La colindat, prin munţii Bucovinei

Raluca Brodner, 23 Decembrie 2008

Puţini sunt cei care să nu-şi mai amintească perioada sărbătorilor din copilărie, când mergeau la colindat. Cei mai mulţi dintre oamenii mari de astăzi rememorează cu plăcere acele momente, iar poveştile lor par desprinse dintr-un univers pe care cu greu îl mai putem regăsi. Lumea satului. Într-un astfel de loc, vatră de cultură şi spiritualitate, unde sărbătorile se păstrează, poate, mai mult decât în alte părţi, fără mari abateri de la tradiţie, vă invităm să poposiţi în cele ce urmează. Bucovina, la ceas de sărbătoare, cu farmecul ei inconfundabil, oameni şi poveştile lor, obiceiuri de ieri şi de azi.

„Di sarbatorili di iarnă era raiu’ pi lumi, nu alta“

„Mare veselie mai era pi capul nostru când meream cu colinda sau cu uratura. Ni strângeam mai mulţi baieţi, încalţam ciubotili celi di omăt, cu zurgalăii şi clopoţăii dupa noi şî cântam la uşa oaminilor din sat pânî dimineaţa“, spune moş Iosif din Şarul Dornei, judeţul Suceava. Atât de cuprins e de ceea ce povesteşte, încât bătrânul azvârle cât colo haina grea a anilor şi redevine mai tânăr şi mai vesel. Ochii albaştri îi joacă vesel în cap şi mâinile gesticulează anapoda de parcă ar trage de un mosor al amintirilor, uitat într-o ladă grea şi ruginită.

Cu o paletă din lemn, moşul amestecă într-un cazan mare, în care fierb măruntaiele unui porc. E vremea Ignatului, perioadă care îi aminteşte bătrânului Iosif cât de „frumoasă straşnic o mai fost copchilăria moşului. N-aveam griji di nimic, iar di sarbatorili di iarnă era raiuâ pi lumi, nu alta. Ş-amu mi-i dragă iarna, daâ copchiii parcă nu mai sunt cum eram noi, odată“.

Comparând traiul dus de bunicul bucovinean cu modul în care se derulează cel de astăzi, în spaţiul nordic, diferenţe există, dar acestea sunt legate mai mult de formă şi mai puţin de fond. Oamenii de aici sunt profund ataşaţi de valorile locurilor în care trăiesc şi foarte greu renunţă la ce le aparţine, lor şi copiilor. Spre exemplu, în prejma Crăciunului mai există încă obiceiul să se recupereze sau să se restituie lucrurile împrumutate prin sat. Superstiţia constă în aceea că nu este bine să ai lucruri împrumutate pe durata sărbătorilor de iarnă.

Nu departe de Şarul Dornei, la Iacobeni, în ziua de Ajun, femeile obişnuiesc să ascundă fusele de la furca de tors sau să introducă o piatră în cuptor, pentru a îndepărta, spun ele, şerpii din preajma gospodăriei. În dimineaţa aceleiaşi zile se obişnuia, până adineauri, ca femeia sa iasă afară, cu mâinile pline de aluat, să meargă în livadă şi să atingă fiecare pom. În timp ce mângâia fiecare trunchi lemnos, zicea: „Cum sunt mâinile mele pline cu aluat, aşa să fie pomii încărcaţi cu rod la anul“.

Momentul primenirii gospodăriei

Moş Iosif mai păstrează şi astăzi obiceiul de a pune sub streşini plante aromate, ca maghiranul, menta creaţă, pe care „li las acolo până la anuâ viitor“. Obiceiul se regăseşte şi în textul unei colinde bucovinene: „Streaşină de busuioc,/ Să vă fie cu noroc./ Streaşină de maghiran,/ Să vă fie peste an./ Streaşină de mintă creaţă,/ Să vă fie pentru viaţă./ Streaşină de bumbişor,/ Să vă fie de-ajutor,/ La fete şi la feciori,/ Şi nouă, de sărbători.“

Amintiri de la colindat cu moş Iosif

Spre deosebire de alte locuri, în Bucovina, datinile de Crăciun se pregătesc din timp, odată cu începutul Postului Crăciunului (15 noiembrie). Acesta este momentul în care încep să se formeze cetele de colindători, care fac repetiţii la casa unuia dintre tineri, pentru ca „spectacolul“ de sărbători să fie o reuşită.

Iosif, cu ochii scăpăraţi în jăraticul de sub ceaunul mare, îşi aminteşte cum se adunau copiii şi tinerii în grupuri de câte şase persoane, care aveau să formeze cetele, „ni adunam unii cu alţii, aşe, după cum eram prietini, sau dacă eram rudi sau după câti parali aveam“. Vătaful, calfa sau turcul, era conducătorul cetei, care trebuia să aibă autoritate asupra tinerilor, să ştie cum să-i organizeze, să fie un bun organizator, un cumul de calităţi morale şi umane.

„Mi-aduc aminti, când eram eu mai mâţâţăl (n.r.: mic), cum faceam când meream cu colinda. Mă duceam cu sora me şi cu un văr bun după tată. Ni duceam la o casă, la mai una şi tot aşe, pi undi gaseam şi noi lumină în felinar şi nu erau cânii dizlegaţi. Ehee, mai erau câni răi pi uliţi, daâ noi li dadeam covrigi şi ni lasau în paci. După ci videam noi cî nu mai e rost di colindat, că nu erau casi, de-amuâ li luam iarăşi roată la colindat. Ni puneam căciulili pi dos, inversam bundiţili între noi şî strigam în gura mare ca sî primim platî bunî. Pentru cî era noapte, mulţi bătrâni, oaminii nu şi-au dat seama, pânî când o babî, şi-amuâ o văd în ochi, şi-o dat seama că noi am mai fost odatî. Dacî nu ne-o luat cu vătraiu di la sobî şî ne-o încins, că ne scaparau chicioarili pi omăt, di nu mai videam undi sî punim ochincili“, se amuză, printre lacrimi, bătrânul.

