„La sat, totul era adevărat pentru că era firesc”

„La sat, totul era adevărat pentru că era firesc”

Augustin Păunoiu, 17 Februarie 2019

Lumea satului românesc adună în sine comori de spirit și de lumină pe care le răspân­dește prin intermediul celor care s-au ridicat din mijlocul lui. Dorel Vișan, pe care-l putem numi fără să greșim Actorul, cu majusculă așadar, s-a născut și a crescut într-un sat de lângă Cluj, Tăușeni. Valorile în care a fost educat, reperele după care se ghidează sunt cele dobândite în sat. Chiar mărturisește ca om de teatru și de film că refuză să joace anumite roluri, fiindcă „ceea ce nu se poate spune în biserică nu se poate spune nici pe scenă”. Interviul cu el surprinde crâmpeie din viața de la țară, așa cum a trăit-o și cunoscut-o în copilărie.

Maestre Dorel Vișan, de cele mai multe ori ne referim la sat ca la un reper. Cu toate acestea, și la sat se păcătuia, se săvârșeau lucruri reprobabile. Dacă am lua romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu și l-am citi cu atenție, am vedea grozăviile petrecute în lumea satului. Și totuși, satul are la noi o imagine luminoasă. De ce?

Pentru că satul nu este doar o adunătură de case, ci este un sistem social și cosmic cu autoreglare. Satul se autoreglează. Când eram eu copil la țară, în Tăușeni, lângă Cluj, unde m-am născut și am crescut, satul îți regla moralitatea. Copiii crescuți la sat au altă deschidere spre morală decât cei crescuți la oraș, unde trăiesc o viață gregară. La sat, în primul rând există relația cu natura, relație care are un caracter fundamental. Dar specială este și relația omului cu el însuși aici. Fiindcă noi credem, după cum mărturisește și Scriptura, că omul din pământ a fost creat. Lucrând pământul, țăranul lucrează asupra celui din care a fost și el plămădit, iar indirect, cu el însuși. La mine în sat, dacă un om mai în vârstă vedea pe un copil făcând o boacănă sau ceva nelalocul lui, imediat îl întreba: „Măi, tu al cui ești? Taică-tău știe ce faci? Dacă nu, o să-i spun eu”. Observăm un control. Dar până și faptul că se întâmplau și acolo anumite lucruri care intrau în sfera păcatului era până la urmă într-o logică. O logică a lumii căzute, imperfecte. Biserica măr­tu­risește că nu există om pe pământ fără de păcat, iar Scriptura ne spune că „tot omul este mincinos”. Păcatul e în noi toți, după cădere. Iar toată această viață luată de noi ca un dat, acolo, la țară „se dregea”. Dacă totuși se întâmpla în sat un eveniment cu adevărat grav sau rușinos, întreaga comunitate îl condamna. Era o formă de control extraordinară.

Îmi amintesc de pildă cum nimic nu se făcea fără bătrâni. Ei se adunau duminica la Podul Mare, alături de alți bărbați, iar din acel loc mergeau la horă, la joc, cum se spunea atunci, la dans. De bătrânii satului asculta toată lumea. Ei hotărau unde să se semene porumbul, cum să se facă lucrările agricole, tot. Și spuneau: „Măi copii, anul acesta, porumbul trebuie pus după deal. Pentru că luna arată că va fi secetă și acolo e loc unde putem să udăm ușor”. Cine asculta cuvântul lor nu dădea greș niciodată. Fiindcă expe­riența lor de viață le permitea să dea sfaturi extraordinare. Tinerii ascultau de glasul bătrânilor, chiar dacă unii nu tocmai bucu­roși, fiindcă doreau să nu îi combată nimeni, deși nu erau copți pentru asta.

Satul de odinioară avea trei stâlpi fundamentali: preotul, dascălul și primarul. Primarul nu era așa cum sunt primarii în zilele noastre, care aleargă după funcția asta ca să facă afaceri. Primarul avea sarcina să organizeze satul, comunitatea. Dacă un om avea o problemă, ceilalți îi ziceau: „Du-te la primarul, că ți-o rezolvă!” Și venea omul la primar spunându-și păsul lui: „Uite, am pățit un necaz. Te-aș ruga să mă ajuți!” Iar primarul îi spunea: „Măi copile, eu te ajut. Dar să nu mai vii a doua oară la mine!” Și rezolva cazul respectiv.

