La 80 de ani, a doua tinereţe a Mănăstirii Pissiota

Narcisa Elena Balaban, 23 Martie 2008

Departe de zgomotul lumii, dar aproape de oameni, în inima câmpiilor judeţului Prahova, în anii ’20 ai secolului trecut, un inginer de origine aromână ridica o biserică ciudată, ca arhitectură, dar nespus de frumoasă. La 1928, a înfiinţat, în comuna Poienarii Burchi, o mănăstire cu obşte de călugări, construind, alături, un dispensar medical, pentru a împlini rolul bisericii în viaţa socială a oamenilor. În 1948, patriarhul Justinian Marina aduce maici la Pissiota. Patru ani mai târziu, nimeni şi nimic nu se poate împotrivi regimului. Astfel, în 31 de ani, mănăstirea intră în ruină. Trebuia să revenim la libertate, pentru ca, în 1993, trei maici să plece din Mănăstirea Ghighiu pentru a readuce, din nou, la Pissiota, viaţa de mănăstire şi specificul ei de odinioară.

Când maica Irina a venit aici de la Mănăstirea Ghighiu, împreună cu maicile Mihaela şi Alexia, curtea mănăstirii era plină cu bălării şi rugi, printre ele umblau şerpi şi nimic nu părea să indice că peste trista realitate se poate aşterne un nou început. Au găsit atunci sprijin la o firmă din Ploieşti, care şi-a adus muncitorii pentru a defrişa curtea mănăstirii şi pentru a o curăţa. Apoi, au trecut la reconstrucţia bisericii, pentru a avea unde sluji. Paralel, au început reconstrucţia chiliilor, care arătau ca nişte grajduri. Nu au sărit foarte mulţi în ajutorul lor, însă au reuşit să chivernisească puţinul de care au beneficiat şi să-l facă mult. „În chiliile mănăstirilor a funcţionat un dispensar medical şi birourile cooperativei meşteşugăreşti. Aici, unde a fost dispensar medical, a fost şi sală de naşteri. Noi n-am aflat imediat că aici a fost dispensar şi ce ispite am avut la început, că aici s-au făcut şi avorturi. A fost foarte greu... Eu spun că mănăstirea a renăscut din propria cenuşă... Am reconstruit din te miri ce, cu mici donaţii... Mi-aduc aminte că, în 1994, am primit un milion de la Secretariatul de Stat pentru Culte. Acela a fost foarte mult pentru noi, atunci. Pe parcurs, noi nu am primit donaţii mai mult de 100 de milioane sau de 50 de milioane de lei vechi...“, ne povesteşte stareţa mănăstirii, monahia Irina Călin.

Interiorul, pur bizantin

Şi din 1993 şi până astăzi, în fiecare an, la mănăstire este şantier. S-au construit alei, un aghiasmatar, o nouă clopotniţă, s-a consolidat camera unde locuieşte preotul slujitor al mănăstirii (astăzi, ieromonahul Nicodim Stoica) şi cea destinată chiriarhului, iar proiectele continuă.

Maica stareţă ne arată fiecare colţ al mănăstirii, începând cu biserica. Pe uşa de la intrare, este afişat, tot timpul, programul liturgic şi, în fiecare săptămână, un cuvânt de învăţătură la Evanghelia de duminică. Interiorul bisericii nu are nimic în comun cu arhitectura exterioară. Predomină stilul bizantin, începând de la catapeteasmă şi până la pictura caldă, care îi împodobeşte zidurile. Fundalul picturii şi aureolele sfinţilor sunt realizate din foiţă de aur de 24 de karate. Acesta e locul în care te simţi, pur şi simplu, bine.

Biserica adăposteşte obiecte de cult, icoane şi cărţi încă de la începuturile ei. Chiar dacă a fost închisă în timpul regimului ateu, modul în care ea a reînviat a reuşit să aşeze peste acele vremuri, triste pentru Biserică, uitarea.

Maica Domnului, din ce în ce mai tristă

În oricare colţ al bisericii te-ai aşeza, ochii blânzi ai Maicii Domnului din icoană se uită la tine. A fost realizată în 1928 şi este cunoscută ca făcătoare de minuni. Nu este apreciată doar de credincioşii şi pelerinii ce o poartă în suflet, ci şi de criticii de artă, care recunosc, în liniile moi şi culorile calde, mâna de excepţie a portretistului Eustaţiu Stoienescu (1884-1959), autorul acesteia. „În 1996, icoana a plâns o săptămână, zi şi noapte, iar în 1998, din ea a început să izvorască mir. De atunci, în ajunul praznicelor împărăteşti sau în posturi, mai răsare câte o picătură. Iar din 1996, de când a plâns, şi-a schimbat fizionomia feţei. E foarte tristă, şi pe zi ce trece, se întristează şi mai mult. Chiar şi credincioşii care vin mai des la mănăstire, îmi zic: «Măicuţă, e mai tristă icoana!». Oamenii au căpătat evlavie la ea şi, să ştiţi, că şi-au găsit alinare la orice cerere a lor. Îmi amintesc de femei care şi-au dorit copii, de credincioşi cu mari probeme în familie, şi pentru tot felul de necazuri şi nevoi, Maica Domnului a oferit răspuns“, ne spune, cu blândeţe, stavrofora Irina Călin.

