La Mănăstirea Ţigăneşti hărnicia nu are vârstă

Diac. George Aniculoaie, 19 Septembrie 2008

În mijlocul renumiţilor Codrii ai Vlăsiei, înconjurată din trei părţi de Lacul Bălteni, formând o peninsulă, în apropierea comunei Ciolpani, se află Mănăstirea Ţigăneşti. Acestei mănăstiri i-au trecut pragul preşedinţi, miniştri, diplomaţi, oameni de cultură, dar şi înalte feţe bisericeşti. „Venea lume din toată ţara să vadă fabrica de la Mănăstirea Ţigăneşti. Conducerea Bisericii Ortodoxe Române aducea, de asemenea, aproape toate delegaţiile la mănăstire, fiindcă aveau ce să vadă.“ „Suntem 120 de vieţuitoare în 67 de case. Stau câte 2-3 persoane în casă, în unele chiar câte 5. În primul rând, se face ascultare de cea mai mare din casă, apoi de conducerea mănăstirii.“

După ce ieşi din comuna Ciolpani, intri într-o mică pădurice, urmaşa vechilor Codrii ai Vlăsiei. La capătul ei se află Mănăstirea Ţigăneşti. La prima vedere, pare un sat, cu multe ulicioare şi cu case care stau aşezate în jurul bisericii. Dacă te plimbi prin acest sătuc, nu vezi nici o maică, nu auzi un zgomot, parcă ar fi părăsit. Se mai aude în depărtare zgomotul aparatelor vechi de la atelierul de ţesătorie. Însă, fiecare din cele aproape 120 de maici stă în chilie şi se roagă. Totodată, fac diferite ascultări, ca nişte furnici în cămăruţa lor din muşuroi. Doar înainte de începerea slujbei, vezi cum multe puncte negre se îndreaptă din toate părţile spre biserică. Capul îl ţin plecat, pasul îl fac apăsat, arătând dorinţa cu care se îndreaptă spre împărtăşirea din dulceaţa slujbelor divine.

Sunt maici de toate vârstele, cea mai bătrână având 101 ani, dar şi multe tinere - fete de 20 de ani, care au renunţat la o viaţă trăită în lume, pentru a se logodi cu Mirele Hristos. Aici, viaţa parcă nu se mai supune regulilor vârstei, putând vedea maici de vârsta a doua care, atunci când le vezi chipul, nu le dai mai mult de 19 ani, bătrâne care merg cu iuţimea unui tânăr, precum şi tinere care au înţelepciunea şi experienţa celor mai bătrâne.

Matei Ţigănescu, donatorul terenului mănăstirii

Istoria acestui locaş sfânt am aflat-o de la ghidul mănăstirii, maica Hrisantia Pascu. Aceasta ne-a spus că înainte, în mijlocul acestui lac, nu se auzeau glasurile mereu tinere ale maicilor. Era un loc de retragere pentru mulţi sihaştri, mai ales că pădurea era mai întinsă şi mai sălbatică. Vieţuitorii acestor sihăstrii s-au organizat ca schit. Acest schit a crescut în decursul vremii, atingând proporţiile unei mănăstiri de sute de vieţuitori. Numele de „Ţigăneşti“ a fost dat schitului după numele donatorului terenului: Matei Ţigănescu. Cu acest nume apare şi mai târziu în hrisoavele domneşti de danie.

Cel mai vechi document identificat până acum cu privire la Mănăstirea Ţigăneşti datează de la 1 august 1776, din vremea primei domnii a lui Alexandru Vodă Ipsilanti. Este vorba de un act de vânzare a lui Paraschiv Căplescu, prin care moşia Ţigăneşti, din districtul Ilfov, era dată spre vânzare „sfinţiei sale, părintele Hrisant egumenul“. „Acest act, care oferea loc de mănăstire unui egumen, atestă faptul că, la acea dată, exista deja aici o aşezare monahală, cel mai probabil un schit, locul fiind atunci propriu vieţuirii sihăstreşti“, susţine maica ghid.

Schitul devine mănăstire de maici

Anul 1780, ziua de 5 iulie, este singura dată care menţionează că în Schitul Ţigăneşti sunt călugări. Apoi, călugării au fost mutaţi la Mănăstirea Căldăruşani, iar Schitul Ţigăneşti s-a transformat în mănăstire de călugăriţe. Din iniţiativa mitropolitului Dositei, la Ţigăneşti sunt aduse monahii de la schiturile Turbaţi-Ilfov (de lângă Snagov) şi Hagi Dima (Schitul Maicilor, din Bucureşti).

