Repere şi idei
„La vârsta pe care o are, a îmbătrânit tinerește”

„La vârsta pe care o are, a îmbătrânit tinerește”

În lumea noastră, în care mulți își doresc să crească mai repede și alții se tem la primele semne de îmbătrânire, trecem prea ușor peste bogăția fiecărei vârste. Conceperea, copilăria, adolescența, tinerețea, vârsta adultă, bătrânețea, fiecare moment are propria frumusețe. Felul în care parcurgem etapele propriei noastre vieți dă valoare persoanei, sens existenței pe care o receptăm în mod unic, pentru că și darurile primite de la Dumnezeu sunt unice. La suprafața vieții, totul pare să fie o simplă înlănțuire de evenimente, dar când ajungi să privești viața celuilalt, ca și propria ta existență, când faci un bilanț îți dai seama că există o surprinzătoare coerență.

Ne spunem: nu poate fi întâmplător că tocmai evenimentele care trebuiau să aibă loc, pentru ca viața mea să capete sens și coerență, s-au petrecut. În această afirmație se înscriu și întâlnirile noastre. Eu am primit relativ devreme ajutorul lui Dumnezeu să întâlnesc câțiva oameni, îi număr pe degete, fără de care îmi este greu să-mi imginez cum ar fi fost viața mea. De acest lucru ne dăm însă seama după o vreme. Nu poți să știi dinainte, trebuie să treci prin această experiență, să faci o evaluare sinceră, să fii marcat de ea și să spui la un moment dat: „fără acest om poate că nu eram ceea ce sunt”.

Sentimentele cele mai frumoase sunt pentru unii dintre noi discrete, adică rămân în profunzimea ființei, pentru că iubesc mai mult comuniunea de dincolo de cuvinte. Chiar și așa, în această zi încărcată de amintiri, de admirație și recunoștință m-am gândit să-mi concretizez gândurile în câteva cuvinte pentru cel care, la vârsta pe care o are, a îmbătrânit tinerește: Domnul profesor academician Emilian Popescu. Parcă nu-mi vine să cred că profesorul și mentorul meu împlinește astăzi o vârstă rotundă, dar felul în care îmbătrânim este unic și personal. De altfel, dumnealui afirma în urmă cu zece ani, cu prilejul împlinirii unei alte vârste rotunde, că a privit zilele vieții „ca pe un dar al lui Dumnezeu, care mi-a dat atâţia ani, şi-I mulţumesc că am fost sănătos, că am putut lucra, că mi-a dat o soţie aşa cum numai El ştie să dea, cu care m-am înţeles foarte bine. M-am străduit să-mi îndeplinesc datoriile faţă de Biserică şi neamul românesc. N-am putut să fac niciodată, în cercetarea ştiinţifică sau în activitatea didactică, ceva superficial. N-am publicat niciodată un lucru de care să nu fiu mulţumit în momentul în care l-am dat la tipar”. Aceste câteva cuvinte, pe care le-am auzit de mai multe ori atunci când ne-am întâlnit, ori am stat de vorbă, le-am primit ca de la un părinte sufletesc ce-și iubește cu sinceritate fiii.

Trăire activă în speranța mântuirii

Chiar dacă a mai îmbătrânit puțin, am observat că și-a păstrat obiceiurile bune, gândurile frumoase, credința puternică, trăind activ cu speranța mântuirii, într-un dialog stăruitor cu Dumnezeu prin rugăciune. Intrat în rândul marilor profesori ai Fa­cultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucu­rești, domnul academician Emilian Popescu a răspândit, timp de mai multe decenii, cunoștințe către cei care au devenit arhierei, preoţi, călugări, oameni de cultură şi buni creştini în Biserica noastră, fiind și creatorul unei şcoli de istorici în rândul teologilor români. Prin cursurile, lucrările, studiile și articolele sale a promovat o teologie bazată pe rigoare intelectuală și informare temeinică.

Opera sa științifică scoate în evidență istoria originilor poporului român, cultura și spiritualitatea unei populații daco-romane creștinate, începând mai ales cu ținutul Dobrogei. Unora poate că le-a fost mai greu să înțeleagă exigența domnului profesor, dar celor care am acceptat-o ne-a fost de mare folos pentru că ne-a oferit bucuria unei întâlniri cu un om care ne-a descoperit disciplina Bizantinologie sau Istoria şi Spiritualitatea Bizanţului, o istorie aparte. De fapt, ea începe odată cu primul împărat care s-a creştinat, Constantin cel Mare, fiind într-un fel istoria Imperiului creştin în libertate. Mi-au rămas și astăzi în minte, de la cursu­rile de licență sau de la cele de doctorat, îndemnurile magistrului: „Trebuie să faceți lucruri temeinice, nu compilaţie, nu plagiat, căci pentru orice lucru pe care îl veți face, veți răspunde în faţa lui Dumnezeu”.

