Documentar
Lăcaşul lui Horea, în slujba oltenilor din Olăneşti

Lăcaşul lui Horea, în slujba oltenilor din Olăneşti

Maria Dobrescu, 03 August 2010

Biserica lui Horea din Albac, în valea Olăneştilor. Ce caută ea aici, îmi ziceam, cum a ajuns şi de ce? Răspunsul a venit chiar de la enoriaşii olteni, păstrători ai memoriei moţilor şi a lui Horea pe meleagurile vâlcene. Era o lecţie de supravieţuire cum rareori întâlnisem.

Departe de furnicarul Olăneştilor, pe drumurile ce urcă şi coboară culmile Gerea, Folca şi Căprăreaţa, tăcerea se insinua molcom. Cu ritmul unui bătrân ce merge la fântână, zorii se strecurau prin ferestruicile lăcaşului de pe deal. Porţile dimineţii se deschiseseră, iar lumina intra prin fiecare ochi de geam. Cătunul se trezise şi zgomotul zilei

ieşi pe uliţă. Cu braţele desfăcute, obloanele alintau soarele ce se topea în bobul de mazăre al candelei. O nouă zi cobora peste sat. Toaca le vesti tuturor acest lucru, iar oamenii începură a-şi face de treabă. Primele care urcară dealul către bisericuţa din lemn fuseseră două bătrâne care începură pregătirile pentru slujbă.

Ritmul acelei zile i-ar fi dat bătăi de cap unui om al asfalturilor, îmi spuneam. Mirosea a levănţică. Munţii-şi scoteau căciulile de ceaţă de pe creştet, salutând lumea de jos. Şedeam pe treptele ce urcau abrupt către biserică şi-mi imaginam cum,

şi-n urmă cu două veacuri, un om privea poate şi el acelaşi spectacol al naşterii unei zile oarecare. Numai că, deşi biserica era aceeaşi, satul, lumea, vremurile erau altele. Acum două sute de ani, ea scruta înălţimile din Albac, din inima Munţilor Apuseni, azi, ea se dezmiardă la poalele Munţilor Căpăţânii, pe valea Olăneşti. Şi, ca şi mine, poate chiar epitropul Horea, cântăreţ la biserica din Albac, viitorul cap al Răscoalei din 1784, asculta fascinat muzica dimineţii. Toaca se auzea din ce în ce mai tare. În Ţara Moţilor, răzbăteau poate, ca şi aici, aceleaşi armonii din bisericuţele de lemn înşirate de-a lungul Arieşului.

N-au vrut să pună pe foc lemnul sacru

"E de pe vremea lui Horea, tot satul ştie asta. Biserica de lemn se află la noi, în Muntenia, de o sută de ani, îmi spune un om între două vârste în timp ce urcăm împreună costişa. Anul ăsta face chiar un secol de când e la noi. Există şi un istoric la biserică pe care vi-l poate da părintele. Uitaţi-vă la ea, am păstrat-o cum am ştiut noi mai bine. I se văd bârnele groase de lemn şi brâul sculptat ca o funie ce o înconjoară pe la mijloc."

L-am lăsat pe om în urmă, pentru că s-a oprit să schimbe două vorbe cu un cunoscut, şi am continuat să escaladez treptele aleii ce duceau către biserică. Alături de mine, soarele urca parcă în acelaşi timp. Le-am dat bineţe celor două bătrâne care dereticau prin naos. M-am închinat şi le-am rugat să-mi arate istoricul bisericii lui Horea din Olăneşti până ce începe slujba. Răcoarea lemnului îmi atingea faţa ca o rouă căzută din senin. Curăţenia din acel lăcaş îmi amintea de tăurile cristaline ascunse prin căldările munţilor.

Biserica fusese sfinţită la 1746. Construcţia a durat un an, începusem să citesc din cărticica pusă la dispoziţie de una dintre băbuţele legate cu basma neagră sub bărbie. Le vedeam cu ochii minţii şi pe celelalte bătrâne

de-acum două sute de ani, pe româncele ardelence din Albac, trebăluind prin biserică întocmai ca şi cele de acum. Timp de multe decenii, toaca i-a chemat la slujbă pe moţi, însă, după mai bine de o sută de ani, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ei s-au văzut nevoiţi să ridice o altă biserică, de data asta din piatră şi cărămidă, pentru că cealaltă devenise neîncăpătoare. Dar n-au putut s-o păstreze şi pe cea veche, din lemn, alături, aveam să aflu, pentru că autorităţile austro-ungare le-au impus moţilor

s-o dărâme. Mai ales că ea le amintea atât de mult de Horea şi de răscoala pe care o pornise la 1784. Aici Horea fusese cântăreţ în biserică. Localnicii au dărâmat-o, fiind siliţi de autorităţi s-o lase la marginea drumului ce străbătea Albacul. Nici unul dintre ei n-a vrut însă să ia acasă lemnul sacru pentru foc.