Moaşte ale mai multor sfinţi

În biserica Mănăstirii Pissiota, credincioşii se pot ruga la moaştele Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir, ale Sfântului Teodor Stratilat, ale Sfântului Mc. Trifon, ale Sfântului Ioachim de Vatoped, ale Cuvioşilor ucişi în Sinai şi Rait. De asemenea, mănăstirea adăposteşte şi moaştele unui sfânt necunoscut, iar din ianuarie 2008, credincioşii se închină la veşmântul Cuvioasei Parascheva de la Iaşi.

La demisolul bisericii se află cripta cu rămăşiţele pământeşti ale ctitorilor.

Încă mai sunt descendenţi din familia Pissiota, pentru care, în urmă cu zeci de ani, inginerul de căi ferate a construit lăcaş de veci. Înainte, în această încăpere, ardea o candelă pentru ctitori şi atât. În 1999, s-a amenajat un mic muzeu, care adună icoane, obiecte de cult şi cărţi vechi.

O obşte mică

Viaţa mănăstirii Pissiota este organizată pe tipicul vieţii de obşte, cu ascultări distincte. Una dintre maici este supraveghetor la muzeu şi responsabilă a atelierului de croitorie, unde se cos veşminte preoţeşti şi diaconeşti, acoperăminte pentru biserică şi îmbrăcăminte pentru fiecare dintre maici. Dintre cele 12 maici care vieţuiesc la Pissiota, patru sunt la şcoală. Una dintre ele studiază chiar Asistenţa socială, la Târgovişte, în vederea pregătirii pentru momentul când se va inaugura aşezământul social care se construieşte acum, peste gard, de mănăstire. Alte maici merg la gospodărie, la grădină, una la bucătărie, una la biserică, pe rând. „Cele care au şi şcoală caută să-şi împartă timpul între învăţat, rugăciune şi ascultarea pe care o au. Pentru gospodărie, avem şi oameni pe care îi plătim. O zi obişnuită pentru noi începe la ora 06:00, când trage clopotul şi mergem la Sfânta Liturghie. Servim apoi un mic dejun, după care, fiecare maică se duce la ascultarea ei. La ora 15:00, avem Vecernia, când vine, în special, maica de rând la biserică şi cele care sunt pensionare, şi seara, la 18:00 avem Utrenia“, continuă maica stareţă.

Duminica, după Sfânta Liturghie, maicile se strâng la sfat, pentru a-şi împărtăşi una alteia cele de peste săptămâna care s-a încheiat sau stabilesc un program pentru săptămâna următoare.

Deşi este mai puţin cunoscută decât mănăstirile din Moldova, Mănăstirea Pissiota, din judeţul Prahova, este vizitată de zeci de credincioşi din toate satele şi oraşele din jur. Vara, curtea mănăstirii este mirifică. Pornind de la dragostea ei nespusă pentru flori şi păsări, maica stareţă a reuşit să umple curtea mănăstirii cu flori de toate soiurile, arbuşti decorativi, ba mai mult, a adus struţi şi păuni, astfel încât copiii care vin cu părinţii lor vara, la Liturghie, n-ar mai pleca nicicum acasă.

Uşor-uşor, se înserează, bate toaca de Vecernie. Măicuţele se adună de la ascultările lor şi începe slujba.

Biserică unică în peisajul monastic ortodox din ţara noastră

Operă a arhitectului Ioan Giurgea, văr al lui Zoe Eustaţiu, biserica mănăstirii Pissiota îmbină armonios stilul renaşterii italiene cu elementele bizantine specifice bisericilor româneşti. Este construită în stil neoromanic, cu elemente renascentiste, fiind, din acest punct de vedere, unică în peisajul monastic ortodox din ţara noastră. Dominanta verticală este campanilla (turnul cu ceas). Întregul turn este înalt de aproape 20 de metri, pe un plan pătrat. Iniţial, campanilla a avut şi funcţia de clopotniţă. Astăzi, clopotniţa este ridicată în partea de nord-vest a aşezământului.

