Editorial
La mulți ani, cu demnitate!

La mulți ani, cu demnitate!

Pr. Cosmin Daniel Pricop, 09 Decembrie 2018

În clasa a II-a din şcoala primară am fost făcut pionier la Mausoleul Eroilor de la Mărășești, închinat soldaților români care au căzut în luptele din timpul Primului Război Mondial desfășurate în acea zonă. Am revenit ulterior de mai multe ori în timpul copilăriei la mausoleu, de fiecare dată însoțindu-l pe bunicul meu matern, care toată viața lui a avut un respect deosebit față de armată și mai ales față de soldații români căzuți la datorie în timpul diferitelor războaie. Cele mai frumoase povestiri la gura sobei în timpul vacanțelor de iarnă le-am auzit de la el, amintiri depănate din perioada când fusese militar. Îmi amintesc cu exactitate și acum sfiala pe care o avea atunci când se apropia de mausoleu, scoțându-și pălăria sau căciula, făcând de fiecare dată semnul Sfintei Cruci atunci când intra, găsind cu ușurință numele rudelor sau ale cunoscuților din sat care căzuseră în război, lăsând câte o floare ici-colo și ștergându-și cu batista lacrimile pe care niciodată nu și le putea stăpâni.

Aceasta este imaginea pe care o am în minte de fiecare dată atunci când în cadrul Sfintei Liturghii, la momentul Vohodului mare, eu sau confrații mei întru slujire rostim: Pe fericiții întru adormire eroi, ostași și luptători români, din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea poporului român, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa. Mărturisesc că atunci când îmi vine mie rândul să rostesc aceste cuvinte accentuez deliberat demnitatea poporului român, pentru ca să înțelegem toți – ori să nu uităm – că jertfa eroilor nu a fost fără sens și fără scop, ci a avut un țel, un ideal, în care se cade să credem cu toții, mai ales după o sută de ani: demnitatea noastră, a tuturor românilor.

Ce ne mai face astăzi, în Anul Centenar, să ne gândim la faptul că am avut și poate mai avem încă demnitate? Mai suntem noi astăzi români purtători liciți ai demnității? Mai avem noi astăzi tăria de a sta drepți în fața oricui, conștienți de ceea ce am fost și de ceea ce putem rămâne în continuare? Ne mai putem ridica noi din statutul de robi pribegi pe alte meleaguri? Mai suntem noi astăzi și altfel decât ne-am obișnuit să fim numiți și din păcate prea ușor să ne recunoaștem învinși, supuși, umiliți, marginalizați? Mai avem interesul de a ne citi propria istorie în cheia patriotismului și a dragostei de țară? Mai suntem capabili să ne privim eroii (nu doar cei ai armatei, ci și ai culturii, științei și credinței) fără superficialitate și fără tendința de a dezaproba din principiu ce este românesc în favoarea unor surogate străine de sufletul nostru? Ne mai vorbim noi astăzi limba fără rușine ori ne mai trăim portul cu drag? Mai privim noi cu entuziasm orice lucru bun făcut în țara asta după atâta vreme și cu atât de multe eforturi? Mai dăm noi slavă lui Dumnezeu pentru toate? Mai intrăm noi în biserici, ne mai închinăm noi fără rușine și fără a avea gândul că părem medievali ori înapoiați în fața colegilor de birou, practicanți asidui de feng-shui sau admiratori declarați ai vreunui sincretism obscur?

Dacă răspunsul măcar la o singură întrebare sau la altele asemenea acestora este DA, atunci se poate. Se poate să dăm mână cu mână cei cu inima română, să ne ridicăm frunțile, să ne privim unii pe alții și să ne urăm cu bucurie:

La mulți ani, România! La mulți ani cu sănătate! La mulți ani cu demnitate!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!