Reportaj
Jilavele, Biserica vie de dincolo de viscol

Jilavele, Biserica vie de dincolo de viscol

Dumitru Manolache, 04 Martie 2011

Luminează undeva în fărădesfârşitul (încă) alb îngheţat al Bărăganului ialomiţean o făclie ce încălzeşte zidirea locului de mai multe secole. Dincolo de viscol şi ceţuri, biserica din Jilavele, înveşmântată în mantie argintie de ger, ţâşneşte din tăcerea câmpiei sticloase, ca un ţipăt salvator de pecăruş, şi adună între zidurile ei nu numai veacuri de credinţă ortodoxă roditoare, personaje istorice, educaţie şi tradiţii, ci şi viaţă vie, contemporană, o obşte numeroasă, preoţi tineri şi devotaţi slujirii aproapelui, şi multă, multă dăruire.

Tăiem Bărăganul îngheţat bocnă, mărginit de palisadele de zăpadă ridicate de pluguri de o parte şi de alta a şoselei. Despicăm ceaţa şi aerul închiciurat, îngheţat pe crengile plopilor de pe margini. Ne adâncim în albul câmpiei spre aparent un neunde uitat, pierdut sau suspendat între cer şi pământ, rătăcit şi reperat doar după urletul lupilor hămesiţi ce înfioară în noapte satele bănuite sub stratul gros de omăt. Şi, în această alunecare, doar Ialomiţa, ce-şi cară spre Dunăre povara sloiurilor rupte mai sus, ne dă semn că suntem, totuşi, pe pământ.

Am pornit într-o dimineaţă de februarie, cu mercurul temometrelor căzut pe la 17 grade sub zero, spre Jilavele, o comună de la marginea de nord-vest a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, împreună cu părintele protoiereu de Urziceni, Ionuţ Bogdan Stancu, dornici să cunoaştem acasă la ea o parohie cu vreo 900 de familii, despre care doar auziserăm. Şi n-am regretat nici o clipă că am "gustat" tăria gerului ca să ajungem aici, pentru că am avut ce afla.

Căci cine spune că prin satele noastre, mai ales cele de câmpie, rătăcirea colhozurilor comuniste ar fi înstrăinat definitiv ţărănimea de Biserică se poate înşela amarnic. Sigur, o anumită indiferenţă faţă de slujbe a existat. Dar flacăra vie a credinţei, născută odată cu înălţarea bisericilor, nu a pierit niciodată. Altfel, cum s-ar fi putut reumple lăcaşurile noastre după decembrie 1989 de credincioşi? Cum s-ar fi putut ridica din ruină zeci şi zeci de biserici şi s-ar fi înălţat alte mii noi, dacă nu ar fi ars credinţa în sufletele lor, ale ţăranilor?

Ianache Văcărescu şi cele două sfinte mese de altar

Ajunşi în faţa bisericii din Jilavele, am fost întâmpinaţi de către părintele paroh Valentin Manea şi părintele coslujitor Mirel-Daniel Minea, care ne-au invitat înăuntru, bucuroşi că, începând din această iarnă, au putut încălzi lăcaşul de cult datorită unei centrale care a fost pusă în funcţiune cu sprijinul şi binecuvântarea Preasfinţitului Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor.

Aflată în centrul aşezării, în imediata vecinătate a fostului conac Cantacuzino şi a Parcului Eroilor, biserica cu hramul "Sfântul Ioan Botezătorul" se află pe lista monumentelor istorice din judeţul Ialomiţa. Lăcaşul a fost ridicat în anul 1697 de către marele agă Ianache Văcărescu, fiind refăcută din temelie la 1844 de către paharnicul Dimitrie Sorescu. După ce a mai suportat o reparaţie la 1872, a fost refăcută şi mărită de către Ecaterina G. Cantacuzino, soţia lui Gheorghe Gr. Cantacuzino (1837-1913), fost prim-ministru al României şi ministru în mai multe guverne.

Datorită acestei transformări, sfânta masă din piatră a altarului iniţial se află astăzi în naos, în faţa Axioniţei, iar sfânta masă pentru jertă, în altarul ridicat ulterior.

