierea Sa din morţi, pe drum spre Emaus, El se arată celor doi ucenici - Luca şi Cleopa (Lc., 24, 13-32). Ei nu l-au cunoscut, cu toate că Hristos le tâlcuia locurile din Scripturi care vorbeau despre El. Când s-a făcut că pleacă mai departe, cei doi L-au rugat stăruitor să rămână la ei. Stând la masă, a binecuvântat pâinea, a frânt-o (ceea ce la evrei numai stăpânul casei săvârşea acest lucru) şi le-a dat lor. Atunci ei L-au cunoscut, dar în acel moment El s-a făcut nevăzut de la ochii lor, ascunzându-se cum numai El ştie în pâinea binecuvântată cu care ei au rămas. N-a mai dorit să fie un vizavi, exterior lor, ci interior, devenind astfel Viaţa vieţii lor.

Dumnezeu caută prin toate numai folosul omului

Referindu-se la taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu, Părintele Stăniloae menţiona: "Iubirea lui Dumnezeu ţâşneşte de pretutindeni, din toate lucrurile şi împrejurările, arătându-se în toate felurile" (Pr. Dumitru Stăniloae, nota 597, în Filocalia…, vol. VIII). Dumnezeul nostru, care este prin excelenţă iubire, caută prin toate numai folosul omului, îl iubeşte pe acesta mai mult decât se iubeşte el însuşi pe sine şi depăşeşte în daruri gândurile omului. "Ai un Stăpân mai afectuos decât un părinte - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - şi mai grijuliu decât o mamă, mai îndrăgostit decât un mire şi o mireasă, care socoteşte că odihna Lui e mântuirea ta şi se bucură mai mult decât tine de izbăvirea de primejdii şi de moarte… şi care arată orice fel de iubire: cea care o are un părinte pentru copii, o mamă pentru rodul pântecului ei, agricultorul pentru via sa, constructorul pentru meşteşugul său, mirele pentru mireasă, tânărul pentru o tânără, o iubire care vrea să îndepărteze de la tine cele rele tot atât pe cât e de departe răsăritul de apus, pe cât e mai înalt cerul faţă de pământ - căci am arătat şi aceasta -, sau mai bine zis nu numai atât, cu mult mai mult, cum am arătat punând în mişcare cuvântul despre acestea şi îndemnându-te să nu te opreşti la imagini, ci să le depăşeşti prin raţionamente. Căci pronia lui Dumnezeu e de netâlcuit, purtarea Lui de grijă e necuprinsă, bunătatea Lui e negrăită, iar iubirea Lui de oameni cu neputinţă de adulmecat" (Scrisori din exil, VIII).

Pentru ca noi să trăim în iubire, Creatorul nu dă porunci despotice, ci lansează apeluri iubitoare. "Iubeşte şi fă ce vrei" (Fer. Augustin, In Epist. Ioan., VII, 8), spune Fericitul Augustin, căci dacă cineva iubeşte pe Dumnezeu şi pe semeni nu mai poate greşi. Dumnezeu nu pune interdicţii, nu ne sileşte să alegem binele, ci ne recomandă norme dătătoare de viaţă. "Nu ne sileşte Dumnezeu, Cel prisositor de bun (la bine), ca nu cumva siliţi fiind şi neascultând, mai mare osândă să avem" (Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia…, vol. V). El nu violentează libertatea persoanelor care pot alege între a trăi în afara lui Dumnezeu sau în comuniune cu El. Astfel, iubirea Lui rămâne tot timpul în stare de jertfă. Dar omul nu-şi poate odihni sufletul până nu simte iubirea lui Hristos în el şi până nu răspunde cu iubire iubirii Lui, căci sufletul uman are o nesfârşită sete de iubire, iar această sete nu şi-o poate potoli decât prin înălţarea către Hristos, Care o satură, umplând-o şi mai mult de dorul după iubirea Lui. De aceea a fost trimis Duhul Sfânt în lume, pentru a ne dărui apa înnoirii duhovniceşti, pentru ca noi, adăpându-ne prin Duhul, (să primim şi să) iubim pe Hristos (Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola I către Serapion), iar prin Hristos, pe Tatăl. Parafrazându-l pe Sfântul Nicolae Cabasila, putem spune că, dacă ochiul a fost creat pentru a căuta lumina şi a se sătura de ea, iar urechea pentru sunete şi toate celelalte după rostul lor, atunci dorinţa sufletului se împlineşte numai când găseşte pe Dumnezeu, căci aşa este sortit sufletului să nu-şi afle liniştea decât în Hristos, deoarece El singur este şi Binele şi Adevărul şi tot ceea ce-l poate bucura pe om.