Obştea creşte şi se impune ridicarea unei biserici mai încăpătoare. În anul 1812, cu ajutorul banului Radu Golescu, al logofătului G. Florescu şi al arhimandritului Dositei, stareţul de atunci al Mănăstirii Căldăruşani, în locul bisericii de lemn este ridicată biserica mare, pe care o putem vedea şi astăzi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. În anul 1817 sunt ridicate şi biserica cimitirului, cu hramul „Sfânta Treime“ şi bolniţa, de către logofătul bisericesc Nicolae Bâscoveanu.

Maicile renunţă la masa comună

Decretul domnesc din 15 decembrie 1863, prin care se dispune secularizarea averilor mănăstireşti, găseşte Mănăstirea Ţigăneşti cu numeroase posesiuni: opt moşii sau sfori de moşii, şapte vii (41 de pogoane), nouă hanuri, două mori, peste 1.500 de vite etc. Treptat însă, efectele secularizării se fac simţite, terenurile şi averile luate, iar mănăstirea trece la bugetul statului.

„La început, Mănăstirea Ţigăneşti a avut masă comună, ca şi celelalte mănăstiri; dispunea de averi, era bine organizată şi cunoştea o viaţa monahală sporită. După 1864, subvenţia dată de stat pentru hrană devine insuficientă, lipsa oricărei posesii şi a posibilităţilor materiale duce la decăderea ei economică. Perspectiva unei vieţi mai bune le determină pe vieţuitoare să ceară desfinţarea vieţii de obşte şi a mesei comune; după intervenţia stareţei, Mitropolia încuviinţează această hotărâre şi îi dă bugetul în mână, cu începere de la 1 aprilie 1882“, a mai povestit maica Hrisantia.

Mănăstirea a fost supusă reparaţiilor

Din ansamblul Mănăstirii Ţigăneşti mai fac parte şi clădirea stăreţiei, a cărei construcţie s-a realizat în anul 1817, dar care a suferit, în timp, la fel ca şi celelalte construcţii, mai multe reparaţii, refaceri şi amenajări, ultimele în perioada 1967-1987. Tot atunci s-au ridicat trapeza şi bolniţa.Vechile chilii ale maicilor datează şi ele din aceeaşi perioadă, dar aspectul lor actual este datorat ultimelor reparaţii, efectuate în timpul patriarhului Justinian, stareţă fiind monahia stavroforă Heruvima Timaru. În 1923, se înfiinţează un atelier de covoare, instalat în spaţiul în care se afla înainte bolniţa. Avea 12 războaie, şase mari şi şase mici, pentru lucrat covoare persane de Smirna şi chilimuri.

La începutul anului 1959, odată cu Decretul 410, referitor la desfiinţarea unor mănăstiri şi reducerea numărului monahilor, maicile au fost date afară din Facultatea de Teologie şi din seminarele monahale şi alungate din mănăstire. Treptat, monahiile s-au întors în mănăstire, acum nevoindu-se cu postul, rugăciunea şi îngrijirea celor mai bătrâne.

Pictorul Belizarie reface pictura bisericii

Biserica mare cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, care a fost ridicată în anul 1812 are pe faţadă medalioane realizate în mozaic între anii 1985-1986 de către Gheorghe Răducanu. Pridvorul închis este în întregime acoperit cu frescă, pictură nedatată, iar pronaosul este prevăzut cu şase calote sprijinite pe arce, întreaga boltă fiind susţinută de două puternice coloane aflate în centru. Trecerea spre naos se face prin trei deschideri în arcadă, sprijinite pe stâlpi, model răspândit în arhitectura muntenească încă din veacul al XVIII-lea. Naosul este dominat de turla de mari dimensiuni, precum şi de largile abside laterale care delimitează un interior amplu. Pictura originală nu s-a păstrat, şi din documentele cunoscute până acum nu se ştie nici autorul ei.

În anul 1895, la 10 iulie, pictorul Gheorghe Stoenescu din Piteşti a terminat de pictat şi montat noul iconostas. În anul 1911, s-au efectuat noi reparaţii la clădire, precum şi o nouă spălare a picturii, prilej cu care s-au făcut şi anumite corecturi, operaţiune realizată de Pan Ioanid.

În sfârşit, ultima intervenţie asupra picturii (şi cea mai amplă) a avut loc în anul 1929 şi s-a datorat pictorului Belizarie din Piteşti, cunoscut pictor de biserici din prima jumătate a veacului trecut. Repictarea întregii biserici capătă acum o decoraţie murală somptuoasă, sobră, cu tematica tradiţională a iconografiei bizantine în care se resimt însă influenţe apusene în stilul şi maniera de executare.