Cercetări relativ recente au lămurit problema adevăratului ctitor al bisericii. În pisania veche apare informaţia că aceasta ar fi fost ridicată de "domnia sa Enăchiţă Văcărescu", dar Alexandru Odobescu, în studiul "Poeţii Văcăreşti", apărut în 1860, spune că Ienăchiţă Văcărescu, poetul, istoricul şi filologul care a trăit între 1740 şi 1797, era nepotul lui Ianache Văcărescu. Deci, anul de ctitorie, 1697, precum şi titlul de agă dovedesc că biserica a fost ridicată de bătrânul Ianache Văcărescu, nu de nepotul său, iar numele ctitorului a fost greşit înscris în pisanie.

Nu se cunosc informaţii dacă biserica a fost pictată de la început. Se ştie că, odată cu reparaţiile din 1915, sfântul lăcaş a fost pictat, iar fresca actuală, într-un pronunţat stil bizantin, a fost realizată de artistul Ion Dogărescu în anul 1977, fiind restaurată de pictorul Albu Gheorghe două decenii mai târziu.

O tulburătoare poveste are şi clopotniţa bisericii, ridicată în 1915, dar despre ceea ce este astăzi acest edificiu vorbesc timpurile actuale.

Credinţa care se trăieşte cu bucurie prin timp

"Suntem o parohie vie, activă, cu sute de credincioşi care vin duminică de duminică şi în sărbători la slujbe, şi singura din zonă care dispune de un muzeu parohial în care am strâns zeci şi zeci de obiecte de cult: cărţi, unele datând de acum două sau aproape trei veacuri, icoane, antimise, cădelniţe, potire, documente etc., aproape toate găsite în podul bisericii. Avem însă şi alte obiecte care ne-au fost donate de parohiile vecine. Acest muzeu a fost înfiinţat în urmă cu aproape patru ani, într-o încăpere de la parterul clopotniţei. El este deschis în fiecare zi în care slujim, stând la dispoziţia copiilor, tinerilor şi bătrânilor din sat, care astfel cunosc mai bine o pagină din trecutul creştin al parohiei noastre. Mai mult chiar, putem spune că el a intrat deja într-un circuit, de vreme ce este vizitat şi de grupuri de pelerini din alte parohii aflate în trecere prin Jilavele spre mănăstirile din zonă sau spre cele de mai de departe", ne spune părintele paroh Valentin Manea.

Există aici la Jilavele o anume trăire a bucuriei specifice locului. Deşi vremurile au marcat devenirea comunei, anumite repere ancestrale dăinuie, dau consistenţă unui prezent şi sens viitorului. În centrul acestei trăiri se află Biserica.

Poate nu vă vine să credeţi, dar aici încă funcţionează un cămin cultural, iar şcoala şi grădiniţa sunt primii beneficiari ai roadelor pe care le oferă lucrarea ziditoare a preoţilor parohiei. De aceea, copiii sunt foarte apropiaţi de biserică.

"Prin ceea ce facem noi, am căutat să apropiem copiii de credinţa noastră, de Hristos, atât prin programul "Hristos împărtăşit copiilor", pe care îl derulăm, cât şi prin ceea ce ei oferă întregii colectivităţi: participări la slujbe în număr mare şi în mod constant, conservarea şi prezentarea unor tradiţii unice, prin intermediul Ansamblului "Colinda", care ne-a adus cunoaştere şi recunoaştere nu numai în episcopie sau în ţară, ci şi în afara ei. Vorbim, până la urmă, de o trăire spirituală şi o credinţă în Dumnezeu a locuitorilor din această nemărginită câmpie a Bărăganului", ne mărturiseşte şi părintele Mirel-Daniel Minea.

Această legătură, această lucrare dimpreună roditoare, nu este de mirare că slujeşte semenilor. Şi, atunci când aceştia se află în neputinţe, după puterile ei, Biserica îi ajută. "La noi, în parohie, avem identificate 25 de cazuri sociale deosebite. Este vorba despre familii cu mulţi copii şi familii destrămate. Pentru ele, am amenajat o cameră lângă muzeul parohial, care funcţionează în regim de cantină, unde le pregătim, cu sprijinul credincioşilor din parohie, pe parcursul anului, pachete cu alimente, iar la sărbători mai mari, chiar şi câte o masă caldă.