Iorga şi Brătianu, arhitecţi ai salvării

...Sătenii începuseră să vină la slujbă. Mi-am luat istoricul şi m-am retras într-un colţ pentru a citi mai departe. Biserica nu era foarte mare, însă avea o siluetă înaltă, zveltă, tipică lăcaşurilor de lemn din Transilvania. Curând, a sosit şi părintele şi a început Utrenia. Mi-am aplecat din nou privirea asupra textului, cufundându-mă în lectură. Tocmai în acea perioadă, reproduc aleatoriu, avea să treacă prin Albac marele istoric Nicolae Iorga, care a aflat de drama bisericuţei lui Horea, abandonată pe marginea drumului, şi de intenţiile mai-marilor austro-ungari de a o distruge. Întors acasă, l-a contactat pe Ion I.C. Brătianu (1864-1927), preşedinte al Partidului Naţional Liberal la vremea aceea, de mai multe ori ministru şi prim-ministru, bogat şi mare patriot, şi au încercat împreună să salveze lăcaşul. Era iarna anului 1907. Ion I.C. Brătianu împreună cu soţia sa au plecat spre Albac. "Cu ajutorul preotului şi al învăţătorului, mărturiseşte Brătianu, puserăm lucrul la cale şi, mulţumită lor, o cumpărarăm. Pentru mascarea adevăratelor intenţii, cumpărătura şi transportul au fost declarate oficial drept lemn de foc". Astfel, a putut fi luată bisericuţa din Albac şi adusă la moşia fruntaşului liberal de la Florica (azi, Ştefăneşti-Argeş). Între Albac şi Câmpeni, ea a fost transportată cu săniile trase de boi, apoi, cu plutele pe Arieş până la Turda. La Turda, plătind bine în stânga şi-n dreapta, Brătianu a obţinut vagoanele necesare şi aprobarea de "drum liber". Imediat ce biserica a trecut graniţa, la Turda sosea ordinul de interzicere a transportului. Numai că, din fericire, scăpase de vigilenţa austro-ungară. Pentru a o reconstrui, Brătianu, sfătuit de preotul din Albac, a angajat trei meşteri moţi din Sohodol.

Fruntaşii răscoalei, din nou împreună

În anul 1908, bisericuţa din Albac a fost reconstruită. Pentru a-i reuni parcă pe cei trei conducători ai răscoalei, Brătianu a pus în interiorul bisericii "porţile împărăteşti de la biserica lui Cloşca din Cărpiniş şi potirul de lemn de cireş de la biserica din Mesteacăn, unde jurase Crişan". După moartea lui Ion I.C. Brătianu (24 noiembrie 1927), bisericuţa a început să fie dată uitării. Cel care a salvat-o din nou a fost Preafericitul părinte Iustinian care, în anul 1954, a vizitat-o şi a decis s-o mute la Olăneşti, pe malul stâng al văii. A fost resfinţită în 1958. Drama lăcaşului i-a impresionat nu numai pe fruntaşii politici de dincolo de Carpaţi, ci şi pe marii poeţi români, Ion Pillat (autorul poeziei "Bisericuţa lui Horea"), Aron Cotruş ("Amintirea lui Horea") şi pe Octavian Goga, care, chiar în anul 1908, la Florica, îi dedica celebra poezie "Bisericuţa din Albac". Aceasta era povestea pe care aveam s-o aflu în scurtul meu răgaz în Olăneşti. Undeva, într-un colţ tainic al bisericii sunt ascunse cuvintele: "Nicula Urs", zis Horea. Mă uitam fericită în jur pentru că-mi imaginam cum în fiecare bucată de lemn trăieşte o parte din sufletul lui Horea şi al românilor din Albac. Am ieşit tiptil din bisericuţă şi am aprins o lumânare pentru sufletul lor. Soarele îşi trimise şi el o luminiţă caldă peste locul de rugăciune.

Bisericuţa din Albac

Bisericuţă din Albac,

Tu eşti al vremurilor semn,

Tot bietul nostru plâns sărac

E-nchis în trupul tău de lemn.

Din ce-am cerut,

din ce-am gândit,

Atâtea rugăciuni cuprinzi,

Şi-atâta vis neizbândit,

Subt vechiul tău tavan

de grinzi...

Tu ştii cum ne-am trudit stingher,

De-a pururi fără crezământ

La Dumnezeu, acolo-n cer,

Şi la-mpăratul pe pământ...

De-aceea, ostenit-acum

De zile rele câte-au fost,

Bătrână te-ai pornit la drum

Să-ţi deie fraţii adăpost...

Rămâi aici, fă-ţi un popas,

Fii sfetnic bun din veac în veac

Şi spune-acasă ce-a rămas,

Bisericuţă din Albac!

Octavian Goga

Florica, 1908


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!