Avertismentul acela: „Să nu mai vii a doua oară la mine”, însemna asta: „Să nu mai repeți greșeala!” Vedeți ce organizare, ce autoreglare avea satul! Era exact după modelul evanghelic. Hristos îi spune femeii desfrânate după ce o scapă de lapidare: „Nu te osândesc nici Eu. Du-te și să nu mai păcătuiești (Ioan 8, 11).

Da, așa spun și Sfinții Pă­rinți ai Bisericii. Prima dată, greșeala făcută din ne­știință se iartă degrab, dar săvârșită a doua oară ace­eași faptă, făcută din viclenie, are altă greutate.

Cât privește persoana preotului, respectul acordat lui era unul deosebit. Nu îl salutai cu „Bună ziua”, ci cu „Lăudat să fie Domnul nostru Iisus Hristos!”

Aș vrea să vorbesc acum despre un obicei din satul nostru care se chema „Strigatul din deal” și care se făcea de Sânziene, la 24 iunie. Sânzienele reprezentau o sărbătoare foarte specială. Atunci se împleteau din florile acelea galbene, sânziene, cununițe asemenea unor colăcei care se aruncau pe casă. Dacă colăcelul acela se rostogolea și cădea de pe aco­periș, nu era bine. El trebuia să rămână acolo, sus, pe casă. Dacă cumva nu-l aruncai bine și el venea înapoi la tine, atunci mesajul era unul nefast: în anul acela fie ți se întâmpla un necaz, fie puteai muri.

Băieții satului, pentru că satul era plin de copii, nu ca acum, se adunau, după care se împărțeau în două cete. Satul era așezat într-o mică depresiune, iar unii mergeau pe un deal, iar ceilalți pe celălalt deal. De acolo strigau peste satul care în întregime vrând-nevrând era martor la acest eveniment: „Vai de mine, mă!” (erau cuvintele primului grup de băieți). Cel de-al doilea grup întreba: „Ce ți-e ție, mă?”, răspunsul venea prompt: „Mă nu-mi-e ca de Ileana a Goibului, mă, care și-o pus hainele la uscat fără să le spele!” „Mă, râdeți-o, mă!” îndemnau de pe ­deal prima grupă de băieți. Și toți porneau într-un râs general: „Ho, ho, ho...!!!”

Ei, fata aceea, Ileana Goibului, tot anul era urmărită de ceea ce fusese spus despre ea. De aceea, toată lumea zicea: „Să te ferească Dumnezeu să te strige din deal”. Mai mare rușine ca asta nu exista. Cum o vedea vreun băiat pe respectiva, o întreba: „Tu, Ileană, spune-mi, cum ți-ai pus tu hainele la uscat fără să le speli?” Așa se reglau lucrurile. Și acolo nu se spuneau neadevăruri, ci numai evi­dențe. Nu era o batjocură sau ceva fără acoperire în realitate, ca adică să strige că ai făcut ceva și tu nu făcuseși acea faptă. Ăsta era satul. O entitate în care funcționau cele trei lucruri urmărite în istorie de toate revoluțiile, dar neatinse de ele ca scop: libertate, egalitate și frăție. Satul era locul unde nu te puteai ascunde de ceilalți și tot acolo fiecare locuitor întreținea atmosfera bună în comunitate.

La sat, respectul, considerația din partea oamenilor se câștigau prin munca proprie. Nu exista să furi. Cine fura era pedepsit foar­te, foarte aspru. Astăzi...

Declarați într-un interviu că aveați 11 ani când ați văzut prima dată trenul. Iar prima carte ați primit-o de la profesorul dumneavoastră de matematică Ata­nasie Popa pe când învă­țați la Școala Normală din Cluj. Cu toate acestea, nu ați trăit și, slavă Domnului, nu aveți nici acum vreun complex de inferioritate fiindcă ve­niți de la sat. Majoritatea oamenilor de cultură de la noi au văzut lumina zilei la sat. Cum a reușit satul românesc să fie pepinieră de genii pentru poporul acesta?

Da, e adevărat. Mulți oameni de seamă s-au ridicat de la țară. Pentru că acolo întâlnim fundamentul acestui neam. Știți la ce mă refer? La viața morală, la cu­noașterea adevărului. La sat, totul era adevărat pentru că era natural, firesc, iar natura nu minte. Și acest lucru se răsfrângea asupra omului de acolo. Erau obiceiuri și inițieri care astăzi s-au pierdut și care atunci aduceau asupra ta binecuvântare și te fereau de rău.