Păcatele omului nu întrec dragostea lui Dumnezeu pentru acesta

Hristos, prietenul păcătoşilor (Mt. 11, 19), iubeşte, iartă pe acel pe care l-a ales şi l-a rânduit coroană a creaţiei şi rege al ei, "făcând sărbătoare cerească din întoarcerea celui ce se căieşte" (Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază în 150 de capete, 71). Mulţimea păcatelor şi fărădelegilor omului nu întrece dragostea lui Dumnezeu pentru acesta, ci El are îndelungă răbdare şi aşteaptă mult pocăinţa fiecăruia dintre oameni, însă această certitudine nu trebuie să-l îndemne pe credincios la augmentarea păcătoşeniei, ci să-i stimuleze curajul pocăinţei. Chiar după ce noi, oamenii, cădem în nenumărate greşeli şi fărădelegi, ofensându-L şi jignindu-L, Dumnezeu ne cheamă, ne aşteaptă îndemnându-ne să venim spre El, ne cheamă aşa de mult şi cu o aşa stăruinţă, de parcă nu noi i-am fi greşit, ci de parcă El ne-ar fi greşit nouă. În acest sens, Sfântul Grigorie Dialogul spune: "Dar Dumnezeu vorbeşte şi înapoia spatelui, căci îl cheamă să se întoarcă la El şi după săvârşirea păcatului. El recheamă pe acela care s-a îndepărtat de El. Nu ţine seama de păcatele săvârşite. Aceluia care se reîntoarce îi deschide inima Sa plină de milostivire … Dacă nu ne temem de dreptatea Lui, ar trebui, cel puţin, să ne ruşinăm că nu am răspuns chemării milostivirii" (Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, Edit. IBMBOR). Oricât de mult bine ar săvârşi şi oricâte virtuţi ar împlini omul în viaţa aceasta, ele nu se ridică la înălţimea cinstirilor şi a iubirii lui Dumnezeu revărsate din belşug spre el: "Chiar de am muri de nenumărate ori pentru Dumnezeu, chiar dacă am săvârşi toată virtutea, totuşi, aceste fapte ale noastre nu sunt nici pe departe la înălţimea cinstirilor cu care ne-a cinstit pe noi Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce-ţi spun: Dumnezeu n-are nevoie de nimic de la noi, ci Îşi este de-ajuns; ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, ne-a dat suflet, cum nu are nimeni pe pământ, a sădit raiul, a întins cerul… şi dac-ai încerca să vorbeşti despre toate, bunurile şi frumuseţile date de Dumnezeu omului, ar trebui să povesteşti nespus de mult, fără însă a ajunge vreodată să le spui pe toate" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre căinţă). În duh filocalic, Sfinţii Varsanufie şi Ioan observă: "Dacă ai cunoaşte cum trebuie darul lui Dumnezeu, chiar dacă toţi perii capului tău ţi-ar fi tot atâtea guri, n-ai putea să-L preamăreşti pe El, sau să-I mulţumeşti după vrednicie. Dar cred că tu îţi dai seama de aceasta" (Sfântul Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, răsp. 113, în Filocalia…, vol. XI).

Viaţa spirituală este o împărtăşire de iubire, de Dumnezeu

Parcurgând literatura patristică putem conchide că viaţa spirituală nu este o viaţă de legi, porunci şi dispoziţii, ci o viaţă de împărtăşire de iubire, de Dumnezeu. Fiecărui creştin ce răspunde prompt iubirii Lui Hristos îi modelează chipul după chipul Său, căci aceasta este lucrarea iubirii, de a preface pe cel ce iubeşte în chipul celui iubit. Astfel, "dacă iubeşti pe Dumnezeu, dumnezeu vei fi; dacă-l iubeşti pe diavolul, diavol vei fi; iar de iubeşti trupul, trup vei fi. Înseamnă deci că lucrul cel dintâi al dumnezeieştii iubiri este a uni pe cel ce iubeşte cu cel iubit" (Fericitul Augustin). Iubirea produce în inima celui ce o îmbrăţişează un adevărat reviriment şi festin spiritual. Referindu-se la iubire ca putere de a schimba inimi şi de a converti cugete la Dumnezeu-Iubire, Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: "Iubirea este un mare învăţător şi poate să-i întoarcă pe oameni de la rătăcire, să le schimbe felul de viaţă, să-i îndrume spre filosofie. Ea poate să facă din pietre oameni" (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 33, 6 la I Corinteni). Aceeaşi idee o găsim şi la Fericitul Augustin, care afirmă: "Nimic nu-i atât de dur şi de inflexibil care să nu fie biruit de focul iubirii" (Fericitul Augustin, De moribus Ecclesiae, II, XXII, 41). Când inima i se deschide Dumnezeului-Iubire, şi-L primeşte pe Acesta să troneze în ea, nimic nu o mai bucură şi o împlineşte pe deplin, bucuria aceasta a prezenţei lui Dumnezeu întrecând orice altă bucurie sau plăcere omenească, căci, aşa cum spunea Fericitul Augustin, "iubirea lui Dumnezeu e un hoţ, care, spre norocul tău, te jefuieşte şi te fură de toate, ca să nu mai ai altceva sau pe altcineva decât pe Dumnezeu (Fer. Augustin). Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu va mai iubi, nu se va mai îngriji de bani, de avuţii, nici de părinţi, nici de slava vieţii, nici de prieteni, nici de fraţi şi, peste tot, de nimic pământesc" (Sf. Ioan Scărarul, Scara), în sensul că, în viaţa lui, acestea nu primează iubirii.