Cu prilejul ultimei restaurări, efectuate între anii 1985-1987, au avut loc intervenţii şi la nivelul decoraţiei picturale, în urma cutremurului din 1977, soţii Gheorghe şi Valeria Trâşculescu fiind solicitaţi pentru aceasta.

În clopotniţă se află un ceas de 1.300 kg

Pe lângă biserica mare, Ansamblul Mănăstirii Ţigăneşti, include biserica cimitirului, cu hramul „Sf. Treime“, ridicată în 1817, de marele logofăt bisericesc Niculae Bâscoveanu, cu plan treflat cu o turlă pe naos, pridvor deschis, sprijinit pe coloane. Pictura în ulei de la această biserică a fost executată de pictorul Anton Serafim. În cimitir se află monumente funerare vechi, dintre care menţionăm monumentul familiei Diamandescu, realizat de sculptorul Carol Stork, în anul 1889.

În incintă se pătrunde pe sub arcada unui turn clopotniţă. Actualul turn-înlocuieşte o mai veche construcţie, jumătate din zidărie jumătate din lemn, ce fusese ridicată în anul 1812, odată cu biserica. Clopotniţa are trei clopote mari şi unul mic, dar şi un ceas mare, cu două cadrane. Adus din Germania în 1911, are un mecanism care cântăreşte mai mult de 1.300 kg.

Muzeul are o întreagă colecţie de obiecte bisericeşti

Clădirea destinată arhondăriei a fost ridicată în anul 1848. Aici a funcţionat, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, o „şcoală de surori de caritate“. În prezent, clădirea adăposteşte muzeul mănăstirii, care reuneşte valoaroase icoane, obiecte de cult, cărţi vechi şi mansucrise. Între acestea, o carte din 1691, cu predici ale Sfântului Ioan Gură de Aur; un Evangheliar tipărit la Bucureşti în 1693, un manuscris din 1887 cu Slujba Sfântului Dimitrie. Una dintre săli găzduieşte fragmente dintr-un iconostas din secolul al XVIII-lea, realizat în tradiţia stilului postbrâncovenesc. Anaforniţe, candele, cădelniţe, sfeşnice, cruci, paftale, realizări ale unor meşteri argintari din secolul al XlX-lea stau alături de icoane pe sticlă, realizate în centre ţărăneşti transilvănene de renume, precum şi de o veritabilă colecţie de broderii şi ţesături liturgice datând din secolele XIX-XX, parte dintre acestea realizate chiar în atelierele mănăstirii.

Mănăstirea Ţigăneşti este situată la nord de Bucureşti, la o distanţă aproximativ egală între Bucureşti şi Ploieşti, la vest de Drumul Naţional ce leagă aceste oraşe. De la Bucureşti până la mănăstire sunt 35 km, iar de la Ploieşti sunt 27 km. De la Drumul Naţional până la mănăstire distanţa este de 3 km, pe un drum asfaltat ce trece prin pădure.

„Vrem să dăm o altă faţă mănăstirii“

Maica Eufimia Popa, stareţa Mănăstirii Ţigăneşti, este o femeie cu o voce blândă, mereu cu zâmbetul pe buze, având o pace interioară care iradiază prin cei doi ochi albaştri. Are un suflet tânăr şi mereu bucuros, parcă ar fi încă la 16 ani, atunci când a intrat în mănăstire, cu toate că spune că în martie, anul viitor, de sărbătoarea Bunei Vestiri, împlineşte 46 de ani. A venit la mănăstire în urmă cu 29 de ani. La vârsta de 19 ani a fost făcută rasoforă şi abia în 2003 a primit voturile monahale. A fost numită stareţă la începutul lunii mai, anul acesta. Ne-a vorbit despre viaţa dânsei, despre tinerii de astăzi şi ce şi-a propus să facă la început de activitate pentru mănăstire.

Maică stareţă, de ce aţi ales viaţa de mănăstire?

În familie am fost crescuţi după rânduiala Bisericii, chiar dacă era pe timpul lui Ceauşescu. Aşa ne-au învăţat părinţii. Ştiam de post, de biserică, de duminică, cu toate că eram copii. M-am născut în Banat, am trăit în Braşov, iar părinţii sunt din Moldova. A fost rânduiala lui Dumnezeu. Nu aveam în cap de mănăstire, dar a fost dintr-o dată. Mama şi-a dorit mult ca noi să ne alegem o viaţă mai aleasă. Am terminat clasa a zecea pe 15 iulie, iar pe 20 am venit la mănăstire. Nu văzusem în viaţa mea o maică sau o mănăstire, ştiam doar de biserică. Eu m-am lăsat totdeauna în voia lui Dumnezeu.