Îmi aduc aminte cu foarte multă dragoste că primăvara, pe când eram copil, plecam în pădure să adun ghiocei pe care-i ofeream mamei. Era un obicei bine împământenit în acea zonă. Toți copiii făceau asta. Nu era vorba de vreo obligație că venise 1 sau 8 martie și trebuia să ne prezentăm cu flori la mamele noastre. Nu. Asta era o treabă ce ținea de normalitate, de firesc. Fiecare copil, primăvara, îi ducea la maica-sa ghiocei și gata. Adunam deci un buchet de ghiocei sau viorele și le duceam la mama, iar ea, primul gest pe care-l făcea era acesta: lua buchetul și mi-l punea pe frunte. Și, în timp ce îmi învârtea ghioceii pe frunte, zicea: Atunci să-l mai doară capul pe copilul meu când ghioceii aceștia vor ajunge acolo unde au fost culeși. La sat, deși Tăușeni nu era un sat mare, ci mai mult un cătun, fără să știm, se săvârșea un ritual care avea în vedere sănătatea, vindecarea noastră.

La sat, relația omului cu natura și cu Dumnezeu era primordială. Pentru că depindeai de Dumnezeu, semănai, lucrai, mun­ceai și venea o gheață care strica totul, încât nu mai duceai nimic acasă. Atunci omul, când începea lucrul său, totdeauna săvârșea o scurtă rugăciune. Nu se ruga cu cuvinte multe, ci spunea simplu: „Doamne ajută!”, dar această invocare era suficientă, fiindcă unde trebuie se aude. Noi, oamenii de astăzi, nu putem înțelege acest lucru, dar în lumea lui Dumnezeu lucrurile se întâmplă instantaneu. Invocarea lui Dumnezeu, scurtă, dar profundă, ne pune în contact cu Creatorul și Ziditorul tuturor, pe care trebuie să-L înțelegem și să-L cunoaștem. La țară, aceste lucruri erau familiare tuturor.

Am văzut trenul abia la 11 ani pentru că noi nu foloseam acest mijloc de transport. Tăușeniul se află la aproximativ 12 km de gară, dar oamenii în vremea aceea mergeau pe jos la Cluj. Erau 37 km. Și nu mergeau doar să se plimbe, cu mâinile în buzunare, ci unii aveau și trei miei în spate, sau câte un coș cu pui. Mergeau pe jos. Nu voiau să ia trenul, fiindcă controlorii nu-i lăsau să urce cu animale. Și atunci, fie foloseau căruța, fie mergeau pe jos.

Sunteți un om cu o vastă experiență de viață. De ce ar avea nevoie România ca să se ridice, ca oamenii să nu mai plece în străinătate și să rămână fie la sat, fie la oraș?

Aceasta este o întrebare mai complicată. Ca să răspund la ea mi-ar trebui mult timp. Ce se întâmplă, de fapt? Omul modern este încărcat cu foarte multe infor­mații, care, în loc să-l zidească, îl risipesc și în final îl dărâmă. În vremea despre care vorbim, a satului de odinioară, informațiile erau mai puține și intrau în zona de maximă utilitate. Cândva infor­mația te ajuta efectiv la ușu­rarea muncii tale și la ușurarea înțele­gerii. Acum li s-a băgat oamenilor în cap ideea că sunt liberi. Chiar acum recent am avut o discuție cu cineva, care, la final, mi-a replicat: „Cel puțin, măcar acum, suntem liberi”. Nu i-am spus decât atât: „Domnule, când aud un om care spune cuvintele pe care le-ai rostit și dumneata acum, îmi dau seama că respectiva persoană nu are nici o idee despre libertate”. Oamenii au impresia că sunt liberi, făcând lucruri împotriva li­bertății lor. Să vă dau un exemplu: plecarea din țară la muncă în străinătate. Noi toți zicem că am făcut astăzi o țară mai bună decât cea de acum 30-40 de ani. Stau și mă întreb de ce plecăm atunci din ea? Înseamnă că am făcut una mai proastă. Lumea invocă plecarea pentru dobândirea unor condiții de viață mai bune, zice ea. Da, dar românul pleacă acolo, în Occident, și lucrează pentru PIB-ul țării în care s-a stabilit: Italia, Franța, Marea Britanie, nu pentru al României. El pleacă în străinătate și nu realizează că acolo este sclav și nu este nicidecum liber. El pleacă într-adevăr în lumea liberă, dar ca sclav. Mulți chiar au declarat la un moment dat, anul trecut, că țările lor importă sclavi din Bulgaria și România.