Şi pentru că anul acesta este an omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, am mers deja, noi, preoţii, din casă în casă la familiile necununate din sat pentru a-i îndemna şi a-i convinge pe aceşti oameni să vină să se cunune în faţa altarului. Iar cu copiii vom desfăşura lecţii demonstrative, prilej cu care le vom împărtăşi informaţii despre Taina şi importanţa Sfântului Botez, le vom prezenta materiale video pe această temă şi chiar vom regiza, împreună cu ei, mici scenete referitoare la Botez", ne mai spune părintele paroh.

Dascălul Neagu, "filosoful" din tinda bisericii

Lungile noastre preumblări prin satele ţării ne-au scos în faţă, în fiecare din ele, persoane deosebite. Adevăraţi păstrători ai memoriei colective. La Jilavele, el se numeşte prof. Victor Simion şi este directorul căminului cultural. De la el am aflat că urmele începuturilor acestei localităţi trebuie căutate în neolitic, de unde, din când în când, câte un ciob răsare din pământ pentru a vorbi despre acele vremuri. Şi tot de la dânsul am aflat că satul şi-a mutat vatra de mai multe ori, din cauza terenului jilav pe care fusese iniţial întemeiat sau, mai târziu, din cauza turcilor care prădau caravanele şi căruţele negustorilor şi românilor sărmani prinşi pe Drumul Brăilei. Apoi că stăpânirea moşiei Jilavele a trecut prin mai multe mâini, de la boierii Băleni la Ianache Văcărescu, rudă şi dregător al Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu, pe care l-a însoţit în martiriul său de la anul 1714, apoi la familia Cantacuzinilor, care a stăpânit-o până în 1945. Ce se ştie cu certitudine este faptul că o atestare scrisă a localităţii datează din 25 mai 1668, când numele ei este menţionat într-un hrisov în care apar ca martori "Stan portar ot Jilava" şi "Radu din Jilava".

Tulburătoare este povestea primului învăţător cunoscut al şcolii din Jilavele, Tudor Neagu, zis "Sterpul" sau "Gherman", dascăl al bisericii şi om al satului, considerat de lume "filosof", care a predat buchiile, Psaltirea şi un pic de aritmetică câtorva copii în tinda bisericii, de la 1851 până pe la 1907. În acel an a fost schingiuit de soldaţi pentru că participase la răscoală. Săracul de el se ascunsese aproape de Domnul, în turla bisericii. De la chinurile suferite i s-a tras şi moartea. Apoi, şcoala a funcţionat în curtea bisericii, într-o încăpere ridicată pe la 1890, care rămânea deschisă din primăvară până în iarnă, când dădea frigul.

Tot dumnealui ne-a vorbit şi despre prinţul Constantin M. Cantacuzino, zis "Bazu" (1905-1959), unul dintre cei mai mari aviatori români ai secolului trecut, aflat printre primii 22 de piloţi ai Primului Război Mondial, în reşedinţa căruia funcţionează şi astăzi grădiniţa satului.

Profesorul Victor Simion conduce Ansamblul "Colinda" cu care promovează în lume tradiţiile unice ale jilăvenilor (colinde pentru flăcăi de însurat, pentru fete de măritat, pentru familii în devenire şi familii întemeiate, inegalabila tradiţie a Drăgăicii etc.), nestrămutata credinţă ortodoxă a neamului nostru şi speranţa. Speranţa într-un viitor mântuitor.

Ca nişte colăceri în pragul unei nunţi

Am părăsit Jilavele spre seară, mai puţin înfriguraţi, dar mai bogaţi şi mai primeniţi la suflet. Drumul aproape drept spre casă, ca o linie trasă pe o foaie imaculată de hârtie, nu ni s-a mai părut o încercare, ci o bine-venită regăsire, ca începutul unei nunţi în care colăcerii vin să ceară mireasa rostind oraţiile, aşa cum tocmai citiserăm într-o carte semnată de Victor Simion: "Când dete soarele în seară/ Ieşirăm la drumu-al mare/ Şi detem de-o urmişoară/ Ce părea mai mult o fiară./ Toată oastea se mirară/ Unii ziceau că-i de zână/ Pentru-împărat o cunună./Alţii că-i de cărpioară/Pentru-împărat soţioară"...


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!