În trecut, copiii colindători îşi cereau iertare unii de la alţii

Colindele sunt atestate încă din Evul Mediu, fiind considerate cele mai vechi forme literare. Colindatul s-a păstrat cu multă acurateţe în majoritatea comunităţilor bucovinene. Cei dintâi care merg să colinde sunt copiii, care, în jurul prânzului, în grupuri mici, vestesc Naşterea Domnului pe la toate casele. Răsplata tradiţională pentru cei mai mici dintre colindători constă în colăcei, mere, pere şi nuci. În zilele noastre, se oferă mai ales bani şi dulciuri. În trecut, copiii, înainte de a pleca să colinde, îşi cereau iertare unii de la alţii.

Odată cu lăsarea întunericului, vine rândul cetelor de flăcăi să colinde uliţele dintr-un capăt în altul. Pe vremea bunicilor, tinerii purtau costum popular, peste care îmbrăcau sumane sau cojoace, şi aveau căciuli împodobite cu mirt şi muşcate. Vătaful avea căciula ornată cu panglici multicolore, ca semn distinctiv. Glasurile lor erau acompaniate de sunetul fluierului, iar, mai târziu, către mijlocul secolului al XX-lea, a apărut moda acompaniamentului cu fanfară.

Repertoriul colindelor abordează subiecte diferite, cu trimitere la realităţile vieţii, însoţite de urări de sănătate, fericire, belşug.

În trecut, flăcăii erau invitaţi în casă, unde erau ospătaţi şi li se oferea răsplata cuvenită.

Ca în vremurile de demult, şi astăzi, în unele localităţi (Poieni - Solea, Pârteştii de Sus, Doroteia), colindătorii sunt însoţiţi de cetele de mascaţi - „babe şi moşnegi“ -, ca un preambul al Anului Nou.

Obiceiul mesei de Ajun

Şi, cum la români nu a existat niciodată sărbătoare fără o masă mare, îmbelşugată, bineînţeles că bucatele din seara de ajun nu trebuiau să fie cu nimic mai prejos. Era un adevărat regal pregătirea mesei speciale, care începea în primele ore ale dimineţii. Atunci se coceau colacii, ca să fie proaspeţi, şi un colac special, numit „Creciun“, împletit în forma cifrei opt. Acest colac se păstra până primăvara şi era consumat la câmp, când începeau practicile agrare.

În ziua de Ajun există şi astăzi obiceiul trecerii preotului cu icoana, moment urmat de strângerea membrilor familiei în jurul unei mese, la care se mâncă produse de post. Tradiţia indică douăsprezece feluri de mâncare de post (sarmale cu crupe, ciuperci tocate cu usturoi, borş de bureţi, fasole fiartă, grâu pisat şi fiert, prune afumate fierte, bob fiert etc.). Preparatele erau aşezate pe masa din „casa cea mare“ sau „casa cea bună“. Sub faţa de masă se punea fân, peste masă se petrecea un fir „de roşu“, legat sub formă de cruce, iar pe colţurile mesei se aşezau măciulii de usturoi. În mijlocul mesei se aşeza un colac rotund, iar în jurul său, douăsprezece farfurii cu cele douăsprezece feluri de mâncare. Bucatele erau gustate de membrii familiei abia seara, după trecerea preotului cu icoana.

Familia îngenuncheată la rugăciune

Un aspect ritualic, pe care nu-l mai regăsim astăzi, este cel de dinainte de masă, când toţi membrii familiei îngenuncheau pentru rugăciune. „Copchilaşi mai mâţâţăi sau mai mari, mama şi tata, cu toţii strânşi la masî, ni puneam la rugăciune. Tata spunea de bunicii noştri morţi, di rudili noastre trecuti în lumea drepţilor, li spunea pi numi şi scăpa pi podeli câti oleacî din fiecare mâncare“, adaugă moşul venit din trecut.

Membrii familiei se aşezau şi se ridicau în acelaşi timp de la masă. Bucatele nu se consumau în întregime. Ce rămânea se păstra pe masă până la Bobotează, când mâncarea se aşeza într-o farfurie, alături de un pahar cu apă, pentru „îndestularea“ spiritelor morţilor. Obiceiul mesei de Ajun, mai păstrează încă acele înţelesuri profunde pentru lumea rurală tradiţională, e drept, mult diminuate faţă de perioada când lumea satului bucovinean era formată din plugari şi păstori, aşa cum se mai găsesc încă în munţii izolaţi din zonă.

Colindatul cu steaua

Din dimineaţa de 25 decembrie începe colindatul cu steaua, formată din grupuri de copii. Steaua era confecţionată dintr-o sită, cu raze din şipci de lemn, căptuşită cu hârtie colorată. Pe cap copiii purtau coroane de hârtie. Cântecul de stea se compunea din troparul Naşterii Domnului. De asemenea, în unele sate, până la Anul Nou, îşi fac apariţia irozii, grupuri formate din personaje biblice: craii Baltazar, Gaspar şi Melchior, Irod împărat, preotul Ozia, ciobanul şi îngerul.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!