Mulțimea informațiilor cu care este bombardat omul modern nu-l orientează spre o viață mai bună, spre fericire, ci spre o formă de egoism și de câștig cât mai consistent. Dacă oamenii plecați în străinătate ar rămâne pe loc în România și ar ajuta să se dezvolte condițiile de acolo și la noi, chiar forțând autoritățile, conducerea, dacă ea nu vrea să facă de bunăvoie, țara ar fi câștigată. Așa, țara pierde sub toate aspectele. Odată pierdem oamenii ca forță activă de muncă. A doua oară pierzi specialistul, pe care nu-l poți înlocui ușor cu persoane de aceeași calitate profesională. În loc ca românii să rămână în țară și să lucreze pentru propă­șirea proprie, dar și a semenilor lor, ei pleacă, iar de munca lor beneficiază străinii. Nu cred că cine lucrează în străinătate se întoarce în țară cu foarte mulți bani. De multe ori munca extenuantă face să te îmbolnă­vești, iar economiile strânse nu-ți ajung ca să te faci din nou bine.

În altă ordine de idei, copiii cuplurilor stabilite în străinătate nu mai știu bine limba română. Am călătorit mult în străinătate și am vorbit cu mulți români, pe care i-am întrebat: „Știu copiii voștri românește?” Răspunsul a fost unul evaziv: „Nu am avut vreme să ne ocupăm de asta. Noi suntem la lucru, ei sunt la școală. Și apoi, dacă noi vorbim româ­nește în familie, ei se încurcă la școală. Chiar dacă noi vorbim cu ei româ­nește acasă, ei ne răspund în engleză sau în italiană”. Aceasta reprezintă o altă pierdere pentru noi ca popor, fiind­că o țară este ținută de unitatea limbii ei. Nichita Stănescu avea o vorbă: „Patria mea este limba română”. În momentul în care această unitate de limbă se destramă, țara respectivă pierde, și nu puțin.

Într-o emisiune la televiziune afirmați că omul modern nu mai gândește cu toată ființa, nu mai gân­dește integral. De ce, și cum putem recupera unitatea gândirii?

Orice om are un mod de a gândi exterior, pornind de la simțuri, și altul interior, lăuntric, care ține de sufletul și mintea lui. Un exemplu pentru gândirea lăuntrică este rugăciunea, raportarea la Dumnezeu, care nu se face prin cuvânt rostit. De multe ori, numai gândul la Dumnezeu, fără a spune ceva, este salvator pentru om. Omul gândește astăzi aproape exclusiv mecanic, ca o mașină, fără voință. Gândirea lăuntrică e cea a sufletului. Sufletul îl face pe om om. Suferința mare a omului contemporan este că a renunțat la a gândi cu și pentru suflet. Binele, frumosul și adevărul Îl caracterizează în primul rând pe Dumnezeu, dar reprezintă și fundamentele axiologice ale vieții omului. Ele nu aparțin lumii în sine, ci sunt împărtășite omului și întregii zidiri de către Dumnezeu, Binele absolut, Frumosul desăvârșit și Adevărul deplin. Omul nu a fost făcut perfect de la început, ci Dumnezeu a pus în el capacitatea de a ajunge la desă­vârșire, la El. Cu o singură con­diție, să vrea aceasta. Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, a venit pe pământ să ne reîn­vețe drumul, calea spre desăvâr­șire de la care rătăcisem.

Sensul omului stă în Dumnezeu, în unirea omului cu divinitatea. Doar în Dumnezeu ne aflăm sensul și scopul vieții. Altfel suntem pierduți. Fără Dumnezeu ne-am pierdut busola. Omul fără Dumnezeu nu cunoaște limite, nu are frână, ci se încarcă cu rău, cu obiceiuri absurde, iar lucrarea minții lui nu are țel. Asta lipsește lumii moderne. Satul nu a cunoscut o asemenea tragedie. Acolo, la sat, școala vieții forma omul complet, trup și suflet. Țăranul nu și-a pus niciodată probleme metafizice, ci în primul rând el a trăit metafizic. A ne reîntoarce la modul de a gândi sănătos, moral, al țăranului este tot ceea ce ne-a mai rămas.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!