Arhitectonic, biserica Mănăstirii Pissiota face parte din categoria bazilicilor padovane cruciforme, cu cupolă. Dincolo de pridvorul sprijinit pe coloane, iniţial deschis, accesul în biserică se face urcând 6 trepte înalte, din marmură, nivelul bisericii fiind la peste un metru deasupra solului. Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn de trandafir şi de cireş, adus din Grecia. Fresca ce împodobeşte pereţii este impresionantă, înainte de toate, prin culorile deosebite. Mobilierul bisericii este realizat din lemn de stejar cu motive naţionale, constituindu-se în piese de o reală valoare artistică.

La ctitorirea sa, pe lângă biserică, ansamblul monahal a fost completat cu o clădire pentru chiliile monahilor şi cu un atelier de lucru pentru covoare.

Mănăstirea a fost inaugurată în 1928, iar în 1929 a fost sfinţită. Timp de două decenii după inaugurare, între anii 1928-1948, în mănăstirea Pissiota au vieţuit călugări. În anul 1948, patriarhul Justinian Marina a transformat-o în mănăstire de maici. În 1962 a fost desfiinţată de regimul comunist.

Cutremurele din 1940 şi 1977, precum şi efectele nefaste ale perioadei comuniste aduc mănăstirea aproape în stare de ruină.

O biserică, în semn de mulţumire

Prin anii â70 ai secolului al XIX-lea, Nicolae Pissiota, fiul unui crescător de oi din Grecia pleacă la Paris, ca bursier. După un an, devine preparator special pentru studenţii străini, la celebrul liceu parizian „Louis le Grand“. Între 1888-1892, îşi continuă studiile la Şcoala de Drumuri şi Poduri (École Nationale des Ponts et Chaussées) şi cu diploma de inginer obţinută, îndemnat de prietenul său, viitorul general şi diplomat român Burghele, decide să părăsească Imperiul otoman şi se stabileşte în România, aflată în plină dezvoltare economică. După o perioadă de lucru la CFR, îşi creează propria antrepriză de construcţii civile şi industriale, construind astfel Atelierele Griviţa din Bucureşti şi podul de cale ferată de peste râul Buzău.

Primeşte cetăţenia română şi se căsătoreşte în 1894 cu Zoe Eustaţiu. Li se nasc trei fete. La sfârşitul primului război mondial, în mulţumire lui Dumnezeu pentru că familia şi realizările sale au fost ferite de primejdii, Nicolae Pissiota decide să ridice din temelie o biserică şi un aşezământ monahal, care să-i poarte numele şi în cripta căreia să odihnească spre vecie rămăşiţele lui pământeşti, ale familiei şi ale descendenţilor săi.

Cumpără, în 1919, de la generalul Gheorghe Angelescu, pământ în comuna Poienarii Burchi, unde îşi faec moşie şi aici ridică o mănăstire pe care o închină Maicii Domnului.

Alături de complexul monahal, ctitorii construiesc şi asigură funcţionarea, până la cel de-al doilea război mondial, pe cât a fost posibil, a unui dispensar sătesc, a cărui clădire, din cauza împrejurărilor, capătă apoi altă utilitate.

Nicolae Pissiota pleacă din lumea aceasta în 1940, iar soţia sa îi urmează un an mai târziu, şi amândoi sunt înmormântaţi în cripta mănăstirii.

Aşezământul Medico-Social „Sfântul Pantelimon“

Continuând tradiţia pe care a început-o ctitorul Pissiota prin ridicarea, lângă mănăstire, a unui dispensar medical, obştea de astăzi, împreună cu mai mulţi credincioşi, au iniţiat proiectul de construcţie a Aşezământului Medico-Social „Sfântul Pantelimon“ ce va fi administrat de mănăstirea Pissiota. Aşezământul va avea un dublu scop: va funcţiona atât ca azil pentru bătrâne, cât şi ca unitate de asistenţă medicală, pentru azilante şi pentru populaţia locală, în condiţiile în care, în această zonă, nu este asigurată asistenţă medicală şi socială, la nivelul necesităţilor reale. „Din 2006 am început construcţia şi suntem acum la acoperiş. Singura sumă mai mare de bani am primit-o de la nepoata lui Mircea Eliade, 100.000 de euro, pe care i-am folosit ca să începem construcţia. În rest, drămuim tot ce avem. La parter va fi o mică policlinică, pentru a deservi pe cei săraci din zonă, iar sus vom avea camere cu bolnave. Îngrijitoare vor fi maicile, în primul rând. Să fie aproape de bolnave, că doar aceasta ne este menirea“, mai spune maica Irina.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!