La Domniţa Bălaşa, rugăciunea, educaţia şi milostenia se fac din secolul al XVIII-lea

30 Mai 2009

Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti şi-a serbat joi hramul - „Înălţarea Domnului“. Vechimea acestui hram, dat chiar de cea de-a şasea fiică a Sfântului Voievod Constantin Basarab Brâncoveanu, pe nume Bălaşa, se pierde în negura timpului. Situată pe malul drept al Dâmboviţei, în apropiere de Piaţa Unirii, în spatele fostului spital brâncovenesc, în vecinătatea Tribunalului Capitalei, actuala biserică a fost ridicată între anii 1881-1885, pe locul alteia mai vechi, ridicată, la rândul ei, peste ctitoria Domniţei Bălaşa din anul 1751. Dacă punem la socoteală şi primul paraclis ridicat de domniţă împreună cu soţul ei, Manolache Lambrino, în 1744, lăcaşul de cult existent astăzi este al patrulea în ordine cronologică. Din anul 1994, Biserica Domniţa Bălaşa are şi hramul „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, serbaţi la 16 august.

Astfel, în vecinătatea bisericii existente astăzi, s-a ridicat, între anii 1743-1744, o biserică pentru familie, în formă de navă, prin grija şi susţinerea domniţei şi a soţului ei, marele Ban Manolache Rangabe, zis Lambrino, cu hramul „Botezul Domnului“, 6 ianuarie. Cei doi soţi, neavând copii, au vrut să lase o moştenire materială acestui sfânt lăcaş. Socotit copilul din zid al celor doi, noua biserică este înzestrată cu toată averea deţinută de familie. Trebuind să arate că este ctitorie boierească, toate veniturile de la moşiile primite şi de la acareturi aveau să reprezinte venitul din care se întreţinea biserica, menită să aibă „arhiereu, efimerii, cântăreţi, dascăli şi şcolari“. Era o biserică ce avea tot fastul bisericesc, iar prezenţa dascălilor şi a şcolarilor arăta intenţia de a ridica o şcoală de limbă românească, în care şcolarii treceau de la ceaslov şi cazanie la cântarea bisericească, pentru ca, de aici, cei mai pricepuţi să fie propuşi pentru preoţie. Totodată, este interesant de amintit faptul că, arhitectural, biserica lui Manolache Lambrino şi a Domniţei Bălaşa nu avea nimic din stilul bisericesc românesc, bizantin sau brâncovenesc, şi nu se apropia de nici o biserică zidită în vremea lor. Era opera unui arhitect occidental şi de aceea era de-a dreptul „romană“, având o navă centrală mare şi două nave centrale mici, fără nici un fel de turlă.

După moartea lui Manolache Lambrino, în 1745, Domniţa Bălaşa, văzând că biserica zidită de ea şi soţul ei este neîncăpătoare şi poziţionată rău, în rând cu casele de locuinţă, şi pare mai mult o biserică de familie, nu la îndemâna tuturor credincioşilor, se gândeşte să clădească o altă biserică, mai mare, cu arhitectură ortodoxă. Astfel, în anul 1750, zideşte o biserică încăpătoare care avea catapeteasma, tronul domnesc, amvonul, stranele şi uşa de la intrare lucrate de tâmplarul Dimitrie Gheorghiu, iar Andrei, zugravul de la Craiova, i-a dat măreţia culorilor noii picturi. Din pisania bisericii, datată la 1751, aflăm că biserica a primit hramul „Înălţarea Domnului“, dar şi înfiinţarea unui xenodohion, adică azil de bătrâni, susţinut tot din averile familiei.

Şcoala şi azilul, susţinute de moşiile brâncovenilor

Prima biserică, devenită paraclis, va rămâne, după zidirea Bisericii Domniţa Bălaşa, să slujească mai departe, având preoţi şi slujitori deosebiţi oarecum de cei ai bisericii noi. Cutremurul din luna ianuarie 1838 va aduce mari pagube materiale acestui paraclis, fiind şubrezit şi cu crăpături mari. A fost reparat în anul 1842, iar în cele din urmă, va fi dărâmat în anul 1871, odată cu vechile case ale ctitorilor, pentru ca pe locul altarului să se ridice, de la 1883, un monument votiv, ce se vede şi astăzi, în partea de miazănoapte a Bisericii Domniţa Bălaşa.