Care este misiunea unei călugăriţe?

Şi în mănăstire poţi să fii liberă. Dacă ai pace şi linişte sufletească, ai libertate, chiar dacă eşti constrâns de ceva. Eu nu simt că e ceva diferit acum, faţă de viaţa care o avean înainte. Sunt aceeaşi persoană, pot să spun că, prin anumite încercări şi ispite, m-am mai întărit. Aş dori ca lumea să fie mai bună. Părintele Cleopa spunea: „Ne putem face viaţa ori un iad, ori un rai“, totul depinde de noi. Maica poate să ajute întotdeauna cu un sfat, cu o rugăciune. Călugărul trebuie să fie un înger în trup şi, de aceea, căutăm, prin tot ce facem, prin comportare, să arătăm celorlalţi un alt mod de trăire a vieţii, o blândeţe.

„Fiecare căsuţă formează o familie“

Cum e comunitatea călugăriţelor de la Ţigăneşti?

Suntem 120 de vieţuitoare în 67 de case. Stau câte 2-3 persoane în casă, chiar şi 5. În primul rând, se face ascultare de cea mai mare din casă, apoi de conducerea mănăstirii. Ai şi unele îndatoriri faţă de biserică, unde ţinem o rânduială a slujbelor; cine are voce, cântă la strană, dacă nu, e paraclisieră, adică se ocupă de candele, lumânări, câte o săptămână. Sunt şi anumite maici care slujesc numai la sfântul altar, dar numai după câţiva ani de viaţă în mănăstire.

Fiecare căsuţă formează o familie. E o disciplină şi o rânduială în fiecare casă. Este exact ca respectul pentru părinţi. Nu faci nimic fără să întrebi pe celălalt. Cu cât trec anii mai mult, îţi trebuie mai multă răbdare, pentru că atunci începi să vezi realitatea. Constaţi că cel de lângă tine este tot om şi atunci trebuie să îl înţelegi, să îl tolerezi. Suntem oameni şi greşim.

Din ce vă întreţineţi?

Agricultura nu ne ajută prea mult, nu scoatem bani din ea, o folosim mai mult pentru nevoile noastre. Casele sunt întreţinute de maicile care locuiesc acolo, care mai primesc o pensie sau sunt ajutaţi de credincioşi. Mai mult truda lor, noi nu le putem ajuta. Oamenii cu inima largă, care au posibilităţi, ne mai fac câte o sponsorizare; îi trimite Dumnezeu atunci când avem nevoie. Aşa a reuşit maica proinstareţă, stavrofora Heruvima Timaru, să facă staţia de epurare, care a costat foarte mult.

Ce vă propuneţi la începutul ascultării ce vi s-a încredinţat?

Am dori să reparăm biserica. Este plină de igrasie, din cauza ei deteriorându-se pictura. Şi în gospodăria mănăstirii avem multe de reparat. Prescurăria trebuie amenajată după standardele actuale. Avem în plan să dăm o altă faţă mănăstirii; stăreţia vrem, de asemenea, să o reparăm. Sperăm să recăpătăm şi lacul, care ar fi o sursă de venit pentru mănăstire, iar atelierul de ţesătorie, la îndemnul Părintelui Patriarh Daniel, am dori să îl dotăm cu aparatură modernă.

„Avem maşini vechi, din 1935“

Despre atelierul de ţesătorie am vorbit cu fosta stareţă a mănăstirii, maica proinstareţă, stavrofora Heruvima Timaru. Aceasta ne-a spus că atelierul s-a înfiinţat cu binecuvântarea patriarhului Miron Cristea, la 1 aprilie 1924. Aici se lucrau covoare persane, olteneşti, scoarţe, chilimuri, ajururi, împletituri, chiar şi ceva pictură. „Mănăstirea Ţigăneşti a devenit chiar o şcoală pentru tineret, datorită acestui atelier. Maestră a acestui atelier a fost monahia Emilia Lăzărescu, o călugăriţă foarte destoinică. Atelierul a fost organizat în chiliile unde a funcţionat prima şcoală primară pentru tineretul din mănăstire şi copiii din comună, în perioada anilor 1860-1880. La această şcoală, profesoare au fost călugăriţele din mănăstire. În atelier se mai lucra vestitul mohair din lână şi mătase naturală. Pentru vânzarea lucrurilor confecţionate de călugăriţe, în mănăstire s-a înfiinţat un bazar, unde erau expuse“, a spus maica proinstareţă.