Dincolo de rigoarea academică impusă de aceste îndemnuri, am mai înțeles în timp că oamenii care Îl au pe Dumnezeu ca parte activă a vieții lor pot îmbătrâni frumos. Comunicarea cu Dumnezeu îi face să simtă că sufletele lor ajung să fie umplute de Duhul lui Dumnezeu, care le oferă și deplina cunoaștere de sine. Nu de puține ori domnul profesor ne-a dat celor care am dorit să-l ascultăm și sfaturi legate de anii tinereții, valabile ca niște recomandări practice și astăzi. Astfel, ne îndemna să fim atenţi cu ce ne consumăm timpul, pentru că la tinerețe putem avea impresia că este vreme pentru toate, dar viaţa trece foarte repede şi constatăm la un moment dat că poate nu am făcut mare lucru și de aici apar mari regrete. De asemenea, să nu ne ocupăm memoria şi mintea cu lucruri nefolositoare, pătimaşe, pentru că le scoatem greu de acolo. Chiar dacă le mărturisim la preot, ele revin, mai ales cele de la tinereţe, căci se impregnează în minte. În această privinţă, ne aducea ca exemplu pe Sfântul Ioan Casian, unul dintre Părinții Bisericii, născut în Dobrogea. El a fost 20 de ani în pustia Egiptului şi în Palestina, cu prietenul lui, Gherman, şi cu sora sa, Maria, care se pare că a rămas în mănăstirea de la Betleem. Sfântul Casian a avut numeroase întâlniri şi convorbiri cu marii asceţi ai pustiei Egiptului. „Iar într-o noapte cu cerul plin de stele - zice el - stăteam afară pe rogojini, iar pustnicul cu care discutam a rămas impresionat de faptul că noi ştiam textul Sfintei Scripturi pe de rost şi citam fragmente lungi. Dar el nu ştia că această memorie care mi-a folosit ca să reţin textul Scripturii, tot ea făcea ca, în timp ce mă rugam, să-mi vină în minte şi cunoştinţe căpătate în şcoală: amoruri cu zeiţe, războaie, Homer, Iliada”.

„Sufletul nu îmbătrânește”

După această descriere, domnul profesor continua spunându-ne că „dacă până şi el, aflat într-un mediu ascetic, nu putea să scape de asemenea amintiri, vă daţi seama cât de greu putem scăpa noi astăzi, care la fiecare pas suntem asaltaţi de tot soiul de imagini păcătoase. Aşa încât ceea ce trebuie să facem noi este să ne păzim cu precădere ochii şi urechile, căci prin ele pătrund în minte atât lucruri folositoare, cât şi nefolositoare”.

În paralel cu activitatea ştiinţifică şi didactică, cu răspunderea pe care a primit-o solicitărilor Patriarhiei Române de a coordona unele lucrări fundamentale pentru teologia ortodoxă românească actuală, domnul profesor academician Emilian Popescu s-a implicat activ, în anii de după pensionare, și în viaţa unei parohii. Este vorba de frumoasa și impunătoarea Biserică „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din cartierul Drumul Taberei.

Alături de părintele paroh al acestui locaș de cult, membrii Comitetului parohial și de cre­dincioși își dăruiește și astăzi o parte din timpul său activită­ților culturale și lucrării misionar-filantropice ce au loc aici, arătându-ne și nouă, celor ceva mai tineri, că în via Bisericii este încă mult de lucru. De fapt, lucarea nu încetează niciodată, iar până la urmă și îmbătrânirea poate fi o etapă a vieții în care putem fi încă consecvenți și dinamici, iubitori ai frumuseții Casei Domnului și doritori de implicare chiar și laici, bărbați și femei, ce reprezintă un element constitutiv esențial al Bisericii.

Îmbătrânirea vine și cu unele semne fizice, cu unele oboseli aparent nejustificate, dar domnul profesor mi-a dat de înțeles că dincolo de unele riduri, o anumită formă a corpului, sufletul nu îmbătrânește, el vine trimis de la Dumnezeu așa cum aflăm din Pildele lui Solomon: „Sufletul omului este un sfeșnic de la Domnul; el cercetează toate cămările trupului” (Pilde 20, 27).

La începutul acestor gânduri, aminteam de importanța întâlnirilor. În viață avem fiecare dintre noi multe feluri de întâlniri. Unele dintre ele sunt previzibile, precum cele de familie, altele devin prietenii, unele sunt inevitabile, precum cele cu învățătorii sau profesorii noștri, unele sunt organizate și de multe ori false, dar sunt și întâlniri alese, care te modelează, te ajută să-ți constru­iești un proiect.

Gândindu-mă la anii care au trecut și pentru mine, îmi dau seama cu recunoștința că domnul profesor academician Emilian Popescu este una dintre puținele persoane pe care le-am întâlnit și care fac parte din temelia vieții mele. Pentru acest lucru Îi mul­țumesc lui Dumnezeu, iar magistrului meu trecut de vârsta psalmistului mă rog să fie sănătos, să aibă pace sufletească și mi-aș dori să ne întâlnim mai des, pentru a profita de ceea ce ne spune Iov: „Oare nu la bătrâni sălășluiește înțe­lep­ciunea și priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” (Iov 12, 22).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!