Nu mult după ridicarea lăcaşului cu hramul „Înălţarea Domnului“, în 1754, moare, pe neaşteptate, şi Domniţa Bălaşa. Nelăsând un testament, urmaşii ei nu au ştiut cum să chivernisească averea încredinţată ctitoriei. Abia în anul 1767, noul domnitor din Ţara Românească, Alexandru Ghica Voievod, a arătat care a fost dorinţa din urmă a Domniţei Bălaşa pentru ctitoria sa. În hrisovul său, domnitorul menţiona ca la biserică să fie preoţi, diaconi şi cântăreţi, iar dintre aceştia, unul să fie dascăl pentru copii. Epitropii („purtătorii de grijă“) să fie preoţi de mir, iar nu călugări. Mănăstirea să rămână neînchinată (pentru a nu fi sărăcită) şi în sarcina ei să cadă şi întreţinerea azilului de bătrâni. De asemenea, să fie şi un arhiereu, pentru slujba de sâmbătă, la praznic şi pentru slujbele de pomenire a ctitorilor. Cu privire la conducerea bisericii şi a azilului, domnul a hotărât să fie un iconom, orânduit de către epitrop, iar peste amândoi aceştia să fie patru epitropi mai mari: mitropolitul ţării, doi epitropi dintre ctitori (unul Brâncoveanu, altul Kretzulescu), iar al patrulea să fie marele postelnic, din partea domnului ţării. Aceşti patru trebuiau să cerceteze socotelile de venituri şi cheltuieli, la începutul fiecărui an, în luna ianuarie, şi să privegheze la bunul mers al ctitoriei. Pe lângă nenumăratele moşii şi averi moştenite, Biserica Domniţa Bălaşa şi, de asemenea, slujitorii ei (iconomul, preoţii, diaconii, grămăticii şi cântăreţii) erau scutiţi de unele taxe: „dijmăritul“, „vinăriciul“, „oieritul“, precum şi de cei „şase posluşnici de dârvală“.

Grigorie Brâncoveanu, ultimul din neamul său, se îngrijeşte de biserică

Biserica zidită de Domniţa Bălaşa în 1751 nu a fost niciodată închinată, nicăieri, la nici o biserică sau mănăstire din ţară sau de peste hotare. Clădirea veche a durat multă vreme, în bună stare, cu reparaţii succesive, până la cutremurul din ianuarie 1838, care o dărâmă cu totul. Ctitoria Domniţei Bălaşa - biserică, azil de bătrâne şi şcoală de carte românească -, având întotdeauna epitropi din partea boierilor Brâncoveni, fără nici un amestec din partea stăpânirii, ajunge în veacul al XlX-lea sub îngrijirea celui din urmă vlăstar brâncovenesc de parte bărbătească, marele cărturar Grigorie Brâncoveanu, „Principe al Austriei, cavaler al Rusiei şi mare ban al Ţării Româneşti“. Safta Brâncoveanu, soţia sa, cea care a ctitorit fundaţiile brâncoveneşti, a ridicat din temelie, în locul celei vechi, mărind-o şi înfrumuseţând-o, o altă biserică. Terminată în 1842, a avut ca arhitect pe Feiser, care a introdus numeroase elemente de stil gotic. A fost zugrăvită de cunoscutul Nicolae Polcovnicu, pictor cu mari calităţi de portretist, iar icoanele pictate de acesta aveau să fie întocmai ca cele ale bisericii zidite de Domniţa Bălaşa.