Sfântul Mina, protectorul atelierului

În 1928 s-a pus piatra de temelie pentru o nouă clădire destinată atelierului, iar sponsor era Banca Naţională a României. patriarhul Miron Cristea a hotărât ca protector şi patron al atelierului pe Sfântul Mare Mucenic Mina, sărbătorit la 11 noiembrie. Acelaşi patriarh a înzestrat atelierul cu o mică fabrică de ţesut stofă pentru veşmintele preoţeşti, în războaie jaquard, adusă din Germania, de la firma „Roscher“. „Erau patru războaie jacquard, o maşină de bătut cartele, o maşină de depănat şi altele. Această fabrică funcţiona fără a avea nevoie de alte intervenţii din afară. Se ţesea stofă pentru veşminte preoţeşti. Era unicul atelier de genul acesta din cadrul Bisericii Ortodoxe din România, care funcţiona într-o mănăstire. Venea lume din toată ţara să vadă fabrica de la Mănăstirea Ţigăneşti. Conducerea Bisericii Ortodoxe Române aducea, de asemenea, aproape toate delegaţiile la mănăstire, fiindcă aveau ce să vadă“, a continuat stavrofora Heruvima.

„Toţi purtau stofe de la Mănăstirea Ţigăneşti“

Personalul monahal a fost instruit să poată lucra la aceste maşini. Activitatea a fost întreruptă pentru scurte perioade, din cauza cutremurului din 1940, apoi a războiului. Patriarhul Justinian, ca să ferească mănăstirea de necazuri, în 1948 a hotărât să treacă atelierul sub administrarea Patriarhiei, aşa cum se găseşte şi astăzi. Până în anul 1968, şefă a atelierului a fost monahia Mihaela Burtea, după care ascultarea de şefă a atelierului a fost încredinţată monahiei Heruvima Pică. În anul 1967, patriarhul Justinian a modernizat atelierul. Războaiele de la subsol au fost aduse la parter, s-a pus încălzire centrală, apă curentă şi canalizare.

„Toţi preoţii din ţară, toate bisericile purtau stofe de la Mănăstirea Ţigăneşti. Cerinţa era aşa de mare, că se lucra în două schimburi, de multe ori chiar şi în trei. Pe lângă acest atelier, patriarhul Justinian a înfiinţat şi o secţie de broderie artistică religioasă, cu călugăriţele absolvente de seminar şi alungate de comunişti din Facultatea de Teologie. Cu venitul din atelier, patriarhul Justinian a renovat cea mai mare parte din mănăstire“. În anul 1975, a fost adus un război nou al firmei germane ,,Roscher“.

Au refăcut broderiile de la Castelul Peleş

„Maicile au lucrat în atelier şi covoare pentru Danemarca, pentru biserica din Baden-Baden, stofe pentru Catedrala din Canterbury şi alte biserici din Germania. Între anii 1977-1978, la Mănăstirea Ţigăneşti s-au refăcut toate broderiile de la Castelul Peleş din Sala Maură, după modelele lucrate în Franţa şi Viena. Cea care a condus o lucrare atât de pretenţioasă a fost monahia Heruvima Pică, şefa acestui atelier din anul 1968 până în anul 2002. Ca răsplată, Mănăstirea Ţigăneşti a fost trecută în Cartea de Onoare a Castelului Peleş“, ne-a povestit maica Heruvima Timaru. Cutremurul din 1990 a afectat din nou atelierul şi a fost reparat cu cheltuiala Patriarhiei.

„Am dori aparatură nouă“

Astăzi, atelierul funcţionează cu personal mai puţin, având acelaşi specific, ţesături pentru veşminte preoţeşti şi broderii de mână şi o secţie de tricotaje şi croitorie. În ateliere lucrează numai personal monahal, afară de mecanic, care este civil. Din anul 2002, şefa atelierului este monahia Macaria Apetrei. Aceasta ne-a declarat că acum lucrează în atelier 35 de persoane. „Precum ne-a recomandat şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, vrem să ne modernizăm. Am dori aparatură nouă, să fim mai performanţi, mai competitivi. Ne trebuie o maşină de brodat, un război de ţesut stofa pentru veşminte, unul pentru galon. Maşinile pe care le avem acum sunt vechi, din 1935.“


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!