Pe Dumnezeu Îl iubim pentru că este iubire, ni S-a revelat ca iubire absolută, pe om îl iubim pentru că Dumnezeu l-a iubit şi l-a preţuit mai întâi şi suntem datori să iubim creaţia lui Dumnezeu pentru că este opera Lui, frumoasă, armonioasă şi vrednică de a fi iubită. Iubind toţi pe Dumnezeu, toţi pot să devină una, căci iubirea este cea care călăuzeşte lucrurile şi le uneşte. În duh filocalic, Ava Dorotei menţionează că "lumea este ca un cerc şi în mijlocul acestuia se află Dumnezeu, iar liniile care pornesc de la margine către centru sunt drumurile, adică cetăţile oamenilor (…) iată deci care este natura iubirii… cu cât ne apropiem de Dumnezeu în iubire faţă de El, cu atât ne unim întreolaltă prin iubirea lui Dumnezeu" (Ava Dorotei, Învăţătura 6, 9).

Iubirea, din punct de vedere creştin, are ceva din imago Dei inscripţionată în viaţa noastră şi în elementele constitutive ale universului. Omul, prin însăşi firea lui, simte nevoia de a intra în legătură directă cu Dumnezeu Cel personal, prin continua transcendere spre Absolut, căci i s-a sădit în suflet puterea de a iubi. Persoana umană este mânată lăuntric spre deschiderea prin iubire, pentru că ea are ca fundament care a creat-o şi o susţine cu această tendinţă, comuniunea treimică de Persoane, ca veşnică şi supremă deschidere reciprocă în lumina iubirii. Dumnezeu vrea să I se răspundă îndată chemării la iubirea oceanică din care El doreşte să dea valuri întregi, însă face aceasta doar în funcţie de dorinţa şi setea fiecăruia. El e îndrăgostit de oricare dintre noi, ne dă orice, cu o singură condiţie: să ne îndreptăm spre El ca să putem primi. Omul este invitat să răspundă lui Dumnezeu cu iubirea lui şi să răspundă tuturor oamenilor cu puterea iubirii smerite şi jertfelnice ce o dobândeşte din comuniunea strânsă cu El. Bunii creştini nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru frumuseţea Raiului, nici pentru frica Iadului, ci Îl iubesc pentru bunătatea Lui, pentru dragostea Lui nemărginită arătată lor şi întregii creaţii, iar El nu-i va lipsi pe ei de moştenirea veşnică, căci pe El îl vor moşteni.

Distincţia spirituală a creştinului este iubirea aproapelui în numele lui Dumnezeu

Iisus Hristos a arătat că distincţia spirituală a creştinului este iubirea aproapelui în numele lui Dumnezeu. Concluzia pe care o trage Sfântul Ioan Gură de Aur cu privire la acest fapt este următoarea: "Dragostea este începutul, rădăcina, izvorul şi maica tuturor bunurilor (…) Acesta este chipul ucenicilor Domnului, calitatea deosebită a robilor lui Dumnezeu, semnul de recunoaştere al Apostolilor: "Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei" (Ioan 13, 35). În care, spune-mi? Nu în puterea de a învia morţii, de a curăţa leproşii sau de a alunga demonii (…), ci "dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13, 35)" (Contra anomeilor despre neputinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Omilia 1, 1). În scrierile lor, Sfinţii Părinţi lasă să se întrevadă că dragostea ne face asemenea lui Dumnezeu. Alte fapte bune se văd numai la oameni, de pildă lupta cu poftele, războiul împotriva desfrâului, a mâniei şi a diverselor patimi, însă dragostea o avem de comun cu Dumnezeu. Cum dragostea nu cere altă recompensă decât un răspuns de dragoste, aşa Dumnezeu nu cere pentru dragostea Sa decât pe a noastră, să nu iubim doar cu vorba, ci mai ales să transpunem iubirea în faptă.

Nici un om "nu va putea cuprinde în cuvinte după vrednicie iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Nici chiar dacă s-ar aduna toate limbile oamenilor la un loc, nu vor putea să exprime măcar o parte din iubirea Sa de oameni" (Sf. Chiril al Alexandriei, Cateheze, II).

Prin iubire, credinciosul înaintează la nesfârşit în Iisus Hristos, Acesta ajutându-l să ajungă prin har unde a ajuns omenitatea Lui prin unirea ipostatică. Omul poate înainta la infinit în trăirea comuniunii de dragoste a Sfintei Treimi, făcându-şi proprie tot mai mult această dragoste, şi mulţumind totodată Iubirii pentru dragostea Ei.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!