Grigorie Brâncoveanu, neputând avea copii, o înfiiază pe Zoiţa Mavrocordat, nepoată de soră a soţiei sale, Safta. Aceasta, căsătorindu-se cu boierul Gheorghe Bibescu, domnul de mai târziu al Ţării Româneşti (1843-1848), naşte mai mulţi copii. Banul Grigorie Brâncoveanu îi dă băiatului celui mai mic dreptul de a-i purta „sclitada“, adică de a semna cu numele „Brâncoveanu“, el şi urmaşii săi. În acest fel, numele de Brâncoveanu era scăpat de la moarte.

Sfinţii Brâncoveni, noul hram al bisericii

Dar vremurile se schimbă, Aşezămintele Brâncoveneşti prosperă, Ţara Românească renaşte după Războiul de Independenţă. Noile planuri ale străzilor Capitalei şi numărul mare de credincioşi ce veneau la biserică au făcut ca aceasta să devină neîncăpătoare, iar apoi să se degradeze din ce în ce mai tare, ajungând sub nivelul străzii (Calea Rahovei), cu crăpături mari, igrasie, din infiltrarea apelor Dâmboviţei, şi întunecoasă. Aşa încât, numai după 40 de ani, a trebuit să fie demolată. Pe zidul actualei biserici s-a păstrat pisania acestui lăcaş, din 1842, dărâmat la 1881, din cauza inundaţiilor Dâmboviţei.

În perioada 1881-1885, în timpul domniei Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta a fost zidită actuala Biserică Domniţa Bălaşa, a patra pe aceste locuri. Efor a fost mitropolitul Calinic Miclescu, epitropi fiind N. Bibescu si T. Văcărescu. Biserica a fost edificată după planurile arhitectului Alexandru Orăscu şi este în prezent un edificiu impunător, în stil neoromânesc. Din punct de vedere arhitectural, privind din exterior, se pot observa absidele laterale încadrate de patru scări, deasupra cărora se înalţă patru turle octogonale, turla mare a Pantocratorului ridicându-se deasupra centrului naosului. Pictura interioară, în ulei, realizată în stil neorenascentist, este opera a doi pictori vienezi, Kott şi Rihofsky. Pe peretele vestic sunt înfăţişaţi Banul Manolache, Zoe Brâncoveanu, Constantin Brâncoveanu, cu chivotul bisericii în mână, Domniţa Bălaşa şi mama acesteia, Marica Brâncoveanu - ctitorii şi familia acestora. Monumentul funerar al Domniţei Bălaşa, o sculptură denumită „Întristarea“, este opera sculptorului I. Georgescu, iar monumentul Domniţei Zoe Brâncoveanu, soţia domnitorului Gheorghe Bibescu, de pe partea opusă, este opera sculptorului francez Jules Roulleau. Uşile de la intrare, catapeteasma şi mobilierul sunt realizate de Petre şi Mihai Babici, vitraliile sunt executate la München, iar policandrul, de o valoare artistică deosebită, unic în felul său, a fost executat la Viena.

Din cauza deteriorărilor produse de marele cutremur din anul 1940, biserica a fost restaurată între anii 1959-1962. Actuala biserica a fost consolidată după proiectul acad. ing. Aurel Beles, ing. Ion Stănculescu şi ing. Ion Beles, deoarece, schimbându-se cursul Dâmboviţei, au fost afectate fundaţiile edificiului. Lăcaşul a mai fost consolidat şi după cutremurul din anul 1977, fiind resfinţit în anul 1994, cu ocazia canonizării Sfinţilor Martiri Români Brâncoveneni, Constantin şi cei patru fii ai săi. De atunci, Biserica Domniţa Bălaşa are două hramuri: cel iniţial, al Înălţării Domnului, şi cel al Sfinţilor Brâncoveni, la 16 august. În parcul Bisericii se remarcă monumentul Domniţei Bălaşa, una dintre cele mai reuşite lucrări ale sculptorului Carol Storck-senior. Biserica Domniţa Bălaşa figurează ca monument de arhitectură pe lista oficială a monumentelor istorice din ţară. În biserică se păstrează şi o părticică din moaştele Sfântului Grigorie de Nyssa. Acum, biserica are ca epitrop testamentar pe prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!